Reacția bulversantă a unor părinți într-o cofetărie, când fetița lor s-a servit dintr-o tavă cu sărățele. Despre traumele pe care le „servim” copiilor noștri

Foto: Guliver Getty Images

Articolul pleacă de la o întâmplare nefastă la care am asistat într-o cofetărie, unde o fetiță de 4-5 ani era cu părinții, care cumpărau niște prăjituri. Pe cântarul vânzătoarei se afla o tavă cu sărățele, fetița a luat una de acolo, neștiind că aceea nu aparține părinților, ci unei alte persoane. Reacția mamei a fost surprinzător de tristă:

„- Fă, de ce ai luat de acolo? E a ta?”

Fetița a fost complet bulversată deoarece nu înțelegea ce a făcut rău, de ce este certată și, mai ales, de ce toată lumea din magazin se uita lung la ea. Am ieșit din cofetărie cu un gol în suflet, reflectând, din poziția de părinte și de profesor, la greșelile pe care le comitem în relația cu elevii și copiii noștri și cum aceste erori ale adulților îi afectează pe cei mici pentru totdeauna.

În primul rând, consider că o primă eroare este subestimarea sau supraestimarea copilului. Neavând răbdare și timp să înțelegem particularitățile de vârstă ale celui mic, ritmul de înțelegere, de acțiune, există tendința de a considera că nu este bun de nimic, că nu va face nimic în viață, că e vai de el. Zi de zi i se spun aceste lucruri, iar copilul își însușește o situație imaginată de părinte/profesor, interiorizându-se și considerându-se, la rândul său, un mare ratat.

La extrema cealaltă, supraestimarea copilului are tot efecte negative. Acesta va înțelege că este cel mai bun, frumos, grozav, fără să depună efort în acest sens, ajungând să îi desconsidere pe ceilalți. Aceste erori din familie sunt vizibile la elevi în cadrul grupului din care fac parte: cei subestimați, deși au un bagaj consistent de informații și abilități deosebite, nu răspund, nu se implică în activități, pentru că ei și-au însușit eticheta părinților, aceea că nu sunt buni la nimic și se vor face de râs; cei supraestimați au conflicte cu ceilalți colegi, deoarece îi jignesc pe ceilalți, nu au capacitatea de a lucra într-un grup, considerându-se insuficient valorificați.

O altă greșeală este compararea copilului nostru cu ceilalți și aprecierea lui numai în raport cu ceilalți. Un aspect pe care l-am întâlnit frecvent în activitatea la catedră este paralela între X și Y. X ia o notă mai slabă decât Y, iar părintele vine complet nemulțumit la școală să tragă la răspundere profesorul nu de ce X a luat nota aceea, ci de ce Y a luat o notă mai mare. Copilul va căpăta aceeași atitudine și va înțelege că nimic din ce face nu are valoare dacă nu se compară cu ceilalți. În mod normal, ar trebui să ne învățăm copiii să se întreacă doar cu ei și să învețe în fiecare zi să fie mai buni, în raport cu ei înșiși. Legat de aceste aspecte, adesea există tentația de a traumatiza micuții cu notele pe care le obțin la școală. Încă din primii ani de școală, majoritatea părinților le impun copiilor că trebuie să ia note mari, FB/10, altceva nu există. Nu ceea ce știe el contează, ci notele pe care le are, motiv pentru care aceștia nu înțeleg că esențial este cu ceea ce rămân din informațiile învățate, aptitudinile pe care le-au dobândit, nu cifrele din catalog. Însă, elevii dezvoltă o frică imensă față de reacția părinților când află de o notă mai mică, iar de aici apar noi probleme: copiii încep să mintă, să ascundă lucruri, să se interiorizeze. 

De asemenea, în epoca în care trăim mai există o altă tentație, aceea de a sufoca copiii cu foarte multe activități, să li se întocmească un orar asemănător cu cel al unui adult: copilul trebuie să facă instrument, dans, sport, limbi străine, matematică, informatică, toate în afara orelor de la școală: aproape în fiecare zi, de luni până vineri, elevii au 6 ore de curs, la care se mai adaugă multe ore petrecute la pregătirile suplimentare. Pentru părinți e o mândrie că cel mic știe de toate (sau așa cred ei), pentru cel mic e o nebunie care nu îi permite să aibă timp de joacă, să aibă libertatea necesară unui preadolescent/adolescent. În același registru, se mai găsește o altă situație, și anume, părinții sunt cei care aleg ce drum profesional să urmeze cei mici în viață. Majoritatea adulților nu acordă timp și spațiu copilului să înțeleagă ce îi place să facă, să descopere la ce este bun, să se descopere, ci îi impun ce trebuie să învețe în exces, materiile care sunt bine plătite, cele de viitor, nu din acelea din categoria catalogată „pierde-vară”. Consecința acestui comportament este una negativă, fie copiii se îndepărtează de părinți, fie ascultă cu sfințenie ceea ce le spun, ignorând propriile lor dorințe, și au mari șanse de a ajunge adulți frustrați, care vor da întotdeauna vina pe părinți pentru situația în care se găsesc.

Conchizând, copiii noștri vor crește sănătos atunci când raportarea noastră la ei va fi una corectă și adecvată vârstei lor. Cu cât încercăm mai mult să le reducem din traumele create de comportamentul nostru, cu atât mai mult aceștia vor rămâne aproape de noi, vor fi confesivi și se vor dezvolta psihic, spiritual și fizic într-o manieră sănătoasă. De asemenea, este esențial a nu uita că cei mici au nevoie de atenția și afecțiunea noastră și că acestea nu pot fi înlocuite nici de cel mai nou și scump telefon, nici de haine scumpe sau de bani. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp