Cum definim România de azi? Criteriile pot fi nenumărate – geografice, climatice, genetice; sau politice, sociale, economice, istorice, culturale, morale. Există însă un criteriu care le adună laolaltă pe toate celelalte: „drumul și țelul”. Cu alte cuvinte: drumul pe care mergem e cel bun? Și mai departe: acesta e drumul care să-i aducă țării bunăstarea și demnitatea la care râvnește? Sunt întrebări grele, ce nu mai pot fi ocolite acum, după 26 de ani de istorie nouă.
Desigur, moștenirile istoriei trăite între 1945 și 1989 și-au făcut numărul. Au apărut însă, în istoria trăită de după 22 decembrie 1989, cauze noi ce ne țin încă departe de țel. Criza ne mână însă din spate și nu mai putem întârzia. Grăbirea reformelor nu mai e un simplu pariu. Avem de semnat cu toții un contract cu obiective clare, cu termene realiste și exacte. Un contract care să fie înfăptuit o sută la sută. Nu are prea mare însemnătate cum vom numi acest contract – „Proiect de țară”, „Strategie de dezvoltare” sau „România competitivă” – important este să fie scris bine, să fie înțelept, corect deci în raport cu realitatea de azi și cu țelul pentru ziua de mâine; și să poarte semnăturile noastre, ale tuturor, pe un legământ puternic cu viitorul.
Trei criterii care definesc România de azi
An de an, Eurostat publică nenumărate date și cifre semnificative, toate fiind relevante pentru ierarhizarea puterilor economice la nivelul Uniunii Europene. Din toate aceste date și cifre se întrupează trei criterii esențiale: 1) totalul populației din fiecare țară; 2) PIB-ul total din fiecare țară, în euro; 3) punctajul ce exprimă puterea de cumpărare a PIB-ului pe locuitor, în raport cu prețurile generale dintr-o țară sau alta (sau PIB pe locuitor la paritatea standard a puterii de cumpărare).
Datele țării noastre desenează o linie oblică, cu trei de șapte: a 7-a țară din UE după numărul de locuitori; a 17-a în baza PIB total și a 27-a (penultima din UE) socotind puterea de cumpărare din cele 28 de țări membre.
Am încercat (și văd că am reușit) să surprind această realitate într-un „tablou de familie”. Cât privește finalizarea desenului, m-a ajutat o colegă din Direcția de Studii a BNR, doamna Violeta Vlad, căreia îi mulțumesc și pe această cale.
România celor 19 sau 20 de milioane…
În ecuaţia PIB-ului, ca suport pentru cuantumul valorii adăugate, istoria a introdus demografia între factorii determinanţi. Un factor important pentru cererea de consum, care creşte când sporesc veniturile, dar și când se înmulțește populaţia. Apoi, oferta de bunuri şi servicii depinde și de totalul populației. În ambele sensuri, problema demografică este luată în calcul sub aspect atât cantitativ, cât şi calitativ.
Noi însă, de la o vreme, în privinţa măsurării factorului demografic bâjbâim. Nu mai ştim bine câte suflete suntem în această ţară. INS a introdus un indicator nou („Populația rezidențială”) și a numărat 19,9 milioane de locuitori. Cred însă că numărul e mai mic. Unele opinii susţin că merită să ne bucurăm. Fiindcă nu vom mai împărţi PIB-ul la 23 de milioane de locuitori, nici măcar la 21,5, ci la 20 sau poate numai la 19 milioane sau mai puțini.
Chiar sunt motive de bucurie? Natalitatea scade, iar populaţia îmbătrâneşte. Şi, în plus, avem probleme cu populaţia calificată. Acest segment de populaţie fie se concentrează în marele oraşe, fie îşi caută rostul prin alte ţări ale Europei ori chiar mai departe. De la sate, cei mai mulţi tineri se mută la oraş sau pleacă să lucreze în străinătate. Atât timp cât oamenii capabili să facă agricultură părăsesc satele, o imensă avuţie – pământul – produce cu mult sub potenţial. Probleme demografice grele au şi oraşele. Criza ne-a aruncat într-un paradox: şomaj în creştere şi deficit de personal calificat.
În ceea ce privește creșterea ori descreşterea populaţiei, istoria are propria ei judecată. Marile civilizaţii au început să apară acolo unde se produceau aglomerări de populaţie. Dezvoltarea agriculturii, folosirea metalelor, descoperirea scrisului, industrializarea, saltul tehnologic sunt revoluţii care s-au produs în acele locuri unde se înregistrau masive creşteri demografice. În nici o ţară şi în nici o epocă nu a putut fi evitată, în cazul scăderii numărului de locuitori, o dinamică negativă a vieţii economico-sociale.
Viitorologul american Herman Kahn avea să constate, pe la începutul anilor ‘70, că la intrarea în secolul al XIX-lea nivelul de trai a cunoscut, pentru prima oară în istorie, o creştere bruscă. Acest proces a continuat în acelaşi ritm cu creşterea demografică. Dezvoltarea economică s-a dovedit a fi în relaţie directă cu explozia demografică. În lumea contemporană, pe fondul unei revoluţii tehnico-ştiinţifice fără precedent, populaţia s-a înmulţit. Şi totuşi, timpul a devenit mai dens, spaţiul mai încăpător, nivelul de viață considerabil mai bun. Sigur, acum e criză… dar o criză care deja se stinge, fiindcă inevitabil crizele vin şi trec.
PIB-ul din „farfuria” fiecăruia
Zi de zi, fiecăruia dintre noi i se servește, la fiecare masă, câte „o porție de... PIB”. Și cu cât PIB-ul e mai mare, sporește și șansa ca bucata din farfurie să fie mai mare. Și spun „sporește șansa” fiindcă, mai departe, bucățile de PIB nu sunt împărțite în mod egal în toate „farfuriile”. Fiecare comandă cât poate să plătească.
Dacă însă PIB-ul crește predominant cantitativ, incluzând și realizările companiilor care se joacă de-a producția, de-a managementul, de-a economia, multe de stat, atunci chiar dacă în fiecare „farfurie” ajunge o porție mai mare… gustul va fi cel puțin îndoielnic.
PIB-ul (Produsul Intern Brut) făurit de o țară, de-a lungul unui an, este un fabricat de o extremă complexitate. Aici se adună, an de an, toată valoarea adăugată; tot ce se produce, pâine, lapte, carne, avioane, vapoare, mașini-unelte, case, îmbrăcăminte, încălțăminte, servicii bancare, vânzări prin magazine, călătorii cu trenul, consultații medicale, absolut tot. Priviți însă tabloul de mai sus. E de-a dreptul șocantă o comparație: PIB-ul României și PIB-ul altor 10 țări din Uniunea Europeană, mult mai mici decât România. Noi: 20 de milioane de suflete, o piață mare și un PIB mic; Ei: câteva milioane de suflete, ca în Danemarca, Irlanda, Finlanda, Austria, o piață mică și un PIB mare, de 200-300 de miliarde de euro.
Nu poți să nu te întrebi, intrigat, cum Dumnezeu nu reușim noi să avem, la o populație de patru-cinci ori mai mare, și un PIB mai mare. Ce fac ei nu-i nici un secret. Având piețe funcționale, au învățat să combine cantitatea cu calitatea și, pe deasupra, să obțină și un caimac la o cafea bună, un caimac de invidiat, măsurat în mărci de automobile, de televizoare, de frigidere, de computere, de avioane.
E un fapt cert că economia noastră suferă de boli neglijate multă vreme, unele grave. Sunt boli cu o istorie dramatică. Pe unele nu le-am recunoscut ani îndelungați, deși erau evidente. Pe altele, deși le-am recunoscut, fie le-am tratat cu indiferență, fie nu am dus tratamentele până la capăt.
Locul României în UE, comparând valorile adăugate an de an, e un fapt ce trezeşte multe întrebări. Căci am început să urcăm, din 2000 şi până în 2008, și din 2011 până în 2016, inclusiv, şi firesc ar fi fost să fi lăsat în urmă cel puţin două-trei ţări din jurul nostru şi multe alte ţări din lumea largă. Se vede însă că nici vecinii noştri şi nici alţi competitori nu au bătut pasul pe loc. Noi am urcat, într-adevăr, dar numai în raport cu noi înşine, cei din anii trecuţi. Dar în competiţia europeană, după acest urcuş de 14 ani, am rămas unde eram: doar înaintea bulgarilor, în planul puterii de cumpărare, și tot pe locul 17 în cel al PIB-ului total.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dacă îndrăznim în a percepe România ca pe un pacient, de ce și câte boli ar suferi? La o scurtă, banală și empirică analiză, probabil că ne-am bloca și ne-am întreba cum s-a ajuns aici. Ei cum? Uite așa... cu vom curăța, vom îmbunătății, vom prospera și lista iar curge fără nici o remușcare.
Ok. Cifrele sunt cele care până la urmă vorbesc și certifică cel mai bine care este nivelul actual la care se situează România în comparație cu celelalte țări membre U.E. Prin urmare propun să facem o analiză cu noi cei de acum 10 ani. Util și nu chiar. De ce? Beacuse: dacă acum 10 ani ne ,,permiteam" un salar minim pe economie de 330 Ron (H.G. nr. 1766/22 dec. 2005) astăzi am ajuns la minimul pe economie de 1250 Ron. O creștere de aproximativ 4 ori. Foarte bine! Dar în comparație cu celelalte state U.E. cum stăm? Deci? O fi bine, o fi rău?
Din punctul meu de vedere, republica noastră și ai săi cetățeni suferă încă în continuare de o cronică acută de inconștiență, ignorață și de un ,,las că merge și așa" hotărât. Consideră că multe pleacă de la cultura noastră și de la nivelul de toleranță pe care românul, în general, îl arată și îl are. Dar, cu toate acestea să nu uităm că toate au un sfârșit. Interesant imn național avem pentru un popor adormit: Deșteaptă-te române!
Finalul în rezerv vocabularului de bulevard: hai frate, dacă sunt unele persoane care cred că acum, după 26/27 de ani resuscitarea României stă într-un proiect... înclin să cred că ne învârtim în jurul cozii. Oricum, observ că la noi se încearcă implementarea conceptului de vorbe, nu fapte. Așa că hai cu proiectul ala!