În dezbaterea pe tema învățământului, supuse atenției publice de către Minister și Institutul de Științe ale Educației, societatea românească se regăsește, iarăși, puternic divizată. Antropologii și sociologii observă recurența unor fenomene și, prin raționament inductiv, ne oferă unele teorii prezentate ca forme de generalitate. Este riscant și păgubos să aplicăm această metodă pentru a desprinde trăsături etnice, dar unele dintre ele merită consultate, măcar ca amuzament. Există o întreagă literatură comică pe subiect, care ni-i prezintă în tușe groase pe scoțieni ca zgârciți, pe spanioli ca înfocați, pe nemți drept reci etc. Nu repertoriez defectele nației noastre, reale sau inventate (pe unele le aflăm cu indignare prezentate caricatural în presa străină), dar aș vrea să punctez doar unul: lipsa de solidaritate.
Aceasta se poate observa și din faptul că avem, poate, diaspora cea mai dezbinată. Românii din străinătate se evită de multe ori unii pe alții, de teama de a oferi o prea mare încredere care apoi să le fie înșelată. Dar și de teama calomniei, pentru că permițând cuiva accesul în intimitate, riști să fii luat la refec „prietenește”, în absență, vești despre problemele tale reverberând până în țară. Așadar, românii nu „ghetoizează”. În Paris, avem cartiere ale chinezilor, arabilor, negrilor.
În America, italienii, spaniolii, grecii și mulți alții, trăiesc adesea împreună, în anumite zone. Românii, nu. E drept, se coagulează în jurul bisericii, dar după slujbă și, eventual, un mic eveniment (concert, piesă de teatru a copiilor, aniversare sau parastas), fiecare se întoarce la casa și treburile lui.
Această lipsă de solidaritate transpare, din păcate, și în dezbaterile asupra reformei. Scindarea în tabere se conturează la modul agresiv, când, de fapt, ar trebui să gândim lucrurile la rece, deoarece vom lua niște decizii capitale pentru copiii noștri. Uneori, părăsim argumentele pentru invective și observăm cum chiar dezbaterile televizate, între specialiști, derapează spre atacuri ale adversarului, iar nu spre discuție de idei. Invit la o privire înăuntrul sistemului, îndemnând la o rece cântărire a mai multor aspecte.
Orice proiect (deci și o reformă) înainte de a fi pus pe hârtie și articulat, își stabilește o finalitate. Ce urmăresc? Ce scopuri am? Cum îmi doresc să fie elevul român? Mulți dintre noi considerăm că reforma aceasta pornește greșit în scopurile sale, deoarece vrea să reducă impactul școlii la o dimensiune socială, anihilând dimensiunea cognitivă, minimul acces la cultură, știință, ba chiar la o gândire critică, autonomă, de care ar trebuie să beneficieze toți, de la olimpici, până la elevi de școală profesională. Observând ceea ce este limpede de observat, și anume incidența mare în societate a comportamentelor necivilizate, numeroasele cazuri de violență verbală, emoțională și fizică, școala s-a gândit să preia asupra ei această cruciadă a bunului simț. Foarte bine. Putem fi de acord că este necesară contracararea pe toate căile a lipsei de civilizație, dar este esențial să nu ne oprim la asta. Fără discernământ, ceea ce pornește din bune intenții se va transforma într-un dezastru. Putem înțelege necesitatea noțiunilor despre democrație, de exemplu (deși trebuie avut grijă ca manualele să nu transfere în școală o agendă politică, cu scopuri ascunse), dar nu înțelegem de ce trebuie să amputăm disciplina istoria românilor.
De ce istoria românilor trebuie aproape dizolvată ca să facă loc unei alte discipline, educația cetățenească? Iarăși, este necesar să creștem nivelul mediu și submediu, dar putem face acest lucru fără să distrugem programele și planurile cadru, fără să le simplificăm până la a nu se mai alege nimic de ele și de copiii noștri. Cum se poate? Cum facem ca elevul acela cu rezultate foarte slabe să fie (minim) recuperat de școală și poate chiar de societate?
Când ai un loc de muncă într-un birou, interacționezi preponderent cu cei din imediată apropiere. În alte meserii, ai rază mai mare de acțiune: învățământ, medicină, taximetrie (despre taximetriști se spune că sunt, de exemplu, cel mai bun sondaj de opinie electoral, aflând de la clienți aceste preferințe; ei sunt sociologii fără diplomă). Așadar, prin prisma meseriei noastre, noi, profesorii, intrăm adesea în contact cu oameni din cele mai diverse medii. Puține meserii oferă un acces mai mare la atâtea felii de viață, la atâtea medii sociale, invitând, deci, la o privire nuanțată, fără idealism sau naivități. Știm că sunt multe, multe cauze care fac din anumiți elevi ceea ce sunt ei azi. Știm că nu avem dreptul să dăm cu barda, să privim unilateral și mi s-a părut injust ca unul din articolele mele să fie considerat o diabolizare a elevului rău. Nu a fost, dar afirm că sunt soluții de ameliorare, la care s-a apelat rar, atât de către școală, cât și de familie, ori societate.
Înjurăturile copiilor noștri
Revin la întrebarea: cum facem ca elevul foarte slab să fie minim interesat de școală? Ei bine, printr-o atitudine corectă a școlii, familiei, societății. Prin respectarea legilor și a regulamentelor de funcționare. În România mileniului III, de prea multe ori se merge pe scurtătură, de prea multe ori se apelează la subterfugii care să îți garanteze un confort, deși ele poate sunt la limita legalității. Școala nu face excepție. Din multiple cauze (frică, intimidare, presiunea de imagine), școala nu ia măsuri. Elevul pe care îl auzeam deunăzi vorbind la telefon în stația lui 62, plângându-se de „jegoasa aia de maică-mea”, este elevul maltratat (etimologic, tratat rău) prin lipsa de autoritate a părinților și a școlii. Ceea ce este grav nu e că există elevi care vorbesc așa (ei au existat dintotdeauna), ci că într-un context cu, poate, zeci de martori adulți, ei nu se rușinează și nu am minima ipocrizie de a se ascunde.
La un moment dat, am avut un elev cu CES (cerințe educative speciale), care nu putea sta la școală decât însoțit de mama lui. Această doamnă (un mic martir anonim al zilelor noastre, prin dedicarea sa pentru un copilaș cu probleme, adoptat) îmi spunea că e șocată de ce aude în pauze. Ce a uimit-o cel mai tare este faptul că, îndrăznind să atragă atenția, unii copii nu s-au arătat rușinați, ba chiar nu au băgat-o în seamă. Povestea, de exemplu, cum o fetiță de clasa a V-a, jucându-se pe telefon, înjura în gura mare, arătându-și frustrările. Precizez că de față cu mine, această fetiță absolut niciodată nu s-a manifestat prin vulgaritate, de unde deduc că uneori copiii știu să ascundă un comportament inadecvat (de dirigintele ferm care pune note la purtare, sau de părintele care cumpără jucării și dulciuri). Poate ne-am dori deci ca elevii să resimtă școala ca pe un spațiu suficient de ferm și de autoritar, astfel încât să nu se aducă în clase comportamente extreme.
Unele persoane afirmă că proba supremă, picată de școala românească, este aceea a bacalaureatului, promovat în procente uneori jenante. Puțini însă dintre noi se uită atent la cauze și caută să se informeze direct de la sursă ori din presă, unde mai apar totuși și articole solide, sau interviuri cu inspectori școlari și directori. Astfel, directorii de licee tehnologice, unde promovarea este adesea sub 10 la sută, au afirmat mereu că ei înaintează către inspectorat rapoarte unde comunică situații de sute de absențe nemotivate per elev. Găsim articole de unde aflăm că, după sesiunea de vară a bacului, atât liceele, cât și facultățile private (alarmate de lipsa de studenți), organizează pregătiri gratuite. Se dorește astfel oferirea unei șanse pentru bacul de toamnă. Stupoare. La aceste meditații gratuite nu vine aproape nimeni.
Frica profesorilor
De ce nu se iau măsuri? Pentru că profesorii și directorii au un suprem defect: frica. Nu contează câte alte calități au, dacă se instalează frica, totul e anulat. Vă pot da exemple de numeroase eroisme ale colegilor mei, pe care îi respect nu doar pentru pregătirea lor, cât și pentru dedicare. Am o colegă de română care face pregătire gratuită la clasa a opta de la 7 la 8 dimineața. Când am întrebat-o de ce se chinuie în felul acesta, trezindu-se de la 5 dimineața, mi-a spus că îi e milă de copii, pentru că după program (după ora 14) ei nu se mai pot concentra la fel de bine. Ei bine, există multe astfel de eroisme (de care, personal, sunt incapabilă). Dar dacă e să reproșez ceva colegilor și mie însămi, acest lucru este frica și faptul că cedăm din lașitate. De ce elevul cu sute de absențe și grave abateri comportamentale ajunge, fără nicio piedică sau avertizare, în clasa a XII-a? De ce sunt promovați elevii la corigențe, deși vin în toamnă mai slab pregătiți decât în vară? Doar ca să aibă școala o imagine bună? Ca să aibă un anumit număr de elevi? Ca să nu se alarmeze părintele? Dar e mai bine să atragem atenția din timp părintelui, înainte să vină scadența bacalaureatului. Și scadența vieții, în general.
Frica alterează semnificativ și calitatea actului educativ. Mai ales la I-VIII (unde comunicarea copil-familie încă există), uneori predăm având în minte auditul parental. Profesorul are în primul rând o datorie față de elev, iar abia în mod secundar are datorie față de ierarhia de control și față de părinți. Noi nu putem funcționa normal și profesionist, dacă în loc să ne gândim cu ce rămâne elevul, cât a înțeles el din lecție, scopul nostru este ca notițele dictate să fie unele de calitate, frumos caligrafiate, pentru că prin ele suntem verificabili și contestabili. Dacă vom rupe mâna copilului în ore, dictându-i informații redundante (ce se află și în manual și pe care i le pot explica eficient oral), s-ar putea să mă pun la adăpost de un ochi critic al superiorului și al părintelui. Dacă explicăm toată ora, problematizăm, facem doar scheme în caiet și exerciții, citim, dezbatem, s-ar putea să nu mai fie la fel de bine. În unele instituții (mai ales cele considerate de top), profesorul a ajuns un fel de tăietor de chitanțe și adeverințe că își face treaba: atent la dictare, zelos să împace și pe părintele care cere teme (pentru că vrea performanță!) și pe acela care nu vrea teme, vigilent să nu rateze anunțarea unui concurs sau a unei olimpiade (chiar dacă elevul e, poate, copleșit de sarcini), căci omisiunea i s-ar imputa ca lipsă de profesionalism… Din mersul acesta pe sârmă, primul care pierde este elevul.
Apel pentru respectarea legii și în Educație
Inițiatorii de reformă au juste informații despre situația gravă din învățământ. Ce nu știu dumnealor (sau nu vor să vadă) este că nu programele și planurile sunt cauzele acestei cangrene, ci lipsa de întărire instituțională a școlii, incapabilă de decizii proprii, responsabile și asumate. Înșelându-se asupra cauzelor problemelor, ne propun acum o reformă prin care atacă fundamental dimensiunea cognitivă a școlii. În schimb, nu propun absolut niciun demers onest, de recuperare a autorității. Multe domenii ale societății s-au reformat, recunoscând necesitatea respectării legii. Învățământul, nu. În loc să acționăm în direcția aceasta, ni se propune pulverizarea cunoașterii, tăindu-se accesul la o educație de calitate, pe motiv că de aceea e indisciplină și copiii nu sunt atenți, pentru că sunt conținuturile prea grele! Putem lucra la metoda cadrului didactic, pentru a o face mai atractivă, dar conținuturile programelor nu sunt prea grele! Să nu îi mai subestimăm pe copii, căci le place să cunoască, le place să citească, le place să știe. E de neiertat să atacăm nivelul de performanță, când problema e cu totul în altă parte. Abia când ne vom asuma aceste lucruri vom face cu adevărat Marea Reformă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
2. nu am crescut la casa de copii dar am avut colegi de scoala de la casa de copii si prieteni apropiati. Nu consider de referinta ce s-a intamplat pt ca de acolo provin 1% dintre romani. Dar 50% din romani se nasc la sat.
3. la frustrari e discutie lunga... frustrarile apar din diferenta dintre posibilitati si pretentii. Avui si eu. Mai am. Daca apar frustrarile atunci fie ar trebui sa ridic posibilitatile (mai mult timp sau mai putin bani, ca nu pot sa le fac pe amandoua, sunt doar o femeie) sau sa mai tai din pretentii (si aici am cacalau). Am ales sa fiu mai mult cu copilul si cu pasiunile mele asa ca am ramas la un job de 8 ore, am concedii fara plata 1 luna pe an in plus (angajatorul a inteles si acceptat), nu am tv, nici masina, nici cosmetice, nu am fumat si baut niciodata, am o mica gradina. E alegerea mea si nu imi da frustrare (uneori ma uit cu jint la colega super eleganta dar inteleg ca am fost si eu acolo, am mai iesit o noapte la disco cu prietenele si...nu, nu mai rezist, nu mai e de mine: am imbatranit).
4. prietenii din jur sunt la fel ca noi. Da, am ales oameni minimalisti (sau de fapt ei m-au ales pe mine, sunt astazi si sub influenta lor), oameni simpli, ca mine. Ne imprumutam cu carti intre noi: cartile de educatia copilului si educatie financiara si educatie civica sunt cele mai 'uzate'.
Agresivitatea exista, e de la comunisti incoace!! Frica e invatata in cei 50 ani de teroare comunista, cand ne temeam ca ne vede vecinul/militia/securitatea etc.
Off topic: nu mai sunt in Romania. Unde sunt nu e perfect, dar e bine - aici e locul meu.
Fica-mii i se ceruse deunazi la scoala la clasa pregatitoare sa coloreze o mandala pentru ca afirma invatatoarea: "Aceste desene ii linistesc pe copii!". Spuneti-mi va rog, cum sa dau autoritatea mea de parinte pe autoritatea cuiva care face ce experimente ii trece prin minte cu copiii? Zau, ca daca aud argumente de genul:
" Stati linistit, pentru copil era doar un desen si termenul si semnificatia mandalei nu e o informatie care sa-l fi orientat emotional sau intelectual!", ma arunc de pe net!
In rest, doamna Rucsandra Cioc, sunt intru totul de acord. Nu cantitatea de informatie e problema, nici pe departe. Ea a fost in permanenta diminuata iar a o ciopli in continuare inseamna a-i distruge forta si coerenta. Va dau un exemplu din disciplina predata de mine. Pe de o parte, pretindem o singura poezie de Nichita Stanescu, nu cumva sa fie aglomerati, pe de alta vrem sa cunoasca exact neomodernismul, ceea ce presupune evident, cunostinte in plus atat despre Nichita Stanescu, cat si despre altii. Unde sa se mai taie? Ce sa se mai faca? Urmeaza situatii la fel de absurde daca se insista cu chestiunea programelor. Da, adevarul este ca nu se respecta reguli. Deci in primul rand, analizat rolul real al inspectorilor. Rebuturi profesionale bune de cadorisit? Eu personal doar asta am intalnit. In al doilea rand, prestatia directorilor. Sunt implicati sau dorm? Sanctiuni marite si, mai ales, aplicate!
Dar toate acestea dupa treaba cu salariile.
Felicitari pentru articol!
Pe de alta parte, e aproape imposibil sa înveti o persoana care NU VREA sa învete (din ce motive nu vrea, e alta poveste). Instruirea, care ar trebui sa fie un privilegiu, e perceputa ca o corvoada. Una din problemele sociale recunoscute oficial în societatea antedecembrista era faptul ca munca nu a devenit o chestiune de onoare. Iar acest lucru, din pacate, nu s-a schimbat.
Dincolo de asta, de mici, copiii îsi dezvăluie inteligentele. Noi, ar trebui să le observăm si sa-i ghidam după acestea. (Unul este mai bun la literatura, altul, la muzică, altul, la a asambla lucrurile, altul, la calcul, etc). (Putem dezvolta si ideea asta )
Deunăzi, am fost intr-un supermarket. Printre raioane. O voce suavă de clasa aIV-a +..: "uff, mama mă-sii". Îmi întorc privirea spre sursă: băiatul însoțit de mama sa. (No comments )
De retinut: oamenii nasc copii, nu elevi.