România a devenit o țară foarte interesantă pentru Franța și Germania: e momentul ca Bucureștiul să-și joace cartea de jucător esențial al regiunii

Foto: Benny Marty / Alamy / Alamy / Profimedia

România are o poziţie geografică, economică, politică şi militară care merită analizată pentru sine însăşi, dar şi raportată la politica internaţională a Franţei şi Germaniei.

Franţa a inaugurat cu Sarkozy o etapă de nou activism în Mediterana odată cu bombardamentele asupra capitalei Tripoli şi uciderea lui Ghadaffi (2011) care i-a deschis drumul controlului politic şi energetic asupra Libiei.

Astfel, Libia a fost aruncată într-un război civil în care se înfruntă două facţiuni: aceea condusă de al-Sarraj (recunoscută de ONU) cu sediul la Tripoli şi aceea stabilită la Tobruk, controlată de mareşalul Haftar (ex-fidel al lui Ghaddafi), aceasta din urmă controlând mare parte din exploatările de hidrocarburi (până la acel moment, gestionate şi întreţinute de către italienii de la ENI). Pe de altă parte, al-Sarraj controlează „casa”, adică Banca Naţională şi fondurile ministerelor, acestea fiind gestionarele fondurilor provenite din vânzarea petrolului.

În războiul de cucerire a Libiei, Franţa a sprijinit forţele mareşalului Haftar, alături de Rusia, Egipt şi Emiratele Arabe Unite.

Macron a continuat în Mediterana Orientală orientarea geopolitică inaugurată de Sarkozy: imediat ce exploda depozitul cu amoniu din Beirut, a fost primul dintre liderii europeni care s-a deplasat în Liban pentru a garanta susţinerea financiară şi a reduce timpii necesari pentru ca politicienii locali să ia în serios şi sa adopte reformele necesare. Amintim că, în 2020, deja precarelor şi complexelor echilibre de putere libaneze li s-a adăugat criza financiară urmare a stării de insolvenţă declarată, ceea ce a condus la o rapidă şi dramatică depreciere a monedei naţionale şi la riscul ca prăbuşirea economică să devină rapid una socială (iar în regiune s-a întâmplat des ca asemenea evenimente să se termine cu o baie de sânge).

De asemenea, noile tensiuni cu Turcia: acelaşi Macron s-a aşezat în centrul apărătorilor Greciei în faţa misiunilor navale turceşti de explorare marină în căutarea rezervelor de gaz şi hidrocarburi ale platoului maritim din largul coastelor turceşti, însă aparţinând de Grecia.

Odată reapărute tensiunile între Armenia şi Azerbaidjan pentru contestatul teritoriu al Nagorno-Karabah, Franţa s-a poziţionat decisiv în favoarea micii naţiuni creştine, în contrapoziţie cu Azerbaidjanul care vorbeşte turceşte şi care a fost ajutat de către Erdogan. Recent, tensiunea a crescut brusc în urma publicării caricaturilor din Charlie Hebdo care îl prezentau pe primul-ministru turc Recep Tayyip Erdogan în ipostaze neconforme cu doctrina şi morala musulmană; în urma protestelor lui Erdogan a urmat acţiunea criminală, în numele lui Allah, a dezechilibratului care a început să taie capete în catedrala din Nisa (oraş deja lovit în 2016 de atacul terorist care făcuse 86 de morţi).

Dacă trecem mai departe, ajungem la Siria, unde Franţa se găseşte – contrar scenariului libian – “aliată” a Turciei în prelunga încercare de răsturnare de la putere a lui Bashar al-Assad, dar în contrapoziţie cu Rusia, susţinătoare a preşedintelui sirian, şi aceasta având un punct de sprijin stabil în Mediterana (în primul rând prin bazele navale situate în teritoriul sirian, iar acum şi prin instructorii şi mercenarii aflaţi pe frontul libian).

În concret, o sumedenie de alianţe tactice, de repoziţionări rapide şi în permanentă schimbare pentru a reconstrui, zi după zi, centimetru cu centimetru, un spaţiu propriu în Mediterana Orientală şi în Orientul Mijlociu, fără a exclude zona Balcanilor şi nici România.

Franţa are legături profunde şi vechi cu România, care este membru efectiv al Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei din 1993. Companiile franceze deţin în România investiţii directe de 8 miliarde de euro (echivalentul a 9,4% din totalul investiţilor străine), iar între România şi Franţa au loc schimburi comerciale de 4,5 miliarde exporturi şi 3,9 miliarde importuri. În ultimii ani, implicarea franceză în România a fost impulsionată inclusiv de reţeaua centrelor culturale. Apropierea dintre România şi Franţa este demonstrată, de altfel, şi de un episod particular petrecut în 2018: preşedintele Bashar al-Assad, protestând împotriva Franţei, Statelor Unite şi Marii Britanii pentru „tripla agresiune lansată împotriva Siriei pe 14 aprilie” (conform tweetului oficial al Preşedenţiei siriene), a restituit Franţei Marea Cruce a Legiunii de Onoare, care îi fusese oferită de către Jacques Chirac în 2001, a ales să i-o predea ambasadorului român în Siria pentru a fi restituită Parisului.

Dacă acţiunea geopolitică franceză s-a desfăşurat predilect pe mare (Mediterana), Germania, din contră, a preferat mereu „calea” terestră: aceasta s-a văzut în Al Doilea Război Mondial, cât şi în anii ’90, în cazul disoluţiei Republicii Federale Yugoslavia (recunoaşterea şi protejarea imediată a Sloveniei şi Croaţiei).

Acţiunea germană se desfăşoară în două faze: 1) extinderea şi 2) consolidarea şi apărarea propriului “Lebensraum”. Nepunându-se în discuţie opţiunea militară, a fost implementat începând cu anii ’90 un fel de lent şi progresiv “colonialism” economic execitat pe uscat înspre Est (Polonia) şi Sud-Est (Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Ex-Yugoslavia) şi favorizat de căutarea de pieţe cu un cost al muncii redus unde să poată fi transferate industriile vechi şi cu impact tehnologic scăzut în comparaţie cu cele menţinute în Germania: a se vedea, în acest sens, industria automotive.

Odată cu aparitia crizei financiare din 2009, Germania a făcut un ulterior pas înspre sud, de această dată în Grecia, stat puternic îndatorat pe pieţele internaţionale şi căruia Germania i-a impus o politică de rigoare financiară, punând mâinile pe gestiunea a 14 aeroporturi greceşti şi a telefoniei mobile greceşti.

Începând cu 2010, se observă şi în România o augmentare a „invaziei” economice germane, susţinută de trei factori:

1) Substanţiala încredere oferită de cadrul politic şi macroeconomic român, fiind deja trecuţi 3 ani de la data admiterii în UE;

2) Rata de profit germană (de multe ori negativă) a împins mulţi întreprinzători germani să caute în România o diversificare a investiţiilor: de aici a urmat achiziţia de terenuri agricole, devenită între timp sigură din punct de vedere juridic;

3) O a doua fază: investiţiile locale în automotive, având în vedere penuria de mână de lucru şi majorarea costului acesteia în Polonia, Ungaria şi ex-Cehoslovacia.

4) Dificultatea financiară a Italiei şi a stagnării companiilor italiene, primele care au avut încredere încă din anii ’90 şi care s-au găsit in situaţia de a nu ţine pasul cu creşterea costului muncii din România datorat producţiei şi tehnologiei labour-intensive, şi, astfel, neputând să absoarbă creşterea costului muncii astfel cum s-a întâmplat cu firmele germane (capital-intensive).

Germanii şi austriecii deţin în România investiţii directe de 23 miliarde euro (egal cu 26,3% din total), iar între România si Austria/Germania au loc schimburi comerciale de 16,5 miliarde euro export şi 18 miliarde euro import. În total, sume importante, nemaiîntâlnire din perioada Imperiului Austro-Ungar (care, amintim, cuprindea numai jumătate din actualul teritoriu românesc).

E dificil a spune dacă întâi s-a născut acţiunea economică germană în România şi ulterior cea politică sau dacă ambele sunt feţe ale aceleiaşi monede: şi avem în vedere aici două episoade electorale recente care ne fac să ne gândim la o „fază 2.0” a Germaniei în România.

Cea dintâi: alegerea în 2014 a lui Klaus Werner Johannis în funcţia de Preşedinte al României. Minoritar german, ales primar al Sibiului în 2004, 2008 şi 2012, a câştigat alegerile prezidenţiale române datorită acestei imagini de politician teutonic, raţional, fără veleităţi latine şi, mai ales, datorită voturilor obţinute în provinciile „mitteleuropene” şi foste austro-ungare (Banat, Transilvania) şi a diasporei româneşti, din care una importantă trăind în Germania.

Cea de-a doua: alegerea în funcţia de primar al Timişoarei în 2020 a lui Dominic Fritz care, spre deosebire de Iohannis, nu a fost născut în România şi nici nu are cetăţenia română, fiind, din perspectiva raporturilor juridice, cetăţean german. Îndrăgostit de România şi Timişoara, cunoscut în timpul studiilor şi datorită activităţii filantropice şi umanitare, dar care, în scurta sa carieră politică a îndeplinit funcţia de consilier şi apoi de şef de cabinet a fostului preşedinte al Republicii federale Germane, Horst Köhler (2004-2010).

Cu Timişoara Capitală Culturală Europeană a Culturii în 2023, Fritz va avea ocazia unică de a demonstra la nivel naţional cum un primar poate realiza lucruri bune, nu doar discursuri, cu lucrări făcute pas cu pas şi nu proiecte iluzorii: va putea fi astfel candidatul ideal pentru “faza 3.0”, devenind candidatul de prim-ministru pentru 2024?

Sfârşim aici analiza mişcărilor politice internaţionale pentru România. Dar politica internaţională a României?

În opinia noastră, România are o identitate geografică, economică, politică şi militară care îi permite să îşi joace cărţile fără a fi obligată să fie forţată a se alătura cohortei Franţei ori Germaniei.

România este membru recent, dar important al NATO, cu o importantă ieşire la Marea Neagră, apropiată de Orientul Mijlociu: recent şi, mai ales, în lumina noilor tensiuni din orientul Mijlociu, SUA au anunţat intenţia de a muta în partea sudică a Europei, mai precis în Italia şi în România, 12.000 militari actualmente localizaţi în Germania, inclusiv escadronul de avioane de vânătoare F-16 (480th Fighter Squadron) prezent la baza militară de la Spangdahlem.

Aceeaşi Românie este vecină geografic cu alţi doi membrii NATO care, ditotdeauna au avut neînţelegeri şi, mai cu seamă în această perioadă: Grecia şi Turcia. Cu Grecia împărtăşeşte credinţa ortodoxă. Cu Turcia, trecutul Imperiului Otoman (iarăşi limitată la partea sudică şi răsăriteană a actualului teritoriu).

Datorită aceleiaşi comunităţi ortodoxe, România poate juca rolul de mediator cu Serbia: în perioada războaielor din Balcani din anii ’90, prin România ajungeau parte din furnizările către regimul Miloşevic: arme, produse medicale, carburant. Rămâne, oricum, misteriosul anunţ (ulterior dezminţit) din 22 februarie 2006, când, surse române şi sârbeşti anunţau iminenta capturare a lui Ratko Mladic pe teritoriul românesc, aproape de Drobeta-Turnu Severin, în urma unei operaţiuni a forţelor speciale române şi britanice.

România ar putea să concretizeze toate aceste avantaje care să o transforme într-un jucător esenţial al regiunii, poate singură, poate în sinergie cu alte ţări importante în context european, balcanic sau mediteranean, cum ar fi Italia.

Cu această ţară are importante relaţii economice şi sociale: în Italia trăiesc şi lucrează peste un milion de români; în România, investiţiile directe italiene se ridică la 7,4 miliarde de Euro, corespunzător a 8,5% din totalul acestora, iar fluxurile comerciale bilaterale se ridică la 15 miliarde de Euro. În sfârşit, nu trebuie să uităm afinităţile comune de origine latină.

Evident, puterea militară a Italiei nu este echivalentă cu a Franţei (membru permanent al Consiliului de Securitate a ONU şi putere nucleară), dar tocmai pentru asta este mai puţin implicată în această fază a tensiunilor internaţionale în care Franţa deţine un loc principal şi asta ar putea fi determinant pentru a construi împreună cu alte ţări mai puţin „aliniate” – cum ar fi România – un nucleu de mediatori pentru gestionarea actualelor tensiuni mediteraneene: amintim că Italia este prezentă în Liban din 1978 (sub egida ONU) şi, din 2006, are comanda forţelor UNIFIL în sectorul de vest libanez. În Afganistan, Italia are comanda provinciei Herat (forţele române sunt detaşate mai la sud). De asemenea, ambele ţări sunt implicate de ani buni în stabilizarea Irakului.

Nu e vorba doar de diplomaţie, ci şi de muncă: recentul cutremur din Mediterana de Vest a cauzat grave daune atât Greciei, cât şi Turciei. Sunt ţări precum România si Italia care au în acest moment „CV”-ul în regulă pentru a prezenta, alături de ajutorul umanitar, suportul tehnic pentru a reface serviciile de bază (liniile electrice, conductele de apă, drumurile etc), participând astfel la reconstrucţie.

În Libia, Italia – alături de Turcia în susţinerea guvernului recunoscut de ONU – ar putea avea în următorii ani un important rol în reconstrucţia infrastructurii libiene, iar societăţile italiene şi române ar putea să îşi planifice intervenţii comune, în cadrul unei alianţe industriale, economice, dar, nu în ultimul rând, geopolitice.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp