Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Siria: incompetenţă occidentală, tupeu rusesc, fanatici iranieni şi petrodolari

Siria - muslim - oto Guliver/Getty Images

Foto Guliver/Getty Images

Cȃţiva ani ȋnainte ca atentatul de la Sarajevo să aducă măcelul Primului Război Mondial, un tȃnăr englez absolvent de Oxford, Thomas Edward Lawrence, mai vechea noastră cunoştinţă, conducea săpăturile arheologice de la Karkemiş, de la graniţa Siriei şi a Turciei moderne. De la zilierii locali acesta auzise o butadă ce spunea că acela care va stăpȃni Damascul va conduce ȋntreaga Asie minor.

T. E. Lawrence, intrat ȋn legendă ca Lawrence al Arabiei, devenit ofiţer al Imperiului britanic fiindcă un colonel de modă veche nu putea accepta ca un civil să ȋi pregătească hărţile şi a ordonat înrolarea sa, va face tot posibilul ca triburile arabe reunite sub conducerea unuia din fiii bătrȃnului şerif al Meccăi, ridicate la luptă ȋmpotriva Imperiului Otoman, să fie cele ce vor intra triumfătoare ȋn Damasc, iar cel dintȃi conducător al oraşului după ȋnfrȃngerea turcilor să fie tocmai cel care le condusese la victorie, Faisal.

Citiți și episoadele anterioare:

Însă, istoria nu e scrisă de cei viteji, ci de aceia ȋn al căror stilou se găsea puterea de a semna acorduri şi tratate: domnia lui Faisal a dispărut odată cu retragerea trupelor engleze şi instituirea guvernoratului francez ȋn Siria fiindcă doi diplomaţi ce se considerau ominscienţi şi aveau credinţa că naţiunile lor superioare sunt menite să conducă popoare ce se găseau la mii de mile de capitalele lor, ȋmpărţiseră după cum le fusese voia tȃrămul Asiei mici. E vorba de funestul acord secret denumit după cei doi autori ai săi: Sykes-Picot de care am vorbit adineaori. De atunci şi pȃnă astăzi, Siria a trăit un veac de schimbări politice brutale, dictatură, războaie cu statele vecine şi, ȋn prezent, războiul civil ale cărui orori cutremură privitorii social media.

Cei care ȋşi imaginează că Siria ar fi fost sau ar fi putut fi un tărȃm al păcii dacă aici nu s-ar fi intersectat interesele comerciale şi politice ale marilor puteri coloniale sau, mai tȃrziu, ale celor două super-puteri ale Războiului rece, se ȋnşală.

Evoluţia acestui spaţiu este simptomatică pentru ȋntregul Orient Mijlociu, cu precădere pentru partea asiatică a acestuia fiindcă, aşa cum arătam în primul nostru capitol, cea mai sângeroasă rută a migraţiilor umane trece tocmai de-a lungul „Semilunei fertile”.

Importanţa Siriei ȋn lumea greco-romană a fost covȃrşitoare. De fapt, oraşele de coastă erau centre ale civilizaţiei elenistice. Doar dincolo de Munţii Libanului supremaţia acestei civilizaţii era contestată de vechile obiceiuri aramaice. Această divizare a Siriei se va păstra pȃnă ȋn zilele noastre. Locuitorii oraşelor sale vestice făcea parte din elita intelectuală a Imperiului roman, mulţi dintre filosofii şi artiştii de seama ai acestuia recrutȃndu-se din aceste metropole. Sirienii vor da şi cȃţiva dintre ȋmpăraţii Romei, chiar dacă unii dintre cei mai infami, cum ar fi Eliogabal sau Caracalla.

Naţionaliştii sirieni, după ce Faysal a fost indepărtat de către trupele franceze, sperau că va fi reȋnviată acea „Grande Syrie”, ȋn cadrul graniţelor istorice ale provinciei ce cuprindea Siria propriu-zisă, Transiordania, Libanul şi Palestina. Numai că acordurile anterioare franco-engleze lăsau Transiordania şi Palestina sub oblăduirea engleză. Mai mult, cum scriam mai sus, francezii au constatat aversitatea pe care majoritatea sunnită o avea faţă de creştinii de aici, pentru care Republica ȋşi arogase obligaţia de protecţie, dar şi faţă de celelalte minorităţi religioase, inclusiv confesiuni musulmane.

Astfel că, imediat ce mandatul francez devenea efectiv, naţionaliştii libanezi, majoritar creştini, proclamau independenţa acestei republici faţă de Siria. Astfel, aceasta era împărţită în şase state, unul dintre ele fiind Libanul, ȋntr-o divizare politică a religiilor şi populaţiilor locale, o soluţie ce ȋncerca să preȋntȃmpine conflicte religioase. Interesant este că, deşi între majoritarii sunniţi şi alauiţii consideraţi de majoritarii musulmani drept „apostaţi”, existau rivalităţi ireconciliabile, în scurta perioadă în care aceste două confesiuni au fost divizate ȋn state distincte, ele s-au răsculat ȋmpreună împotriva Parisului.

După doar cinci ani de oblăduire franceză izbucnea prima revoltă violentă încheiată doi ani mai târziu, după lupte sângeroase şi bombardarea Damascului.

De altfel, aceşti ani au reprezentat nu doar pentru Siria o perioadă conflictuală. Marea Britanie a fost nevoită, la rȃndul său, să ȋnăbuşe o revoltă sȃngeroasă ȋn Irak (unde s-au folosit arme chimice, cum scriam deja), o alta ȋn Palestina, unde etnicii arabi se revoltaseră ȋmpotriva creşterii numărului de colonii evreieşti şi s-au văzut puşi ȋn situaţia ingrată de a media ȋn conflictul dintre Hussein al Meccăi şi impetuosul ibn Saud, care va reuşi să cucerească, pȃnă la urmă, Mecca, ȋn 1924.

Acum apare pe scena regiunii şi Uniunea Sovietică. Cum nu avea loc să se afirme printre interesele europene din regiune, singura şansă era de a recunoaşte noul regim saudit, fiind astfel prima care făcea acest gest.

Trebuie amintit doar că, de un veac, puterile europene făcuseră eforturi ȋnsemnate de a promova naţionalismul arab văzut ca arma necesară prin care putea fi dată lovitura decisivă Imperiului Otoman ce stăpȃnea mare parte a fostului califat omeiad. Însă, ȋn urma ȋnfrȃngerii acestuia, au ȋnlocuit stăpȃnirea Istanbulului cu regimul „protectoratelor”, ceea ce, evident, nu putea fi pe placul popoarelor Orientului Mijlociu printre care deja se crease o conştiinţă comună. Iar evreii care se stabileau ȋn Palestina, susţinuţi de guvernele occidentale au devenit duşmanul necesar a coagula această conştiinţă. Din perspectivă religioasă, dacă ibn Saud promova salafismul (sau wahabismul, astfel cum este mai cunoscută această mişcare ȋn Europa, deşi este considerat a fi un termen peiorativ de către adepţii săi), o doctrină retrogradă, ultraconservatoare, apărută ȋn pustietatea Nejdului, care propovăduia necesitatea ȋntoarcerii la originile credinţei, ȋn Egipt apărea Frăţia musulmană, al cărei fondator, Hassan al-Banna, vedea ȋn necesitatea alungării britanicilor şi a eliminării valorilor occidentale primul pas ȋnspre recȃştigarea puterii şi vigorii musulmane. Chiar dacă propovăduia o doctrină non-violentă, dintre membrii Frăţiei se vor număra cei ce vor săvȃrşi infame asasinate politice.

Până în 1941, când era proclamată iarăşi independenţa Siriei, odată cu intrarea trupelor engleze în Damasc, au urmat alte revolte, alegeri, constituţii adoptate şi abrogate, negocieri nesfârşite cu statele europene iniţiate de partidele ce promovau independenţa. În 1936 chiar se reuşişe un tratat ce prevedea independenţa Siriei care nu va fi ȋnsă ratificat de Parlamentul francez.

Totuşi, fideli „misiunii civilizatoare”, francezii vor pune bazele unei administraţii pe model european, a ȋnvăţămȃntului şi a unui departament al patrimoniului istoric. Dintre toate provinciile eliberate de sub otomani, Siria şi Libanul se vor bucura de cel mai bun sistem educaţional. 

În sfȃrşit, pe 17 aprilie 1946, Siria ȋşi obţine suveranitatea – reală - ca republică parlamentară şi devine membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Însă fragilitatea instituţiilor nou-create, amalgamul de minorităţi şi curente politice, fundamentalismul religios, dorinţa de afirmare politică a liderilor militari, identificarea unui nou duşman vecin, Israelul, au făcut ca următoarele două decenii să reprezinte o nesfȃrşită succesiune de schimbări politice, lovituri de stat, confruntări militare şi acceptarea colaborării cu Uniunea Sovietică.

Încet, Războiul Rece cuprindea şi Orientul Mijlociu. După atragerea Egiptului ȋn sfera de influenţă sovietică – formal, Egiptul era una dintre „ţările nealiniate”, ȋnsă Nasser adoptase o doctrină socialistă, trecuse la naţionalizări, se ȋnarma din Uniunea Sovietică, folosea stipendiile şi tehnicienii acesteia pentru a dezvolta industria şi infrastructura ţării – Siria devenise următorul punct fierbinte al zonei. Între 1950 şi 1954 colonelul Shishakli, un kurd născut ȋn regiunea Hamei, proocidental, condusese ţara. Însă un grup de ofiţeri apropiaţi ai partidului Baas, secularist, de orientare socialistă, care ȋşi făcea un titlu de glorie din ţelul reunificării tuturor arabilor şi redarea gloriei de odinioară ȋl vor alunga de la putere. Vechile partide din perioada franceză nu aveau un lider carismatic, iar personalitatea lui Nasser şi doctrina sa apăreau preferabile occidentalilor.

Partidul Baas, la ȋnceputuri o societate de dezbateri organizată de către doi ȋnvăţători din Damasc, atrăgea atenţia şi simpatiile populaţiei, mai ales a tineretului, de mai bine de un deceniu prin doctrina sa panarabistă. Astfel că achiziţia de armament sovietic a fost primul gest care va marca, ȋnsă, pentru următoarele decenii, asocierea Siriei cu Uniunea Sovietică şi, mai apoi, Rusia.

Aminteam de Nasser fiindcă, ȋn lipsa unor lideri carismatici şi a unei organizări verticale foarte clare, dar ȋnsufleţiţi de dorinţa unirii tuturor arabilor ȋntr-un singur stat, aşa cum spuneam, preşedinţii Nasser şi omologul său sirian anunţau, ȋn 1958, fondarea Republicii Arabe Unite.

Această organizare politică nu a avut viaţă lungă. Imediat ce funcţionarii trimişi de Nasser ȋn Siria au ȋnceput să lucreze la implementarea doctrinei nasseriste, localnicii nu doar că s-au simţit marginalizaţi, ci au descoperit că principiile etatiste şi socialismul promovat de egipteni nu se potriveau clasei de mijloc, a ȋntreprinzătorilor locali mult mai bine reprezentaţi decȃt ȋn Egipt, unde cvasi-majoritatea industriei şi transporturilor fusese deţinută de companii europene. Astfel că, trei ani mai tȃrziu, Siria părăsea Republica Arabă Unită care, ȋntre timp, devenise Statele Arabe Unite ȋn urma aderării Yemenului.

Astfel ajungea la putere, chiar dacă era vorba de un guvern aproximativ de „uniuna naţională”, Partidul Baas. Numai că viaţa unui guvern ȋn tumultuosul Orient Mijlociu nu putea fi una lungă, mai ales avȃnd ȋn vedere evenimentele din ţările vecine ce se succedau cu repeziciune şi influenţau mişcările interne ale diferitelor grupări ce ȋşi doreau frenetic puterea politică. Astfel că lovitura de stat din Irak ȋn urma căreia generalul Kassem era ucis ȋl aducea la conducere pe colonelul Aref, simpatizant al Partidului Baas irakian, care ȋşi declara rapid opţiunea proegipteană. Astfel că, ȋn 1963, la Damasc are loc o nouă lovitură de stat ȋn urma căreia toţi cei vinovaţi de ruperea uniunii siriano-egiptene erau eliminaţi, iar Consiliul Comandamentului Revoluţionar a promis că va sprijini mişcarea pentru unitatea tuturor arabilor. Însă neȋnţelegerile doctrinare şi ranchiuna dintre liderii sirieni şi Nasser vor duce la imposibilitatea realizării unei noi uniuni.

Iar ȋn 1966 are loc o nouă lovitură de stat condusă de ofiţeri din aripa radicală a partidului Baas în urma căreia fragilul guvern era răsturnat.

Steaua lui Nasser şi panarabismul ce ȋnflăcărase generaţia sa aveau să se stingă ȋncet ȋn urma ȋnfrȃngerii răsunătoare din Războiul de şase zile. Israelul avea să spulbere rapid armatele Egiptului, Siriei şi Iordaniei, să ocupe Fȃşia Gaza, Cisiordania, Platoul Golan, Peninsula Sinai şi să dobȃndească controlul asupra ȋntregului Ierusalim.

În cȃţiva ani, odată cu decesul lui Nasser, influenţa ţărilor producătoare de petrol va deveni determinantă ȋn Orientul Mijlociu, mai ales după ce companiile ce exploatau resursele de ţiţei a trebuit să ȋmpartă echitabil profiturile cu guvernele naţionale, iar state ca Siria şi Irak vor aduce la putere lideri noi ca Saddam Hussein şi Hafez al-Assad.

Acesta din urmă s-a născut ȋntr-o familie săracă de alauiţi, dar va urca treptele militare, de la locotenent de aviaţie, pȃnă la ministru al apărării. În noiembrie 1970, a fost în fruntea unei lovituri de stat ȋn urma căreia preia ȋntreaga putere, devenind prim-ministru, iar apoi preşedinte, un an mai tȃrziu. 

Sub conducerea sa autoritară, Siria se modernizează, ȋn principal cu ajutorul sovieticilor, aceştia obţinȃnd de la fostul locotenent (care ȋnvăţase cȃţiva ani mai ȋnainte de preluarea puterii pilotarea MIG-urilor ȋn URSS...) ȋnfiinţarea unei baze militare la Tartus, în fieful său confesional. De altfel, în urma izbucnirii războiului civil din 2011, regiunea a rămas unul dintre bastioanele de rezistenţă ale guvernului. Pentru a-şi ȋntări puterea, al-Assad creează o clasă de mijloc şi numeroase servicii secrete, conducerea acestora şi a armatei revenind, aproape ȋn totalitate, unor ofiţeri de origine alauită.

Sub conducerea lui Hafez, Siria devine o putere regională, însă nu şi un centru de echilibru. Dorinţa liderului său de a se erija ȋn conducătorul lumii arabe, deşi suntem nevoiţi să reamintim că făcea parte dintr-o confesiune repudiată a minoritarilor şiiţi, imposibil de acceptat drept lider de majoritatea sunnită, conduce la războiul cu Israelul din 1973, cȃnd, alături de Egipt, a reuşit cȃteva succese militare imposibil de anticipat după dezastrul conflictului anterior. Finalul, ȋnsă, nu va fi favorabil, chiar dacă, la terminarea ostilităţilor, va fi restituită Siriei o parte a platoului Golan.

Ulterior s-a implicat ȋn războiul civil ce a distrus Libanul, chiar dacă ȋn 1976 sirienii primeau din partea Ligii Arabe mandatul de a opri luptele interconfesionale. A acordat sprijin Iranului şiit ȋn conflictul din anii ’80 cu Irakul şi, ulterior, s-a alăturat forţelor multinaţionale ȋn războiul din Golf din 1990 ȋmpotriva lui Saddam Hussein. „Afacerea libaneză” va fi perpetuată şi în primii ani ai următorului mileniu de către fiul său, Bashar. Asasinatele politice ale opozanţilor prezenţei militare siriene în micul stat de pe coastele Mediteranei şi ai „Partidului lui Dumnezeu” – Hezbollahul şiit au fost o constantă în viaţa publică libaneză. Însă uciderea unui politician libanez cunoscut, fost prim-ministru in câteva rânduri, în 2005 – Rafik Hariri – un atentat soldat cu 21 de morţi va stârni furia opiniei publice internaţionale şi a libanezilor, în primul rând, acesta fiind catalizatorul „Revoluţiei cedrilor”, mişcarea populară care a coalizat mare parte din mica populaţiei a ţării şi care se va sfârşi prin retragerea trupelor siriene.

În plan intern, chiar dacă nu avea oponenţi politici serioşi – asta şi pentru că serviciile secrete aveau grijă să nu apară dizidenţi, iar cenzura ȋşi făcea treaba eficient - ȋn 1982, izbucneşte o revoltă a Frăţiei musulmane locale, organizaţie fundamentalistă ce lupta pentru reinstituirea legii islamice, adepţii săi ucigȃnd funcţionari publici şi ocupȃnd principalele clădiri ale administraţiei naţionale din oraşul Hama. Trupele guvernamentale asediază oraşul, supus unor bombardamente brutale care nu cruţă populaţia civilă. La sfȃrşit, cȃnd localitatea este pacificată, organizaţiile umanitare vor vorbi de un număr cuprins ȋntre 10.000 şi 40.000 de victime, cifră care nu va putea fi stabilit cu certitudine niciodată.

Chiar dacă serviciile secrete din regiune erau ȋn slujba despoţilor locali şi ȋncercau să înfrȃneze din faşă toate iniţiativele islamiste, ceea ce a refuzat să ȋnţeleagă opinia publică occidentală a fost că, ulterior morţii lui Nasser şi victoriilor repurtate de Israel pe cȃmpul de luptă, speranţele arabilor s-au ȋndreptat, ȋncet şi implacabil, ȋnspre acei ulama şi spre acei lideri mai puţin cunoscuţi care propovăduiau ȋntoarcerea la „perioada de aur”, cȃnd războinicii lui Allah supuneau, cu arma ȋn mȃnă, populaţiile din bazinul Mediteranei.

Cum politicienii ȋncepeau să facă din ce ȋn ce mai puţin pentru unitatea arabă şi ȋnfrȃngerea duşmanului sionist, ba, mai mult, preşedintele egiptean Anwar Sadat chiar se adresa Knessetului israelian şi semna un tratat de pace cu duşmanul (fapt ce i-a adus şi asasinarea), simpatia şi speranţele populaţiei s-au ȋndreptat spre grupările militante şi propovăduitorii fundamentalişti. Iar, din păcate, statele occidentale au ajuns să se bizuie pe asemenea grupări, stipendiate de bogatele monarhii sunnite din zona Golfului, pentru a contracara expansiunea sovietică ȋn zonă şi, mai târziu, pentru a înlătura de la putere diverşi autocraţi ai regiunii, după cum vom vedea în continuare. 

Două merite a avut Hafez al-Assad: modernizarea ţării şi drepturile acordate tuturor confesiunilor religioase, poate şi datorită faptului că provenea dintr-o minoritate şiită marginalizată. Această toleranţă religioasă poate fi considerat un merit prin raportare la tratamentul flagrant împotriva cartei ONU „acordat” de către multe dintre celelalte state arabe din regiune, majoritar sunnite, aparţinătorilor altor religii.

Pe de altă parte, regimul al-Assad a reprezentat, dintr-o perspectivă generoasă, o dictatură luminată. Nu trebuie confundat regimul Assad cu regimul Gaddafi: Hafez nu a avut deloc excentricităţile liderului libian, trăia aproape spartan ȋntr-o vilă de la marginea Damascului, avea destul de puţine ieşiri publice, putea negocia la nesfȃrşit, cu aceeaşi perseverenţă cu care se dedica treburilor statului. La fel, pentru un călător ce trecea graniţa din Irak ȋn Siria, aceasta din urmă apărea drept o ţară liberă ȋn comparaţie cu excesele săvȃrşite de bogatul său vecin. Oricum, drepturile civile erau restrȃnse: se putea discuta orice, mai puţin politică. Pe plan extern, dorinţa de a se erija ȋn lider al lumii musulmane, l-a făcut pe generalul Hafez să atace Israelul, să se implice militar ȋn Liban, o ţară transformată de războiul civil din perla Orientului Apropiat ȋntr-o ruină, să susţină Iranul şiit ȋmpotriva Irakului, conflict ȋn care s-au folosit inclusiv arme chimice. Atitudinea sa nu avea cum să nu stȃrnească mȃnia monarhiilor sunnite din Golf, a Israelului şi a puternicului prieten al acestora, Statele Unite.

La moartea sa, ȋn iunie 2000, puterea a fost transmisă ȋn familie. Cu cȃteva luni ȋnainte de sfȃrşitul vieţii, conştient că succesorul său nu se va ridica la ȋnălţimea calităţilor sale politice, s-a arătat dispus la compromisuri neaşteptate ȋncercȃnd să finalizeze negocierile cu Israelul pentru Inălţimile Golan, pierdute ȋn 1967 ȋn Războiul de şase zile, pe cȃnd el era ministrul apărării ȋn Siria. Puterea trebuia să ȋi fi revenit lui Bassel, cel dintȃi născut şi pregătit să preia „tronul”, care, ȋnsă, a murit ȋntr-un ciudat accident de maşină ȋn 1994, ceea ce l-a determinat pe bătrȃnul său tată să ȋl recheme ȋn ţara pe cel de-al doilea fiu, medicul Bashar.

De la noul preşedinte, care studiase ȋn Europa, se căsătorise cu o londoneză de origine siriană, angajase cunoscute firme de PR din Occident pentru a-i promova imaginea ȋn capitalele lumii, aşteptările au fost mari. Doar că, ȋn afară de cȃteva reforme economice, acesta a ales să continue „moştenirea” politică a antecesorului său. Persoanele forte au fost menţinute ȋn funcţiile cheie, ceea ce a ȋnsemnat continuarea activităţii externe şi a durităţii represive interne. 

Armata continua să susţină insurgenţii şiiţi din Irak, eliberând chiar unii extremişti aflaţi în închisorile siriene care vor trece graniţa pentru a lupta împotriva „Marelui Satan”, spre disperarea serviciilor secrete şi armatei SUA. De asemenea, a continuat imixtiunea ȋn Liban şi a refuzat să se retragă de aici, după cum am arătat deja.

Într-un tȃrziu, a ȋnţeles că lumea tatălui nu mai era aceea a fiului: instinctul prădător al bogatelor state din regiune a simţit fragilitatea şi izolarea castei conducătoare selectată dintr-o minoritate religioasă umilă, refugiaţii din statele vecine eşuate schimbaseră structura demografică din marile oraşe, iar confruntările violente dintre grupurile etnice sau religioase pornite chiar şi de la cȃte un banal meci de fotbal demonstrau fragilitatea societăţii siriene ţinută laolaltă numai de instituţiile de forţă ale statului.

Astfel că, odată cu alegerea lui Barack Obama, Bashar al-Assad a făcut paşi ȋnspre apropierea de foştii duşmani occidentali. L-a demis ȋn 2009 pe omul de ȋncredere al familiei şi şeful serviciilor secrete, Asef Shawkat, cel acuzat de uciderea lui Hariri, a reluat convorbirile cu Israelul şi relaţiile diplomatice cu Libanul.

Numai că ȋn 2006 ȋncepea cea mai lungă secetă şi cea mai lungă criză alimentară cunoscută de Semiluna fertilă. Penuria alimentară a lovit mai ales cartierele mărginaşe ale marilor oraşe unde mulţi dintre membrii triburilor se ȋndreptaseră pentru a-şi găsi un loc de muncă. Iar câţiva ani mai târziu, cineva tocmai inventase Primăvara arabă...

O explicaţie a conflictului sirian actual este oferită de împărţirea lumii musulmane între sunniţi şi şiiţi. Cum am explicat deja, interpretarea învăţăturii lui Mahomed şi succesiunea la conducerea umma, comunităţii credincioşilor, vor da naştere rupturii dintre sunnism, reprezentând Islamul majoritar, întemeiat pe Coran şi Sunna (denumită „practica tradiţională”, de unde şi denumirea de sunniţi) şi şiism, care se revendică de la primul calif „adevărat”, Ali.

Cum scriam deja, în lumea arabă de după Al Doilea Război mondial au existat două tendinţe politice ale luptei pentru independenţă: revoluţiile de inspiraţie marxistă şi resurecţia islamismului fundamentalist.

Pentru statele arabe conservatoare, precum Regatul Saudit, unde revoluţiile marxiste nu ajunseseră, cum, din fericire, nu ajunsese nici colonialismul, saudiţii nepurtȃnd tarele dominţiei străine, un eveniment surprinzător, care a modificat ireversibil raportul de forţe şi alianţe din regiune l-a reprezentat Revoluţia Islamică iraniană. Şahul Mohammad Reza Pahlavi, cel ce, anterior, răsturnase, cu sprijin CIA, guvernul ales liber, reuşise performanţa de a revolta liberalii, comuniştii, islamiştii şi naţionaliştii, toţi unindu-şi forţele pentru ȋndepărtarea sa. Dacă, la ȋnceput, revoluţia părea a conduce către un final favorabil modernităţii, figura carismatică a Ayatollahului Khomeini a dus la aprobarea, cu o largă majoritate, a unei constituţii islamice, ȋn care figura conducătorului religios devenea omnipotentă. Iranul ajungea astfel, ȋn mod glorios, prima republică islamică şiită.

Mujahedinii Ayatollahului, purtaţi de entuziasmul victoriei, au organizat grupuri extremiste şiite care să exporte revoluţia islamică ȋn ţările monarhiilor sunnite din zonă şi ȋn Republicile Sovietice ȋn care exista o minoritate musulmană. Mai mult, Republica Islamică Iran contesta hegemonia Arabiei Saudite asupra lumii islamice.

Arabia Saudită nu putea accepta această ascensiune nu doar fiindcă punea în discuţie perpetuarea puterii membrilo Casei de Saud, ci şi fiindcă Statele Unite erau duşmanul declarat al iranienilor. Astfel că rivalitatea politică va căpăta aproape imediat conţinut religios, cele două tabere urmărind să îşi exercite dominaţia asupra Orientului Mijlociu. Cum vom vedea imediat, această confruntare se va concretiza cel mai sângeros în conflictul care macină Siria din 2011.

Privind situaţia Orientului Mijlociu din perspectivă statală pierdem din vedere tocmai indivizii, popoarele, oamenii care mor ȋn luptele din străvechile metropole sau din deşert, care adună suferinţe generaţie după generaţie, ȋmpinşi să mai regăsească speranţă doar ȋn ȋnvăţăturile Profetului. Dar nimeni nu ȋşi pune problema lor: liderii religioşi sunt interesaţi exclusiv de dorinţele lui Allah şi propria lor glorie, liderii politici sunt mȃnaţi de dorinţe de grandoare paranoide, revoluţiile, de principiu, sunt făcute pentru principii sau dorinţe personale, nu pentru persoane, bogăţiile naturale atrag interesele companiilor străine ce respectă legile doar ȋn propria ţară, iar ȋn urma tuturor acestora vin serviciile secrete şi loviturile lor de stat.

În 2011, cȃnd primele manifestaţii ȋmpotriva dictaturii au apărut şi ȋn Siria, agenţiile de presă vorbeau frenetic despre libertate şi „Primăvara arabă” care, ȋncet, a ȋngheţat Libia, a fost la un pas de prăbşirea Egiptului şi a ȋnsȃngerat Yemenul. De atunci, Statul Islamic a cutremurat regiunea şi ȋngrozit Europa, iar fundamentalismul islamic a luat locul raţiunii de-a lungul deşerturilor de la sud de Mediterana. Ascensiunea acestei organizaţii ca, mai înainte a al-Qaida, s-a datorat politicii statele occidentale care au decis că a venit vremea ca democraţia să fie răspȃndită şi ȋn oazele beduinilor. Dar a lăsat această ȋnălţătoare misiune ȋn seama fidelilor lui Allah pentru care scopul final este jihadul sau, cel puţin, crearea unei republici islamice de la Gibraltar la Ierusalim, o republică care va fi condusă de către preceptele islamice, iar nu de o constituţie de inspiraţie franceză.

Bashar al-Assad ştia încă de la războiul declarat de SUA Irakului că era pe lista scurtă a următoarelor ţinte ale SUA şi monarhiilor sunnite din Golf. Apropierea sa de Iranul şiit, ameninţarea pe care o reprezenta pentru Israel, implicarea în conflictul libanez, asasinatele comandate aici de care am mai amintit erau suficiente argumente pentru ca dictatura lui să fie înlăturată. Iar revoluţiile anului 2011 erau argumentul perfect.

Influenţa pe care saudiţii o aveau la Washington era binecunoscută. Victoriile mujahedinilor din Afganistan se datorau nu doar pregătirii şi rachetelor sol-aer furnizate de CIA, cât şi fondurilor pe care saudiţii le-au transferat în conturile gherilelor afgane via Pakistan şi în cele ale producătorilor americani de armament. Lăsăm la o parte învăţăturile fundamentaliste pe care recruţii arabi şi afgani le primeau în taberele de antrenament pakistaneze şi care au condus ulterior la apariţa talibanilor şi a al-Qaida, ne vom opri asupra acestor activităţi sancţionate de dreptul internaţional când vom trata situaţia Afganistanului.

Câţiva ani mai târziu, când preşedintele Reagan nu obţinea de la Congres finanţarea necesară pentru a susţine gherilele anti-socialiste din Nicaragua, CIA primea fondurile necesare de la ambasadorul saudit la Washington, Prinţul Bandar bin Sultan al Saud. Implicarea acestuia în politica americană este binecunoscută, fiind un apropiat al tuturor preşedinţilor, de la Reagan la Bush jr. Ulterior, în calitatea sa de şef al serviciilor secrete saudite, îşi va folosi relaţiile cu şefii serviciilor secrete americane pentru a-şi asigura susţinerea proiectelor sale regionale. Iar înlăturarea de la putere a lui al-Assad era una dintre priorităţile regionale ale Riadului.

Primele manifestaţii împotriva regimului sirian fuseseră reprimate cu brutalitate. În paralel cu presiunea politică pe care SUA, Marea Britanie, ţările Golfului şi Turcia le-au exercitat împotriva Damascului, Riadul a solicitat intervenţia militară a Washingtonului. Cum preşedintele Obama nu se arăta dispus să încalce flagrant dreptul internaţional, iniţiativa a fost lăsată în seama serviciilor secrete. În Iordania şi Turcia au fost create tabere de instrucţie a insurgenţilor, alimentate uman de străinii chemaţi la jihad de către imamii sunniţi stipendiaţi de Arabia Saudită şi şeicii din Golf.

În primăvara lui 2012, la presiunea serviciilor secrete, ale aliaţilor regionali, dar şi a opiniei publice occidentale, preşedintele Obama autoriza susţinerea directă a opozanţilor anti-Assad. Operaţiunea, începută neoficial încă din toamna anului anterior, era botezată „Timber Sycamore” şi va aduna laolaltă serviciile secrete din 15 ţări şi finanţări estimate numai pentru 2015 la suma de 1 miliard de dolari. Pe bună dreptate, chiar analiştii americani vor considera Timber Sycamore drept una dintre cele mai vaste operaţiuni coordonate de CIA.

Susţinerea opozanţilor regimului de la Damasc va consta în pregătirea militară acordată membrilor „opoziţiei moderate”, dar şi în mii de tone de armament care vor ajunge în mâinile insurgenţilor prin Arabia Saudită şi Turcia. Mare parte din armamentul „clasic” va proveni din Bulgaria, Croaţia şi România. 

Numai că „opoziţia moderată” şi, în principal, Armata Siriană Liberă nu vor fi capabile să gestioneze coerent şi corect dotările primite. Pe de altă parte, mulţi dintre membrii săi erau fundamentalişti „şcoliţi” în Arabia Saudită şi Afganistan, iar ţelul lor nu era îndepărtarea lui Assad şi instituirea unui stat democratic, ci a unui stat condus pe principiile şariei.

În vara lui 2014, după ce apariţia autointitulatului Stat Islamic surprindea pe toată lumea, Financial Times îşi informa cititorii că, potrivit ministrului de externe de la Riad, Saoud al-Faisal, Statul Islamic era răspunsul sunnit al Arabiei Saudite la influenţa crescută a Iranului în regiune.

Câteva luni mai târziu, într-un interviu televizat la CNN, generalul Wesley Clark explica faptul că „Statul Islamic a fost creat graţie finanţărilor prietenilor şi aliaţilor noştri (din Orientul Mijlociu, n.n.), fiindcă, dacă era nevoie de oameni care să combată Hezbollahul (organizaţie şiită libaneză, proxy al Iranului, declarată teroristă de mai multe state, n.n.) până la moarte nu pot fi puse afişe de recrutare cu „Alăturaţi-vă nouă, vom face o lume mai bună!” Mai degrabă îi susţii pe aceşti fanatici religioşi, pe aceşti fundamentalişti (sunniţi, n.n.).”

Odată cu apariţia Statului Islamic în 2014, ritmul de pierdere a teritoriilor controlate de către forţele guvernamentale siriene devenea îngrijorător. Analiştii CIA începeau să vorbească despre un „succes catastrofic” în care al-Assad urma să părăsească puterea, dar în locul său şi al unui guvern moderat să ajungă la putere grupări jihadiste.

Analiştii serioşi ai regiunii şi ai fenomenului jihadist se întreabă dacă, în acest conflict, CIA a ţinut cont exclusiv de obiectivele fixate de către guvernul american sau „a lucrat pentru doi stăpâni”, adică inclusiv pentru Arabia Saudită. Întrucât Riadul a fost principalul finanţator al operaţiunii Timber Sycamore şi datorită relaţiilor strânse dintre serviciile secrete ale acestor două state, răspunsul înclină spre cea de-a doua variantă. De altfel, Pentagonul trimisese administraţiei Obama în nenumărate rânduri rapoarte ale căror concluzii le contraziceau pe cele ale „spionilor” de la Langley şi atrăgeau atenţia asupra riscului ca tehnica militară să ajungă pe mâna jihadiştilor, iar Siria să se transforme într-un stat neguvernabil, sau, mai rău, într-un „Iran sunnit”.

Deşi singura bază navală ruseasă la Mediterana era aceea de la Tartus, în provincia Latakia, fieful ancestral al familiei Assad, iar ofensiva din ultimele luni a facţiunilor militare anti-Assad se apropiase ameninţător de acest punct, se pare că serviciile secrete americane au fost luate prin surprindere de implicarea militară a Rusiei în războiul civil sirian.

Strategia serviciilor secrete occidentale, ale Arabiei Saudite şi Turciei poate fi înţeleasă în cheia necesităţii (adică a dorinţei guvernelor ţărilor respective) de a-l inlătura de la putere pe Bashar al-Assad. Astfel cum spunea generalul Clarke, regimul de la Damasc era prea puternic pentru a fi răsturnat de la putere prin simple manifestaţii populare. Dată fiind replica dârză pe care a dat-o armata siriană de-a lungul războiului, în ciuda imenselor resurse de care dispuneau insurgenţii, se poate conchide că guvernul sirian avea o susţinere populară semnificativă, chiar dacă majoritatea religioasă siriană este sunnită. În consecinţă, singura posibilitate – în afara unui război declarat, cum s-a întâmplat în Irak – era de a pregăti şi inarma grupări rebele. Problema unui nou conflict care să implice armata, aşa cum s-a întâmplat dincolo de Eufrat, nu intra în discuţie, SUA găsindu-se în imposibilitatea de a gestiona eficient situaţia post-conflict din Irak şi Afganistan. Iar singurele grupări dispuse a lupta cu trupele Damascului erau cele câteva organizaţii fundamentaliste ai cărei membrii erau vânaţi de serviciile secrete siriene, susţinute de ani buni de către saudiţi, şi o mână de militari care dezertaseră. În consecinţă, alegerea făcută rezulta a fi una pragmatică. Totuşi, având în vedere experienţa afgană, unde jihadismul propovăduit cu binecuvântarea americană pentru a-i însufleţi pe mujahedini a condus la formarea al-Qaida şi, ulterior, a puterii talibanilor, modul în care a fost gestionată „nebuloasa jihadistă” siriană, cum o denumesc analiştii francezi, ar fi trebuit gestionată mult mai atent, fără a li se permite saudiţilor să exagereze cu puterea şi susţinerea acordate fundamentaliştilor sunniţi.

Revolta stârnită în Occident de crimele odiosului Stat islamic a determinat iniţierea operaţiunii SUA împotriva acestuia – Inherent Resolve. Însă riposta aliaţilor NATO nu era la nivelul necesar pentru a pune capăt rapid puterii acestuia. De-abia administraţia Trump va aduce o schimbare în abordarea problemei siriene: blocarea oricărei susţineri acordate insurgenţilor anti-Assad şi augmentarea atacurilor împotriva SI. Ceea ce l-a făcut pe celebrul cronicar al The New York Times, Thomas Friedman, să scrie în aprilie 2017 – oarecum nostalgic după anii în care administraţia Obama acţionase: „în Siria, Trump ar trebui să lase Daech să fie principalul oponent al lui Assad, al Iranului, al Hezbollah şi al Rusiei, în acelaşi mod în care noi am încurajat mujahedinii să îi combată pe sovietici în Afganistan.” Probabil că aceasta a fost gândirea care a ghidat la început cancelariile occidentale. Numai că, spre deosebire de mujahedini, de această dată strategia lor a adus în Europa nu doar valuri de refugiaţi ci şi atentatori sinucigaşi care, atunci când nu au mai putut să îşi fabrice bombe sau să facă rost de arme automate, au ajuns să ucidă resortisanţii statelor gazdă înarmaţi doar cu vreo macetă şi cuţite.

Va urma 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • În încercarea de a o imita pe Nadia Comăneci am să fac un Tsukahara întins pe diagonală. De data asta în plan intelectual.

    1. Laura Codruța Kovesi a dispărut din peisaj de o bună vreme. De ce? Pentru că ea și-a îndeplinit misiunea.
    2. România nu a fost absolut niciodată băgată în seamă în cercurile marilor puteri și în deciziile mondiale. Ba mai mult decât atât, pe România s-a urinat.
    3. Așa că ce motiv ar avea păpușarii lumii să o pună de data asta procuror șef prin Uniunea Europeană pe Laura Codruța Kovesi?
    4. Pentru că Laura Codruța Kovesi s-a dovedit că va fi campioană la uneltire împotriva poporului în sânul căruia a crescut și trăiește. Chiar în acest moment vor sări de cur în sus cei care vor spune că ea a băgat la pușcărie pe corupți.
    5. Ha ha ha.
    6. Așadar, dușmanii pe față și pe dos ai României și ai românilor nu puteau alege, întru batjocorirea românilor, decât pe cineva din România. (Bine, asta nu înseamnă că persoana despre care se face vorbire este și româncă. Aici este o întreaga tevatură de discutat.)
    7. Țineți minte că cei mai demonizați torționari din închisorile comuniste erau cei care se ridicau din rândurile deținuților politici? Erau cei care se ridicau din rândurile studenților spălați pe creier cu torturi și oferte îmbietoare. Imaginația celor spălați pe creier și transformați în torționari era de nedescris. Psihiatrii și psihologii ar trebui să-și declare falimentul.
    8. Deci Laura Codruța Kovesi, introdusă din tinerețe în malaxorul sistemului de justiție unde se înfig cuțite în spate din cinci în cinci minute, ne-a băgat în față o posibilă dorință a ei de a scăpa România de corupția românească.
    9. Și de a preda România corupției străine. Ceea ce a și reușit.
    10. Diferența este uriașă. În vremurile de mai devreme trădarea era identificată și pedepsită.
    11. Astăzi trădarea este identificată și stimulată. Recompensată.

    • Like 0
  • Costel Gârneață a făcut Liceul de marină, trăiește în Galați.

    Este prieten cu Virgil Ghinea Cu Petre Vulpie, Nicolae Cociaș, Nicușor Basa.

    Este cititor de Cațavencu și Kamikaze, este fan Tetelu, cască gura la Banciu.

    Iar cu asta v-am omorât de tot: este spălat pe creier sistematic cu șampon de Moise Guran.

    Păi atunci ne mai miră de ce intră pe un site, trage o bășină și pleacă?

    Costele, nu te-a învățat Moise Guran dezbatere în agora?

    De ce nu-i reproșezi și lui că este evreu?

    Poate își scoate perciunii ăia mari de sub perucă.

    Așaaa...

    Costel Gârneață cască gura și la ce spune românul sadea Siegfried Mureșan.

    Știți, am făcut o glumă...
    siegfried... român
    V-ați prins nu? Hahaha

    De unde boalelor am adunat atâtea informații despre Costel Gârneață?!!!

    Păi bre, voi vă puneți felii mari din viețile voastre pe Facebook și dup-aia vă așteptați să aveți parte de intimitate.

    De privacy cum se zice la englejii.

    Costel Gârneață face clăbuci și urticarie când aude de PSD și de oamenii acestui partid.

    Sunt alături de suferința lui Costel Gârneață.

    Mai ales că cred că este doar o chestiune de unu-două comentarii ca acesta să mă declare pe mine fiind un pesedist.

    Numai că m-am pregătit și, pe platforma Republica, la anumite articole, am dezvăluit bucăți din viața mea de fost jurnalist de tv și de radio.

    Și acolo am dat amănunte din care reiese foarte clar că eu am fost ostracizat de PSD și că am aceleași motive ca și Costel Gârneață să fac urticarie la acest partid.

    Asta nu înseamnă că îl iubesc pe Iohannis, pe Orban, pe Arafat, pe Streinu Cercel și pe toți trădătorii României.

    Ba dimpotrivă.

    Costel!

    Ai lăv iu!
    • Like 0
  • @ Costel Gârneață

    Dtînplm, ok?

    Nu sunt evreu . sunt creștin ortodox practicant.

    Știu, te vei simții ultragiat de exprimarea mea golănească de acum câteva cuvinte.

    Stai liniștit, și noi creștinii ortodocși suntem oameni normali, nu suntem niște idioți care plutim la 10 cm deasupra pământului cu un zâmbet larg pe față ca după o injecție cu compot în gât.


    Așa că tftîng. Original.

    Mai bine ți-ai verifica credința ta. Ca să vezi ce anume ești.

    Că dacă m-ai judecat după nume și eu îți spun că după numele acesta ești un personaj din Tom și Jerry.

    Dar mai știu ceva.

    Că băieții de la serviciile secrete care au ca job să stea pe site-urile astea și să comenteze ca oameni obișnuiți, aruncă o astfel de instigare asupra unuia ca mine.

    De ce?

    Ca unul ca mine să vorbească trivial și să fie descalificat în fața cititorilor.

    Tu ai remarcat faptul că eu sunt sensibil la evrei și tocmai acolo ai apăsat pe buton.

    Auzi? Când e pauza de masă la voi?

    Să mai ieși și tu din biroul ăla de stai toată ziua cu ochii în computer.

    Boule.
    • Like 0
  • La ghișeul de minciuni plăcute este coadă interminabilă

    Iar la ghișeul de adevăr funcționarul doarme cu capul pe birou pentru că nu are niciun client.

    Pe voi vă doare în cur de dezbatere.

    De o dezbatere care să ducă la aflarea adevărului. Voi vreți doar să vi se confirme că ceea ce credeți voi este corect.

    Pentru starea voastră a fost inventat un termen: înșelare.
    • Like 0
  • În aceste condiții, toată abordarea istoriei planetare mai ales cea care se referă la conflictul evreilor cu arabii, trebuie ștearsă cu buretele și reinterpretata.

    Faptul că nimic nu stă în picioare în această logică frântă este dovedit prin faptul că istoricii își aruncă cu cratițele în cap unii altora.

    Mă refer la lumea academică.
    Nu mă refer la istoricii partizani ai unei grupări sau ai celeilalte.

    Nu găsești doi istorici care să se pună de acord chiar și în lumea academică.

    Motivul?

    Bulibășeala introdusă de cei care au falsificat istoria omenirii.

    Cui folosește o asemenea ceață?

    Celor care au pus stăpânire pe pământul pe care ni l-a lăsat Hristos, Sfânta Treime.
    • Like 0
  • Ignorați vă rog acel “și cu cheesy” de la urmă.

    Este o greșeală de dictare.
    • Like 0
  • Există dovezi zdrobitoare, izvoare scrise și tratate care dovedesc faptul că islamismul a fost inventat între anii 500 și 600 de evrei.

    Astăzi am descoperit în Viețile Sfinților din data de 15 iulie, în viața Sfântului Vladimir Luminatorul Rusiei următoarea dovadă.

    (...)

    “Vladimir preamărindu-se cu vitejia, cu singură stăpînirea şi cu mîntuirea împărăţiei sale, mai mult decît alţi împăraţi şi domni în toată partea de sub soare, au început a veni la dînsul diferite popoare, lăudîndu-se către dînsul cu credinţa lor.

    La început au venit mahomedanii, pe care Vladimir i-a întrebat: "Ce fel este credinţa voastră?"

    Ei au răspuns: "Credem în Dumnezeul care este în ceruri şi avem pe proorocul lui Dumnezeu, Mahomed. Acela ne dă voie să avem mai multe femei, cîte voieşte cineva şi să ne desfătăm din toate dulceţile trupeşti; numai ne porunceşte să ne tăiem împrejur, să nu mîncăm carne de porc şi să nu bem vin".

    Apoi mai spuneau şi alte multe lucruri de necinste şi de ruşine, pe care nu se cuvine a le scrie aici.“

    (...)

    Deci în anul 900 deja islamiștii se tăiau împrejur. Circumcizia pentru cei mai moderniști.

    Circumcizie care și la evreii de astăzi reprezintă un fel de botez. Un fel de apartenența la o credință. Ceva care să îi facă distinctivi de restul lumii neevreiești.

    Refuzul mâncării cărnii de porc este eminamente evreiască. Lucru pe care l-au preluat și adventiștii.

    Și nici islamiștii de astăzi nu mănâncă carne de porc.
    Similitudinea este izbitoare.

    Islamiștii de asemenea nu beau băuturi alcoolice. Nici măcar vin. La fel se comportă și ereticii adventiști.
    Și cu cheesy
    • Like 0

  • “Liberalismul nu este o ideologie mai puțin totalitare decât comunismul. Liberalismul este chiar mai totalitar deoarece el respinge însăși esența omului. Liberalismul vrea să înlocuiască omul firesc cu omul antifiresc. Cu anti-omul.”

    Benedict Ciubotaru, gânditor ortodox creștin din Republica Moldova de astăzi.

    Un interviu devastator care poate zgâlțâi conștiințele ținute în înșelare ale omului modern.

    Pentru cine nu știe, Benedict Ciubotaru a avut demnități înalte în statul Republicii Moldova.

    Demnități la care a renunțat de bunăvoie și s-a coborât la statutul de om obișnuit.

    Dar pentru că Republica Moldova se află mai în dogoarea Rusiei decât România, orice gânditor care vine de acolo este suspect că ar fi prorus.

    Mai ales cei ortodocși care nu sunt de acord cu pseudovalorile Uniunii Europene.

    Cine este cu adevărat însetat de adevăr, culege păreri din mai multe părți și cântărește după conștiința lui.

    Astfel încât va urmări și discursul acestui om în clipul de mai jos.

    Cei cărora le place să pună eticheta din start și să-și desfacă o sticlă cu bere mulțumiți de conștiința lor, nu o vor face.


    https://m.youtube.com/watch?v=N41VJCp8_F4”
    • Like 0
  • Nu m-am înșelat. Ești urechist.
    Adică emiți opinii după ureche.
    În toate domeniile.

    Aștept să scoți o carte despre creșterea viermilor de mătase.

    Na, poftim. Ai scris cartea asta.

    Ziua in care Dumnezeu a fost prin oras - Adrian Petru Stepan, editura Libris Editorial

    Păi bre.

    Dacă sfinții părinți ortodocși, luminați de Duhul Sfânt în ultimii 2000 de ani au scris cărți, scrisori, epistole, tratate omilii și așa mai departe ca să lămurească problema existenței omului pe pământ, mântuirea, pocăința, momentul judecății și așa mai departe, pentru care motiv matale faci flic-flac-uri și acrobații intelectuale pronunțând numele lui Dumnezeu la modul frivol în cărți de beletristică?

    Spune-mi măcar că ai dat un ochi pe scrierile sfântului Ioan Damaschin.
    Pe scrierile sfântului Grigorie Palama.
    Pe scrierile sfântului Ioan teologul.
    Pe scrierile sfântului Vasile cel Mare.
    Pe scrierile sfântului Teodor Studitul.
    Pe scrierile sfântului Ignatie Briancianinov.
    Pe scrierile sfântului Iustin Popovici.
    Pe scrierile sfântului Nicolae Velimirovici.


    Omule, aceștia au existat. Au fost reali. Aceștia nu au fost Harry Potter.

    Dacă tu nu ai auzit de ei, asta nu e vina lor și nici a ortodoxiei.

    Păi să-ți explic eu de ce ai făcut asta.

    Pentru că voi credeți că credința în Dumnezeu este mixabilă cu democrația.

    Că ORTO = dreapta + DOXOS = credință, cugetare,
    poate conviețui firesc cu democrația.

    Nu coane. Noțiunea de democrație este pur pământească.

    Este o invenție și se opune în toate punctele posibile noțiunii de ortodoxie.
    De dreaptă credință.

    Vouă democrația vă lasă libertatea de a-l huli pe Hristos în interiorul ei.

    În interiorul ortodoxiei nu este posibil să-l hulești pe Hristos.
    Pentru că însăși ortodoxia este slavă adusă lui Hristos. Sfintei Treimi.

    În interiorul democrației sunt acceptați și cei care își fac un mod de viață din a-l huli pe Hristos. Hulitorii.

    Nu este Albert Einstein un hulitor de Hristos? Ba este.

    Nu sunt Hegel, Nietzsche și Schopenhauer hulitori de Hristos?

    Ba sunt.

    Nu este ăla de a scris codul lui Da Vinci un hulitor de Hristos? Ba este.

    Toți aceștia au o mamă.
    Democrația.
    Iar tatăl lor și al democrației este satana.

    Știu, mulți se vor lăsa relaxați pe spate într-un fotoliu și vor zice: “încă un bigot, extremist, taliban credincios. Ne-am lămurit.”

    Iar eu le fac un anunț:

    veniți cu ceva nou!

    Pentru că noi cu aceste caracterizări ne-am obișnuit încă din paleocreștinism.

    Exact așa erau considerați și mucenicii creștini ortodocși mulțumită cărora noi astăzi încă mai vorbim limba română și ne mai putem face cruce.

    Da. împărații păgâni care îi chinuiau pe mucenicii ortodocși ca să jertfească zeilor. Idolilor.

    Ceea ce faceți și voi astăzi: jertfiți idolilor punându-l pe Hristos într-un sertar.
    • Like 0
  • Bre, ceva nu este în regulă cu matale din punctul meu de vedere cel puțin.

    Nu exiști.

    Pagini aurii folosise cu mulți ani în urmă un slogan: dacă nu ești în pagini aurii, nu exiști.

    Așa și cu matale.

    Matale nu te afli în rândul comentatorilor campioni cum ar fi CTP, Ion M Ioniță, Liviu Avram, Ion Cristoiu, Cristian Pârvulescu, și alți gânditori de serviciu ai României.

    Internetul îmi dă răspunsuri în ceea ce privește persoana matale cum că ai fi din Republica Moldova. Dar eu cred că este vorba despre altcineva.

    Am încercat să mă duc în zona diplomației. Să văd dacă nu cumva ești de carieră diplomat. Nimic.

    Originea numelui de familie al matale vine din romanescul Stefan.

    Dar a suferit o mutație ajungând Stepan.

    Nici asta nu ar fi vreo nenorocire.

    Dar, pe bune, cum ți-ai câștigat un loc în protipendada celor care scriu la Republica?

    Se dă vreun examen ceva?

    Se dă probă sportivă?

    Se dă probă din mucoasa nazala?

    Vrem să știm și noi cat decât cine emite păreri. Pentru că ne-am uitat la păreri încercând să ignorăm persoana care le spune și nu sună bine deloc.

    Iar atunci în mod reflex vrei să știi cine vorbește. Și de ce vorbește.

    Nu de alta dar, a devenit un obicei în România ca să se confunde lumea serviciilor secrete cu lumea presei.

    Ofițerul Dan Tăpălagă este un caz bine cunoscut.

    • Like 0


Îți recomandăm

iziBAC

„Am primit mesaje după ultima sesiune de Bac, pe unul dintre ele chiar l-am postat. Era o fată care nu a putut să se pregătească pentru biologie și a învățat la această materie doar cu iziBAC și în contextul acesta a luat 9.20”, povestește Adrian Stratulat.

Citește mai mult

RacketPal

„Două luni am făcut research, am vorbit cu peste 500 de oameni. I-am găsit pe grupuri de Facebook, m-am dus la terenuri. Am făcut un sondaj și peste 70% aveau aceeași problemă ca și noi”, spune unul dintre fondatori.

Citește mai mult