Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Român la Paris: ce am învățat să spun când merg cu un vin cadou în vizită la prieteni. Despre obiceiuri sănătoase, între mâncare și activitate fizică

Cină cu vin

Foto: Getty Images

Aproape cu toții găsim ca există o legătură între sport sau activitate fizică și mâncare sau aportul caloric. Este cunoscut faptul că în cele din urmă totul se rezumă la o simplă operațiune de adunare sau scădere. Nu spun că nu există alimente mai „sănătoase”, însă chiar și acele alimente sănătoase, consumate în cantități mari, devin mai puțin sănătoase.

Încerc sa fac sport regulat de aproximativ 14 ani, de 5 ori pe săptămână. Făceam asta chiar și atunci când călătoream. Obișnuiam să mă trezesc undeva la 6 dimineața pentru a petrece între 60 si 90 de minute la sală sau la alergat. Alegeam să alerg sau să merg la sală în funcție de oraș, de anotimp și de dotările hotelului în care mă aflam. O făceam cu mare ușurință când mă aflam în Statele Unite și era un chin îngrozitor când trebuia sa călătoresc la Moscova sau în Dubai.

Iar cum călătoream 65% din timp, aveam mai multe echipamente de sport pentru călătorii. Odată cu pandemia însă, s-au închis și sălile de sport, așa că multă vreme nu am făcut altceva decât să alerg. Tot cam de 5 ori pe săptămână alergam în jurul cartierului, pentru că, petrecându-mi primăvara 2020 la Paris, nu puteam să mă aflu mai departe de 1 km de casă. Ăsta era un lucru neplăcut pentru cineva care aleargă, alergatul în sine fiind un sport plictisitor, iar să te învârti preț de 14-15 km în cerc era tare anost. Mai era și faptul că trebuia să alerg nu mai mult de o oră, dar pe asta o rezolvasem cu cele doua adeverințe cu ore de început a activității diferite și atunci mai furam vreo 30 de minute. Nu de alta, dar nu alerg chiar atât de repede.

Am ales să fac aceasta introducere pentru că urmează să spun câte ceva despre o altă pasiune a mea: aceea de a-mi aduna prietenii in jurul mesei. Și parcă nu se face să vorbesc despre mâncare, fără să acord puțină atenție și activității fizice. Ar fi fost un pic dezechilibrat.

Deși nu pot spune ca sunt un gurmand autentic, ador socializarea din jurul mesei. Aș putea ca gătesc pentru ceilalți mai degrabă decât pentru mine. Îmi place să gătesc și să invit prietenii la masă ori de câte ori am ocazia. Căutam de fiecare dată să găsesc și un vin care să se potrivească bine cu ceea ce găteam. Locuind la Paris, încercam întotdeauna să găsesc vinuri străine, mai degrabă românești, pe care le aduceam în valiză. Ajunsesem la performanța să pot duce cam 12 sticle de vin în cele două valize de la cală. În Franța am descoperit că dacă erai invitat la masă și duceai un ceva de mâncare sau de băut, și nu aveai cu tine istorioara acelei băuturi sau fel de mâncare, lumea își pierdea interesul. Era foarte interesant, pentru că atunci când înmânai sticla de vin, vedeai că se opresc și așteptă, de parcă ai uitat să mai dai ceva. De fapt, nu trebuia să dai, ci trebuia să spui. Mai ales pentru că era un vin străin, trebuia să știi de unde vine, ce regiune, ce fel de struguri etc. Ajunsesem să prefer Feteasca Neagră, pentru că pe aia singur nu o încercase nimeni și aveam destule de povestit. Același lucru și cu felurile de mâncare, toate aveau poveștile lor și lumea se aștepta la masă să fie un plic plimbată, chiar și imaginar.

De mai bine de un an nu prea se mai pot organiza cine cu prieteni, așa că m-am apucat de patiserie. Atunci când am timp, asta fac. Și, pentru că-mi petrec timpul la București, am început cu prăjituri de inspirație franceză, pe care le trimit prietenilor. E și ăsta un fel de timp petrecut în jurul mesei, chiar dacă la distanță. Cu felurile de mâncare, altele decât desertul, nu prea aș fi putut face asta. Mi-ar fi adus aminte de perioada studenției, în care toată lumea mergea la gară pentru că veneau pachetele cu mâncare pe tren. Ca sa revin la patiserie, am făcut de la Paris-Brest, Mille-Feuille, Canele de Bordeaux, Baba au Rhum, până la Tropezienne și foarte cunoscutele eclere. Am acum în plan să fac și Equinoxe al lui Cyril Lignac, dar asta cere răbdare și ceva investiție în diverse echipamente (printre care și un pistol de vopsit, ceea ce m-a surprins). Patiseria a început inițial ca o provocare aproape estetică: vedeam fotografii pe internet și eram curios să văd dacă puteam să le fac și eu să arate la fel. De cele mai multe ori chiar îmi ieșeau, însă la foarte multe dintre ele procesul de preparare este lung și anevoios. Și chiar cele care nu au nevoie de mult timp pot fi îngrozitor de dificil de făcut (precum cannoli siciliani, pe care i-am făcut prima dată pentru că am povestit cuiva despre ei, iar cum patiseriile erau închise mi-am pus în minte să fac eu așa ceva). Așa că prăjiturile mele călătoresc cu Uberul pe o rază de aproximativ 5-6 km de casa mea. Îmi face mare plăcere să le dăruiesc, pentru că, dacă ar fi să le mănânc eu, probabil că ar trebui să alerg 24 de ore pe zi.

Și aici voiam să ajung, de fapt. Ca și activitatea fizică, există o dimensiune socială a mâncării sau, mai bine spus, a mesei. Avem sporturi de echipă (la care nu am fost bun niciodată) sau mergem la săli de sport (unde ne facem prieteni) și la fel ne punem la masă cu prietenii. Alternativa mesei cu prietenii prin intermediul prăjiturilor m-a ajutat și pe mine, deoarece preparându-le reușești să scapi cumva de stările de anxietate provocate de petrecutul a foarte mult timp în casă, și le-a oferit și lor o experiență plăcută.

Perioada asta de un an și ceva ne-a făcut să schimbăm destul de multe în viețile noastre. Eu alerg din nou, acum că sălile de fitness s-au închis. Am reușit să ajung la 300 de km într-o lună, dar nu este un lucru care pot spune că-mi face plăcere. O fac pentru că știu că-mi face bine și pentru că pentru moment nu am alternativă. Cu prăjiturile este cam același lucru. De regulă fac un tip de prăjitură de 3-4 ori și apoi încerc altceva, în funcție de cum arată și de cât de dificil este de procurat la noi. Perioada asta ne ajută pe toți să ne reinventăm, într-o măsură mai mare sau mai mică. Iar eu am găsit această combinație, sport și gătit, și asta îmi face bine. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

”Cravata galbenă”

”Cravata galbenă”, filmul regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijor, Sergiu Celibidache, este o biografie cinematografică și, în același timp, o confesiune; o ”partitură” a memoriei naționale scrisă cu ”notele” unui destin încercat. Dincolo de cronologia unei vieți extraordinare, filmul este o introspecție despre libertate și identitate și despre România care a dăruit lumii figuri emblematice și genii; dar pe care nu a prea știut să le păstreze acasă.

Citește mai mult

Transformare digitală

Digitalizarea în România avansează cu viteze diferite în sectorul public și cel privat. Firmele private în special din industriile bancară, sănătate sau retail au fost forțate de împrejurări concurența acerbă să se transforme digital, dar instituțiile de stat sunt încă prinse în inerția birocrației și lipsa de viziune strategică. În mediul privat, digitalizarea nu mai este un moft, ci o necesitate pentru scalare și eficiență. În sistemul public lipsa bugetelor multianuale și absența ownership-ului fac implementarea proiectelor de IT un proces greoi sau chiar eșuează (foto: Shutterstock).

Citește mai mult