Reuniune de clasă: De ce protestez de nebun în stradă pe ploaie, la - 10 grade, în serile de duminică sau pe 1 ianuarie

Foto: Dreamstime.com

Am încercat să înțeleg de ce eu și alți oameni, manipulați de Soros sau lipsiți de creier, cum am fost numiți de persoane apropiate, de părinți, de prieteni, ieșim de nebuni în piață la proteste, la -10 grade, pe ploaie, pe 1 ianuarie sau în serile de duminică. Îmi place să cred că am spirit critic, o oarecare cultură, o dispoziție peste medie de a analiza toate punctele de vedere implicate într-o dispută și de a căuta esența, sau măcar de a trage o concluzie proprie în fața unei dileme. Nu sunt violent, nu îmi place cearta, însă cred în polemică și mai cred că schimbul de idei, chiar conflictuale, stă la baza progresului. Prin urmare, s-ar putea oare să mă înșel atât de tare și să fiu de fapt victima unei conspirații, care vrea ca eu să ies în stradă și să nu îmi las țara să progreseze?! A reușit cineva să mă convingă că o să pot să alerg mai repede, dar de fapt mi-a dat să țin în mână o drujbă cu care eu îmi tai picioarele, fără să simt nici un pic durerea?

M-am întâlnit în stradă (sau le-am văzut pozele și comentariile pe Facebook) cu colegi din școala generală, cu colegi din liceu, cu colegi de la facultăți cu profiluri complet diferite, cu colegi de la fostele locuri de muncă, cu prieteni din copilărie, adolescență sau maturitate, cu oameni care trăiesc în România sau afară. Toți, normali și cu capul pe umeri, din câte îi cunosc, provenind din toate mediile culturale și profesionale, cu familie, cu copii, cu pasiuni și povești de viață suficient de profunde cât să nu iasă pe stradă doar în căutare de senzații tari. M-am simțit legitimat de prezența unor oameni atât de diferiți și pe care viața i-a purtat pe drumuri atât de îndepărtate, dar m-am întrebat totuși: ce ne aduce pe toți în același loc? Ce avem în comun, ce ne leagă? Ne leagă ceva? Sau suntem toți victimele unei iluzii în masă, ca o turmă de rumegătoare care se sinucide aruncându-se spre prăpastie, fără discernământ, doar dintr-un fatal sentiment al apartenenței?

După părerea mea, lumea din stradă gândește, cere și strigă lucruri diferite, însă caută aceeași esență: dreptul la demnitate. Dreptul, legitim în orice țară pe care noi o numim civilizată, de a nu fi călcat în picioare, sau dreptul de a riposta prin mijloace legale atunci când se întâmplă sa fii călcat. Televiziunile de partid ne-au pus o etichetă globală și cu asta au liniștit jumătate din populație, însă ce se întâmplă de un an încoace este o tentativă disperată de a ne întoarce cu spatele la Vest și la tot ce propune el ca valori. Lumea occidentală e departe de a fi un ideal, iar eu sunt departe de a nu-i vedea limitările, însă mulți dintre noi au văzut-o funcționând, iar baza funcționării ei este respectul față de reguli (inclusiv față de legi) și respectul față de cel de lângă tine. Nu susțin că în Occident toată lumea respectă legea și că fiecare individ trăiește într-o armonie divină cu cel de langă el. Totuși, în mod esențial, marea majoritate știe că trebuie să respecte legea și că dacă nu o face există pedepse. Și mai știe că dacă se ia aiurea de omul de lângă el, s-ar putea să fie reclamat și, din nou, pedepsit. Și așa se naște respectul. Nu este mereu un respect care vine din moralitate, de cele mai multe ori este un respect care vine din frică. Însă este vorba tot de respect, iar respectul dă naștere demnității. Nu poți trăi cu demnitate într-o lume în care toți se scuipă în față, iar în timpul liber scuipă pe jos.

În România, primim deja prin educație un mare dispreț față de reguli, legi si autorități. În comunism, a funcționat mecanismul „fiecare pentru el”, autojustificându-se ca mecanism de supraviețuire. Astfel, o mână de privilegiați își putea permite aroganța de a nu se identifica cu „capul de locuitor”. Dilema morală era greu să se ivească, în momentul în care corupția și abuzul loveau în proporții egale atât turnând colegii de serviciu la securitate, cât și obținând o pulpă de porc sau un cartuș de Kent pe sub mână. Totuși, au trecut aproape 30 de ani de atunci. Cam de tot atâta timp ne pretindem democrație. Iar în democrație, orice privilegii obținute de un individ sau un grup prin pile, cunoștințe, intervenții sau intimidare, în defavoarea altor oameni cu drepturi egale, dar lipsiți de anturajul sau de tupeul necesar, constituie un comportament ilegal și trebuie condamnate, atât moral, cât și juridic. Fiecare dintre noi trebuie să ne revizuim micile reflexe de a ignora sau eluda legea, de a disprețui sau desconsidera autoritatea, de a face lucrurile strâmb, pentru că toată lumea face la fel, iar alții fură oricum mult mai mult. Fiecare dintre noi avem nevoie de mecanisme formale si perseverente care să ne aducă aminte că atunci când greșim trebuie să plătim. Toți, fără excepție. Și cine devalizează bugetul primăriei, și cine traversează printre mașinile blocate în trafic pentru că îi e lene să treacă strada pe la trecerea de pietoni. Iar pentru asta este nevoie de legi și entități care să le aplice continuu.

De bine, de rău, în ultimii ani, începuse să funcționeze mecanismul pedepsei, pus în slujba celui păgubit. Prin reclamații, prin dare în judecată, prin statut, se mai puneau la respect demnitarul și funcționarul din instituțiile de stat. Apăruse o minimă pretenție în societate ca la încălcarea legii să fie cineva pedepsit. Apăruse puțină frică, se năștea ideea că și corupția are un preț.

Acum, s-au întors cu viteză maximă și cu o dorință de răzbunare cumplită pe toți anii cât au fost ținute cu botul pe labe dictatura funcției publice, abuzul puterii, legitimitatea nesimțirii. Se dau acum legi prin care nimeni să nu mai poată acționa oficial împotriva celui puternic, tupeist sau bogat. Angajatul de la ghișeu se uită din nou de sus la tine, iar tu nu ai nicio pârghie să obții ce ai nevoie de la instituția lui. Șefulețul de partid a ajuns din nou Dumnezeu pe tarlaua lui, iar tu nu îi poți ajunge la ușă. Nu mai există lege scrisă pentru toată lumea, ci doar legea mafiei, legea junglei, pentru cei care dau mai tare din coate. Nu e trist, e disperat. Trist era că ne târam încet, prea încet, afară din groapă. Dar acum ne întoarcem de unde am venit. Am avut un sâmbure de sclipire și l-am băgat într-un maldăr de gunoi. Am avut o șansă să ne revizuim gradul de civilizație, să ne admitem pe față defectele și să ne curățăm de ele, dar am ales să le băgăm la loc și să colcăim mulțumiți, așa cum știm noi mai bine, mai cu o fentă, mai cu o miștocăreală, dar întotdeauna cu fudulie: doar noi am inventat stiloul, ce ne trebuie nouă autostrăzi!?

Eu sunt foarte revoltat și din cauza asta ies în stradă. Nu pentru că mă manipulează USR, Soros, Iohannis, serviciile secrete, multinaționalele sau Banca Națională. Da, se întamplă ca ei să aibă uneori aceleași interese cu mine și din cauza asta ei beneficiază de pe urma protestului meu. Dar numai niste jurnaliști bine unși pot să pretindă că ținta protestului este falsă și că protestatarii sunt membri ai unui stat paralel.

Așa că o sa continui să ies de nebun în piață la proteste, la -10 grade, pe ploaie, pe 1 ianuarie sau în serile de duminică. Cu puțin noroc, îmi voi găsi demnitatea. Dacă nu, mă bucur oricum să găsesc câte un coleg din școala generală, din liceu, de la facultate, câte un prieten din copilărie, adolescență sau maturitate, oameni care trăiesc în România sau afară. Poate, încet, încet, o să descoperim că suntem de fapt foarte mulți care ne dorim în mod legitim progresul țării în care ne-am născut și suntem dispuși să și facem ceva pentru asta.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp