Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Răspuns pentru mine cea din tinerețe: până la urmă, la 44 de ani nu sunt „o babă”

Ana-Maria Masoud

Anul ăsta am împlinit 44 de ani. Aș putea spune că sunt la mijlocul vieții, sau chiar în a doua parte a ei, cel mai probabil.

Unii ar zice că sunt încă tânără, alții cred că mă consideră o babă, și dacă mă gândesc bine și eu la 20 îi consideram moși și babe pe toți cei cu vârsta mai mare de 40 de ani.

Am găsit niște pagini pe care le-am scris fix acum 16 ani, pe la începutul lui 2006, când aveam 27 de ani și cu certitudine atunci puteam fi considerată tânără. Sunt multe pagini, vreo 28, și țin minte că atunci când le-am scris nu mă simțeam prea grozav, însă scrisul m-a ajutat să trec peste sensibilitățile mele. Din 2006 până în 2020 nu prea am mai scris nimic, poate două-trei pagini, sporadic, iar în 2020 m-am apucat de scris tot într-un moment în care nu mă simțeam prea bine.

Că scrisul e terapeutic se știe, însă cred că un al doilea beneficiu al lui este că îți oferă o fereastră spre trecut.

Recitind acele pagini, mi-am dat seama că încă simt, încă vreau, încă visez și încă n-am murit și fix aceleași trăiri le aveam și acum 16 ani. Pare că nu m-am schimbat prea mult, deși e clar că nivelul meu de cinism a crescut odată cu vârsta. La fel și scepticismul și pragmatismul. Totuși încă mă simt vie. 

Nu același lucru l-aș putea spune despre mulți alți oameni trecuți de 40 de ani care mă înconjoară. Pare că această vârstă aduce cu ea o blazare, un sictir, o lipsă de motivație și o lipsă de chef de viață, în unele cazuri. Mai sunt și cazurile tinerilor (de ambele sexe) de 40+ care se pozează în prosop pe Insta și Facebook, dar cred că ăștia sunt o minoritate.

Că este o vârstă critică da, e clar că este vârsta la care nu ești nici tânăr, dar nici bătrân, că este vârsta la care nu-ți mai place să te duci în cluburi și să agăți fete sau băieți (asta dacă nu faci parte din categoria celor care se pozează în prosop), dar nici la Moaștele Sfintei Parascheva sau la pomeni nu te vezi și asta e foarte clar.

Totuși de ce să te blazezi? Până la urmă mai ai vreo 30, 40 de ani, în cel mai bun caz, de petrecut pe planeta Pământ. Să-i petreci blazat, plictisit, arțăgos, nefericit, nemulțumit că nu mai ai pielea la fel de întinsă ca la 20 de ani nu e prea distractiv și nici prea productiv.

Așa că vă îndemn, pe toți tinerii de 40+, cu prosop sau fără, să vă bucurați de viață, că doar una aveți, cu bune și cu rele!

Aici o poză din 2006, fix din perioada în care am scris cele 28 de pagini:

Și una de anul ăsta, cu mai multe riduri, mai mulți ani, doi copii care se strâmbă, însă cu aceeași freză :)


Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

”Cravata galbenă”

”Cravata galbenă”, filmul regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijor, Sergiu Celibidache, este o biografie cinematografică și, în același timp, o confesiune; o ”partitură” a memoriei naționale scrisă cu ”notele” unui destin încercat. Dincolo de cronologia unei vieți extraordinare, filmul este o introspecție despre libertate și identitate și despre România care a dăruit lumii figuri emblematice și genii; dar pe care nu a prea știut să le păstreze acasă.

Citește mai mult

Transformare digitală

Digitalizarea în România avansează cu viteze diferite în sectorul public și cel privat. Firmele private în special din industriile bancară, sănătate sau retail au fost forțate de împrejurări concurența acerbă să se transforme digital, dar instituțiile de stat sunt încă prinse în inerția birocrației și lipsa de viziune strategică. În mediul privat, digitalizarea nu mai este un moft, ci o necesitate pentru scalare și eficiență. În sistemul public lipsa bugetelor multianuale și absența ownership-ului fac implementarea proiectelor de IT un proces greoi sau chiar eșuează (foto: Shutterstock).

Citește mai mult