Foto: Alexandru Bușcă/ Inquam Photos
5 iulie 2018. O zi ca oricare alta. Am început să merg pe jos ca să merg pe jos. Întâi în Herăstrău. De lene (să fac ceva mișcare, dar nu sport), din lipsă de timp (logistica și calendarul mersului la sală mă înspăimântă), din revoltă (traficul din București și mai ales statul în mașină mă transformă încet în bestie), din lipsă de imaginație (cea mai simplă mișcare, nu am nevoie de echipament). Apoi, de acasă până la birou - 5 km. O bună bucată de vreme am mers cu capul pe sus – o ocupație periculoasă pe aproape orice stradă din centrul orașului – pe aceeași rută, cu încântarea unui copil provincial care descoperă locuri, oameni, case noi. Un drum pe care l-am parcurs zilnic de mii de ori cu mașina s-a lăsat descoperit cu pasul și mi-a deschis o altă lume: poveștile caselor de pe Dacia, lumina, mirosurile, anotimpurile, stereotipurile, oamenii întâlniți pe Polonă, zgomotul și răceala blocurilor de pe Dorobanți, grădinile și confortul caselor vechi de pe lângă Televiziune...
Apoi am început să merg pe jos de la birou până acasă. Făceam deja 10 km pe zi. Aceeași rută, alte descoperiri. Am început să simt ritmul ascuns al orașului, să știu secvențele diurne ale familiilor, să înțeleg când vin părinții de la birou și când gătesc bunicile cina în serile de vară, să văd cu surprindere vecini care încă stau la poartă să-și vorbească la sfârșitul unei zile, tihna de joi seara, freamătul posac al dimineților de luni, în fine, duruitul vieții...
Acum merg pe jos oriunde pot și oricât de mult. Am început să merg cu grupuri de oameni. La început, prieteni sau cunoștințe din agenda mea de telefon. Apoi cu oameni pur și simplu pasionați de mersul pe jos sau exasperați de trafic sau oameni cărora le place să meargă cu alții prin parc dimineața devreme.
Acum 10 ani dacă spuneai cuiva că mergi pe jos credea că ești sărac sau cu minte mai puțină. La oraș nu se merge pe jos, nu?
Azi suntem din ce în ce mai mulți. Se naște clar o „mișcare”. Știm ce avem de făcut. Avem și un super erou: Dan Dumitru, românul care în 1910 a parcurs 100.000 km pe jos, prin lume. Dar de ce? Care-i treaba cu mersul pe jos? E cea mai banală activitate, nu e nici măcar un sport. Și de unde aroganța asta să mai și scriem despre asta?
Fiindcă în anul acesta am observat că se întâmplă ceva extraordinar cu mintea (și cu corpul) omului când merge pe jos. Singur sau cu alții.
O serie de transformări radicale, importante și ireversibile apar când mergi singur pe jos și în mod constant - măcar o oră pe zi.
Și cu totul altfel de schimbări se petrec în mintea omului atunci când merge pe jos în grup cu alții. Cu „tribul”.
Despre aceste observații personale voi scrie în textele următoare, pe îndelete.
Până data viitoare vă las cu două gânduri:
- neurologia nord americană tocmai a definit mersul pe jos „o nouă superputere”. Vom vedea împreună de ce.
- Mergi pe jos și fii atent la ce ți se întâmplă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Atat de mult ne place sa ne etichetam si sa ne dam diferiti fata de ce suntem in realitate. Cand vom ajunge la o societate de oameni normali?
De ce scoala odorului e in cealalta parte a orasului? Ai vrut sa-ti bati joc de el? Sau de tine?
Autoarea a descoperit cam târziu mersul pe jos, pare cam bucălată în poză
Am ales sa locuiesc langa scoala copilului si de aici merg pe jos la metrou. Dar cand incepe liceul situatia se va schimba - poate ma voi muta, langa liceu?
Mă bucură ,i mi schimbă starea de spirit,mi s au activat picioarelor,m ă face să mă simt în formă.
“Trageți pe dreapta!” O propoziție care dă frisoane oricărui șofer. Știi din auzite sau din experiență ca nu urmează ceva bun. Eu n-o mai auzisem de mult. Să tot fie vreo trei ani în care, s-o spun pe-a dreaptă, nu că am fost cel mai disciplinat participant la trafic, dar am avut norocul să nu dau nas în nas cu vreo patrulă. Hoțul neprins, negustor cinstit cică. Nu-s lipsit de moralitate, respect regulile uneori absurde ale societății moderne, iar cei care mă cunosc știu că-s mai mult corect decât în orice alt fel. Însă mai încalec liniile de tramvai, mai arunc uneori mucul de țigară prin crăpătura geamului și-mi mai scapă piciorul pe pedala de acceleratie atunci când nu transport precaut comoara familiei. Păcate pe care mi le asum și de pe urma cărora sufăr acum. Probabil (nu m-am decis încă) ăsta e și motivul prezentei confesiuni. Până nu-ți arzi propria piele nu înveți. Empatia noastră nu se extinde mai departe de cei dragi, mai departe de cei pe care-i cunoaștem. Ne e greu să ne identificăm cu anonimi. Algoritmul funcționează și în cazul evenimentelor pe care le trăim. Nu ți se întâmplă, nu le dai importanță. Nu-ți dai seama de cât de mult conteaza până nu le mai ai.
Raportat strict la situația mea actuală s-ar traduce așa: mi-au luat ăștia permisul de conducere. Am dat prea multe bice cailor putere pe drumul Pucioasa-București, am ignorat indicatorul de intrare în localitate și grangurii apăruți de niciunde au fost acolo să consemneze momentul. “Trageți pe dreapta” ăsta mi l-am imaginat eu pe o tonalitate rece si neprietenoasă. Pentru că, ce poate fi mai înfricoșător decât imaginația care încearcă să umple golurile. Ne-am intersectat în mers și doar luminile rampei aprinse în ultima clipă mi-au semnalat prezenta carului de lupta rosu-albastru. Au urmat binecunoscuta discutie, poezia cu fapta savarsita si pedepsele aferente, zambete fortate si glume proaste de ambele parti, totul finalizat cu rugamintile mele si indiferenta lor. PV ul scris ciudat de citet a fost un fel de saorma cu de toate: maximul de amenda, maximul perioadei de suspendare, maximul penibilului din viata mea de sofer. Permisul meu din plastic mov-rozuliu a fost inlocuit pe loc de o hartiuta aproape transparenta cu data de expirare rapida. Cu “dovada” asta provizorie traiesti satisfactia platonica a handicapatilor (Multumesc lui Cornel Dinu pentru expresia asta). Iti da senzatia ca ai scapat cumva. Scopul ei e sa indulceasca trecerea de la anvelope la sosoni. Eiii, va spun ca nu-si indeplineste menirea. In ziua in care isi da obstescul sfarsit te uiti contrariat la masina din parcare in timp ce tu iti pui cataligele pe trotuar. Nu pricepi de ce nu-i deschizi portiera si nu-i invartesti cheia in contact. Vroom-Vroom faci doar din gura acum. Si demarezi cu scartait de talpi catre gura de metrou. Sau statia de autobuz.
In consecinta: rup pingelele de aproape o luna de zile, toc cartele de metrou, car “la mana” sacosi pline ochi cu merinde si sunt victima ironiilor prietenilor. Merit toate astea. Chiar daca le suport cu greu. Dau degraba din picioare si marunt din buze. Nu v-ar placea sa ma vedeti. Fredonez cu voce tare probabil, ca un nebun scapat de la ospiciu, melodiile MP3 player ului. Sabotage de la Beastie Boys am impresia ca-i compusa pentru mine si agentul de circulatie de la Racari, Eagle Eye Cherry face misto de mine cu Are You Still Having Fun, iar Foo Fighters cu Outside zic ca o calatorie in afara zonei de confort n-a omorat pe nimeni. Gasesc semnificatii noi in lucrurile pe care nu le bagam in seama cand eram ocupat cu colacul, schimbatorul de viteze si asiguratul pe la intersectii.
Am descoperit ca viata simpla de zi cu zi se vede altfel de pe geamul metroului decat de pe cel al masinii. Las oamenii sa coboare inainte sa ma ingramadesc sa urc si ofer locul din vagon doamnelor un pic surprinse de initiativa mea. Desi m-am surprins astazi de dimineata, absorbit de un articol de pe ScreenRant, ca eu stau picior peste picior pe scaun inconjurat de mai multi oameni care probabil ar fi avut mai multa nevoie de el decat mine. Probabil ca daca as merge in continuare cu mijloacele de transport s-ar instala ignoranta si apatia, consecinte ale rutinei, si nici mustrari de constiinta nu mi-as mai face. Asa cum nu-mi pasa neaparat daca un sofer idiot imi taie calea fara sa se asigure, sau ca fac eu vreo prostie in trafic cu care sa enervez pe altii.
Remarc in fiecare vagon varietatea mesajelor desenate de cei care simt nevoia sa fie creativi cu orice pret. Adolescenti viu colorati, batrani extenuati, barbati si femei preocupati de gandurile proprii, copii simpatici neafectati de agitatia din jurul lor. Tot trenul este luminat ca un pom de craciun de ecranele telefoanelor mobile cu care traim deja intr-o simbioza nesanatoasa. Toate se impletesc pestrit, straniu si totusi cumva placut construind diversitatea unui oras mare si plin de viata. Imi place, desi crampele imi ataca muschii atrofiati de sedentarism.
Mi-am propus ca dupa ce-mi voi recupera permisul si voi fi din nou satul de ambuteiajele de pe strazile noastre rupte de gropi si pline de bizoni de trafic, sa merg, cel putin o data pe luna cu metroul. Doar pentru pura mea placere si nu conditionat de lipsa carnetului de sofer.
Incerc sa scot ce e mai bun din momentul asta. Sa intalnesc privirile oamenilor din viteza masinii fiind imposibil, sa multumesc cand mi se acorda prioritate la trecerile de pietoni, sa stationez doar pe partea dreapta pe scara rulanta, sa folosesc si treptele de la iesiri, nu doar scara rulanta, sa zambesc celorlalti si poate sa primesc unul inapoi.
Si indraznesc sa sper ca voi invata ceva din experienta asta.