Graţie preşedintelui Macron, Europa reîncepe să conteze în Orientul Mijlociu

Foto credit: Ameer Al Mohammedaw/dpa/Alamy Live News/ Profimedia

Cu Statele Unite în retragere din regiune şi o Turcie pe care tot mai mulţi analişti o acuză că ia locul toxic al Iranului, Orientul Mijlociu şi chiar ţărmurile Mediteranei păreau a fi lăsate deoparte până şi de către Uniunea Europeană. Totuşi, deşi contestat în Franţa, preşedintele Macron pare singurul lider european care a înţeles că, pentru a fi o forţă mondială, orice actor trebuie să îşi impună voinţa măcar în zonele limitrofe, şi aşa destul de inflamate.

După replica dată de francezi pretenţiilor expansioniste ale lui Erdogan în Libia, dar, mai ales, în cazul contrelor turco-greceşti pentru hidrocarburile din Mediterana, Parisul a mutat excelent în jocul de şah geopolitic din Orientul Apropiat. Imediat ce Beirutul a fost zguduit de explozia produsă în portul său, preşedintele francez s-a deplasat acolo deîndată împreună cu sumedenie de ajutoare pentu libanezii greu încercaţi, acţiune ale cărei implicaţii le-am analizat şi noi pentru cititorii Republica. Deşi acuzat de mulţi că vizita sa a fost realizată numai pentru „a lua faţa lui Putin” care s-a grăbit şi el să se arate generos cu Beirutul şi de a realiza câteva selfie-uri de impact, dl. Macron a demonstrat că preocuparea sa pentru Liban nu era întâmplătoare sau un joc de imagine, ci face parte dintr-o strategie pe termen lung a Palatului Elysee în regiune. Câteva zile mai târziu de la prima vizită în Liban, acesta conducea o reuniune a donatorilor pentru ajutorarea micuţului stat de pe coasta răsăriteană a Mediteranei, cândva posesiune franceză. Iar săptămâna aceasta a zburat iarăşi la Beirut pentru întâlniri cu liderii politici de aici.

Chiar dacă cu această ocazie, preşedintele Macron a prezentat politicienilor şi opiniei publice de aici o „foaie de parcurs” necesară pentru salvarea Libanului prin obţinerea unor finanţări internaţionale, toate forţele politice s-au arătat dispuse să urmărească „targetele” indicate de Paris, inclusiv răzvrătitul Hezbollah, care s-a arătat surprinzător de cooperant pentru aceste „indicaţii” venite de la o ţară creştină. Este adevărat că unii analişti europeni au citit în cheie „imperialistă 2.0” pretenţiile şi planurile franceze pentru regiunea pe care odinioară o gestionase, însă felul în care Parisul şi-a prezentat planurile pentru renaşterea Libanului a demonstrat că, indiferent de posibilele ţeluri mediate, ascunse, retorica franceză este excelentă şi nu poate crea resentimente printre libanezi sau ştirbi imaginea independenţei libaneze.

Mini-turneul francez în Asia Mică a continuat cu un zbor la Bagdad anunţat în ultimul moment din raţiuni de siguranţă şi o întâlnire cu proaspătul prim-ministru irakian, Mustafa al-Khadimi. Principalul sprijin anunţat de Franţa aici: ajutor în lupta împotriva Statului Islamic, un inamic contra căruia trupele franceze luptaseră în 2016 – 2017 pentru eliberarea Mosulului. De altfel, forţele guvernamentale irakene se văd puse în dificultate datorită neînţelegerilor cu miliţiile şiite susţinute de Iran şi care controlează unele zone din Irak, dar şi de dezinteresul american, preşedintele Trump anunţând în mai multe rânduri, presat chiar de Parlamentul irakian după uciderea generalului Qassem Soleimani, că îşi va retrage complet soldaţii de aici.

Însă una din discuţiile avute de preşedintele Macron în Irak care a stârnit interesul a privit colaborarea franco-irakiană pentru construirea unei centrale atomice, sub oblăduirea AIEA şi destinată strict uzului civil. Aceasta ar fi a doua centrală de acest fel din regiune, după cea de la Barakah, realizată de Emiratele Arabe Unite şi care a stârnit îngrijorare din cauza ameninţărilor de securitate.

Colaborarea franco-irakiană în domeniul nuclear nu e nouă. Irakul a dus dintotdeauna lipsă de energie electrică, astfel că, în 1975, Parisul vindea acestuia două reactoare nucleare şi cantităţi însemnate de uraniu îmbogăţit. Numai că centrala pe care francezii o construiau la Osirak, aproape de Bagdad, ar fi permis dezvoltarea de arme nucleare, ceea ce ar fi reprezentat o adevărată ameninţare pentru Israel. Aşa că, în 1981, acesta organiza operaţiunea „Babilon” şi o escadrilă de avioane F16 distrugea complexul reactorului, ocazie cu care îşi pierdea viaţa şi un inginer francez.

Rămâne de văzut dacă Franţa va găsi sprijin printre celelalte puteri europene pentru o nouă încercare – a câta oare – de pacificare a regiunii şi modernizarea absolut necesară pentru ca populaţiile oprimate de aici să nu mai ia calea Europei, stârnind sentimentele suveraniste şi xenofobe ale populiştilor noştri.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp