(Foto Guliver/Getty Images)
Acum două luni, un tren a deraiat pe firul unui viaduct din Craiova. Mecanicul era beat. În urmă cu o săptămână, în mass-media a apărut o filmare cu viaductul de la Bahna, unde șuruburile care susțin traversele sunt scoase cu mâna, fără pic de efort. Soluția CFR pentru evitarea unei tragedii? Micșorarea vitezei trenurilor. De ce amintesc de aceste două episoade? Pentru că ele ne definesc lumea. Pentru că trenurile care deraiază sau care sunt pe punctul de a o face sunt metafora perfectă pentru această țară.
România este un tren pe șine instabile, condus de un mecanic iresponsabil care, în loc să îi ducă pe pasageri în direcția dorită, îi conduce către o catastrofă anunțată. Am plătit călătoria din propriile buzunare, dar macazul se schimbă după bunul plac al șefilor de gară, iar destinația către care ne îndreptăm nu este cea pe care ne-am ales-o.
Peisajele ne sunt din ce în ce mai străine. Vrem să oprim trenul, dar nu ne lasă. Și iată cum trenul oprește în stații în care nimeni nu vrea să coboare, pentru că nu recunoaștem locurile, nu ne mai înțelegem cu oamenii, nu mai găsim ce era cândva „acasă”. Pe drum, unii dintre călători și-au luat inima în dinți și au sărit, din mers, în vagoanele altor trenuri care se îndreptau în direcția opusă, în speranța că la capătul acelei călătorii vor găsi ceva mai bun. Lor li se spune „diaspora”.
Din când în când, trenul trece pe lângă semafoare care arată roșu și pe lângă alți mecanici care le fac semne să oprească. Singurul mecanism de reglaj al acestui tren au rămas pasagerii. Oamenii au început să iasă pe culoare și să strige să oprească. Dar acum au pus un nou semn lângă cel cu „Fumatul interzis”. Țigărilor li se adaugă un nou paria. Protestul spontan.
Unii povestesc despre trenuri pierdute în urmă cu aproape 30 de ani, alții despre unul pierdut în `47. Sunt și destui care spun că nu îi deranjează unde ajung, atâta timp cât le dau un ceai și un sandviș și le mai promit una-alta. Văd ei când ajung acolo ce vor găsi și cum se descurcă. Dar acum le este foame și trebuie să mănânce. Alții fac greva foamei lângă ei. Iar unii dorm. De când s-au urcat în acest tren, dorm și habar nu au încotro se îndreaptă.
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
"Soferul si nevasta-sa"
Ne urcasem cu totii in autobuz
Care nu era confortabil, dar era independent,
N-avea fiecare locul sau,
Dar ne gandeam ca o sa aiba,
Era primavara,
Venea vara,
Se dezghetau drumurile,
Puteai sa mergi cu gulerul camasii descheiat,
Se dezghetau drumurile,
Noi cantam cantece de-ale noastre, vechi,
Pe care nu le mai cantasem de multa vreme
Si unii din cauza vitezei,
Care-i imbata,
Altii cu o tandra ironie,
Am inceput sa zicem, sa cantam
Ca autobuzul nostru
E cel care dezgheata
Drumul pe care mergem.
Pe directia aceea spre munte,
Spre marele munte,
Nu mai mersese niciodata un autobuz,
Numai turisti particulari,
Numai nebuni ocazionali.
Asa ca nu ne interesa destinatia,
Ne ajungea bucuria
Ca mergem cu totii spre marele munte.
Soferul era tanar,
Conducea pentru prima oara
Un asemenea autobuz.
Fusese ajutor de sofer,
Lucrase mult si cinstit,
Dupa cum mergea, dupa cum frana,
Era fara indoiala cel mai bun sofer
Dintre toti soferii nostri,
Asta conduce exceptional, strigam noi,
Asta-i omul care ne trebuie
Si el dadea din mana cu modestie
Rugandu-ne sa nu-l mai laudam,
Cal incurcam la condus.
In fond e autobuzul dvs.,
Eu sunt al dvs.,
M-ati ales sa conduc autobuzul,
Asta-i treaba mea.
Noi am aplaudat, chiar si aceasta lepadare, a lui,
De laudele noastre.
Si autobuzul mergea mai departe
Si-n diverse localitati, in care ne opream,
Multi urcau
Si nimeni nu mai voia sa coboare.
Era un autobuz unic
Nu mai exista asa ceva in imprejurimi.
Ramasesera-n urma troleibuzele agatate
De reteaua electrica
Si lipsite de orice independenta,
Tramvaiele inghesuite intre sine
Si aceeasi retea.
Autobuzul nostru se incarcase inspaimantator,
Fiecare urca in autobuz cu ce avea mai bun,
Soferul conducea exceptional,
Nimeni nu conduce mai bine ca el,
Strigam noi
Si el dadea moale din mana,
Si noi strigam iarasi,
Lasa frate, lasa modestia la o parte,
Da-o dracului de modestie
Noi, care n-am avut niciodata posibilitatea
Unui asemenea drum,
Stim valoarea lui adevarata,
Esti al nostru,
Esti dintre ai nostri,
Ramai intre noi,
Bravo,
Ura,
Si el nu mai putea sa ne opreasca,
Trebuia sa fie atent la drum,
Iar noi eram prea multi
Si incepusem sa-l incomodam,
Stateam claie peste gramada in autobuz,
Dar uneori ii blocam o mana sau un picior,
Pana cand cativa meseriasi
L-au rugat sa opreasca pentru cateva minute
Ca sa-i faca o cusca de protectie,
Sa nu-l mai incomodam la condus,
Dar sa-si ia si nevasta langa el,
Au zis altii,
Ca drumul e lung si se plictiseste omul.
Si uite-l acum in cusca lui de protectie,
In cabina lui blindata!
Ce hotarat conduce,
A dat drumul si la muzica,
Se aude in toata masina o muzica eroica,
Pe care o intrerupem noi din cand in cand
Cu cantece despre el si de drumul nostru,
Si hai, ma, sa fim atenti si cu nevasta-sa,
Ca si el e om.
In autribuz vara e cald
Iarna e frig,
Drumul continua,
Am inceput sa obosim,
Nene soferule, opreste,
Sa ne odihnim si noi.
Sa te odihnesti si dumneata,
Ca n-o fi foc,
Dar el nu mai aude,
El conduce,
Si-ntr-adevar, conduce exceptional,
E cel mai bun, strigam toti,
Dar ne e foame,
Pentru ca n-am mai oprit demult,
Si-avem nevoie si noi
De paine, de apa, de un ragaz,
Probabil c-am inceput sa-l si enervam
Cu mofturile noastre
Setea, foamea, somnul,
Geamurile autobuzului nu mai exista demult,
Pe ele au sarit cei ce n-au mai putut suporta,
Usile au ruginit si nu se mai deschid,
Si soferul conduce autobuzul
Din ce in ce mai nervos,
A inceput sa faca si accidente,
Stau si el si nevasta-sa cu mainile pe volan,
Marile piscuri ii cheama,
Mai e putin combustibil,
Am intrat pe un fel de linie ferata,
Vecina cu drumul,
Dupa ce ni s-au spart cauciucurile
Si dupa ce soferul a daramat
Cu lovituri de autobuz
Case si biserici,
Sate si orase,
Incepem sa coboram,
Si bineinteles ca viteza creste,
Asa e la orice coborare,
Viteza creste,
Nu mai e nimeni in autobuz,
Unii au murit,
Altii au fugit,
Alii ne-am uscat de foame si de sete,
Altii am inghetat de frig,
Muntele e tot mai departe,
Dar autobuzul coboara
Halucinand pe linia moarta
De cale ferata,
Si numai ei doi,
Soferul si nevasta-sa,
In cabina blindata,
Se uita doar inainte,
Nu mai stiu pe cine conduc si unde se duc,
Si de ce tac toti pasagerii
Si de ce se merge cu viteza prabusirii,
Cand excursia incepuse atat de frumos
Catre marele munte.
Chestia asta este foarte apasatoare, iar atunci cand apropierea de acea limita se face cu viteza trenurilor ce ruleaza pe sinele Romaniei, senzatiile sunt si mai tari.