Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de patru ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră și testați viitorul tehnologiei. Am implementat conversația vocală direct în browser. Apăsând pe butonul de microfon, puteți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

România violentă și dezbinată naște copii care înjură ca niște oameni mari

Protest pace

În dezbaterea pe tema învățământului, supuse atenției publice de către Minister și Institutul de Științe ale Educației, societatea românească se regăsește, iarăși, puternic divizată. Antropologii și sociologii observă recurența unor fenomene și, prin raționament inductiv, ne oferă unele teorii prezentate ca forme de generalitate. Este riscant și păgubos să aplicăm această metodă pentru a desprinde trăsături etnice, dar unele dintre ele merită consultate, măcar ca amuzament. Există o întreagă literatură comică pe subiect, care ni-i prezintă în tușe groase pe scoțieni ca zgârciți, pe spanioli ca înfocați, pe nemți drept reci etc. Nu repertoriez defectele nației noastre, reale sau inventate (pe unele le aflăm cu indignare prezentate caricatural în presa străină), dar aș vrea să punctez doar unul: lipsa de solidaritate.

Aceasta se poate observa și din faptul că avem, poate, diaspora cea mai dezbinată. Românii din străinătate se evită de multe ori unii pe alții, de teama de a oferi o prea mare încredere care apoi să le fie înșelată. Dar și de teama calomniei, pentru că permițând cuiva accesul în intimitate, riști să fii luat la refec „prietenește”, în absență, vești despre problemele tale reverberând până în țară. Așadar, românii nu „ghetoizează”. În Paris, avem cartiere ale chinezilor, arabilor, negrilor.

În America, italienii, spaniolii, grecii și mulți alții, trăiesc adesea împreună, în anumite zone. Românii, nu. E drept, se coagulează în jurul bisericii, dar după slujbă și, eventual, un mic eveniment (concert, piesă de teatru a copiilor, aniversare sau parastas), fiecare se întoarce la casa și treburile lui.

Această lipsă de solidaritate transpare, din păcate, și în dezbaterile asupra reformei. Scindarea în tabere se conturează la modul agresiv, când, de fapt, ar trebui să gândim lucrurile la rece, deoarece vom lua niște decizii capitale pentru copiii noștri. Uneori, părăsim argumentele pentru invective și observăm cum chiar dezbaterile televizate, între specialiști, derapează spre atacuri ale adversarului, iar nu spre discuție de idei. Invit la o privire înăuntrul sistemului, îndemnând la o rece cântărire a mai multor aspecte.

Orice proiect (deci și o reformă) înainte de a fi pus pe hârtie și articulat, își stabilește o finalitate. Ce urmăresc? Ce scopuri am? Cum îmi doresc să fie elevul român? Mulți dintre noi considerăm că reforma aceasta pornește greșit în scopurile sale, deoarece vrea să reducă impactul școlii la o dimensiune socială, anihilând dimensiunea cognitivă, minimul acces la cultură, știință, ba chiar la o gândire critică, autonomă, de care ar trebuie să beneficieze toți, de la olimpici, până la elevi de școală profesională. Observând ceea ce este limpede de observat, și anume incidența mare în societate a comportamentelor necivilizate, numeroasele cazuri de violență verbală, emoțională și fizică, școala s-a gândit să preia asupra ei această cruciadă a bunului simț. Foarte bine. Putem fi de acord că este necesară contracararea pe toate căile a lipsei de civilizație, dar este esențial să nu ne oprim la asta. Fără discernământ, ceea ce pornește din bune intenții se va transforma într-un dezastru. Putem înțelege necesitatea noțiunilor despre democrație, de exemplu (deși trebuie avut grijă ca manualele să nu transfere în școală o agendă politică, cu scopuri ascunse), dar nu înțelegem de ce trebuie să amputăm disciplina istoria românilor.

De ce istoria românilor trebuie aproape dizolvată ca să facă loc unei alte discipline, educația cetățenească? Iarăși, este necesar să creștem nivelul mediu și submediu, dar putem face acest lucru fără să distrugem programele și planurile cadru, fără să le simplificăm până la a nu se mai alege nimic de ele și de copiii noștri. Cum se poate? Cum facem ca elevul acela cu rezultate foarte slabe să fie (minim) recuperat de școală și poate chiar de societate?

Când ai un loc de muncă într-un birou, interacționezi preponderent cu cei din imediată apropiere. În alte meserii, ai rază mai mare de acțiune: învățământ, medicină, taximetrie (despre taximetriști se spune că sunt, de exemplu, cel mai bun sondaj de opinie electoral, aflând de la clienți aceste preferințe; ei sunt sociologii fără diplomă). Așadar, prin prisma meseriei noastre, noi, profesorii, intrăm adesea în contact cu oameni din cele mai diverse medii. Puține meserii oferă un acces mai mare la atâtea felii de viață, la atâtea medii sociale, invitând, deci, la o privire nuanțată, fără idealism sau naivități. Știm că sunt multe, multe cauze care fac din anumiți elevi ceea ce sunt ei azi. Știm că nu avem dreptul să dăm cu barda, să privim unilateral și mi s-a părut injust ca unul din articolele mele să fie considerat o diabolizare a elevului rău. Nu a fost, dar afirm că sunt soluții de ameliorare, la care s-a apelat rar, atât de către școală, cât și de familie, ori societate.

Înjurăturile copiilor noștri

Revin la întrebarea: cum facem ca elevul foarte slab să fie minim interesat de școală? Ei bine, printr-o atitudine corectă a școlii, familiei, societății. Prin respectarea legilor și a regulamentelor de funcționare. În România mileniului III, de prea multe ori se merge pe scurtătură, de prea multe ori se apelează la subterfugii care să îți garanteze un confort, deși ele poate sunt la limita legalității. Școala nu face excepție. Din multiple cauze (frică, intimidare, presiunea de imagine), școala nu ia măsuri. Elevul pe care îl auzeam deunăzi vorbind la telefon în stația lui 62, plângându-se de „jegoasa aia de maică-mea”, este elevul maltratat (etimologic, tratat rău) prin lipsa de autoritate a părinților și a școlii. Ceea ce este grav nu e că există elevi care vorbesc așa (ei au existat dintotdeauna), ci că într-un context cu, poate, zeci de martori adulți, ei nu se rușinează și nu am minima ipocrizie de a se ascunde.

La un moment dat, am avut un elev cu CES (cerințe educative speciale), care nu putea sta la școală decât însoțit de mama lui. Această doamnă (un mic martir anonim al zilelor noastre, prin dedicarea sa pentru un copilaș cu probleme, adoptat) îmi spunea că e șocată de ce aude în pauze. Ce a uimit-o cel mai tare este faptul că, îndrăznind să atragă atenția, unii copii nu s-au arătat rușinați, ba chiar nu au băgat-o în seamă. Povestea, de exemplu, cum o fetiță de clasa a V-a, jucându-se pe telefon, înjura în gura mare, arătându-și frustrările. Precizez că de față cu mine, această fetiță absolut niciodată nu s-a manifestat prin vulgaritate, de unde deduc că uneori copiii știu să ascundă un comportament inadecvat (de dirigintele ferm care pune note la purtare, sau de părintele care cumpără jucării și dulciuri). Poate ne-am dori deci ca elevii să resimtă școala ca pe un spațiu suficient de ferm și de autoritar, astfel încât să nu se aducă în clase comportamente extreme.

Unele persoane afirmă că proba supremă, picată de școala românească, este aceea a bacalaureatului, promovat în procente uneori jenante. Puțini însă dintre noi se uită atent la cauze și caută să se informeze direct de la sursă ori din presă, unde mai apar totuși și articole solide, sau interviuri cu inspectori școlari și directori. Astfel, directorii de licee tehnologice, unde promovarea este adesea sub 10 la sută, au afirmat mereu că ei înaintează către inspectorat rapoarte unde comunică situații de sute de absențe nemotivate per elev. Găsim articole de unde aflăm că, după sesiunea de vară a bacului, atât liceele, cât și facultățile private (alarmate de lipsa de studenți), organizează pregătiri gratuite. Se dorește astfel oferirea unei șanse pentru bacul de toamnă. Stupoare. La aceste meditații gratuite nu vine aproape nimeni.

Frica profesorilor

De ce nu se iau măsuri? Pentru că profesorii și directorii au un suprem defect: frica. Nu contează câte alte calități au, dacă se instalează frica, totul e anulat. Vă pot da exemple de numeroase eroisme ale colegilor mei, pe care îi respect nu doar pentru pregătirea lor, cât și pentru dedicare. Am o colegă de română care face pregătire gratuită la clasa a opta de la 7 la 8 dimineața. Când am întrebat-o de ce se chinuie în felul acesta, trezindu-se de la 5 dimineața, mi-a spus că îi e milă de copii, pentru că după program (după ora 14) ei nu se mai pot concentra la fel de bine. Ei bine, există multe astfel de eroisme (de care, personal, sunt incapabilă). Dar dacă e să reproșez ceva colegilor și mie însămi, acest lucru este frica și faptul că cedăm din lașitate. De ce elevul cu sute de absențe și grave abateri comportamentale ajunge, fără nicio piedică sau avertizare, în clasa a XII-a? De ce sunt promovați elevii la corigențe, deși vin în toamnă mai slab pregătiți decât în vară? Doar ca să aibă școala o imagine bună? Ca să aibă un anumit număr de elevi? Ca să nu se alarmeze părintele? Dar e mai bine să atragem atenția din timp părintelui, înainte să vină scadența bacalaureatului. Și scadența vieții, în general.

Frica alterează semnificativ și calitatea actului educativ. Mai ales la I-VIII (unde comunicarea copil-familie încă există), uneori predăm având în minte auditul parental. Profesorul are în primul rând o datorie față de elev, iar abia în mod secundar are datorie față de ierarhia de control și față de părinți. Noi nu putem funcționa normal și profesionist, dacă în loc să ne gândim cu ce rămâne elevul, cât a înțeles el din lecție, scopul nostru este ca notițele dictate să fie unele de calitate, frumos caligrafiate, pentru că prin ele suntem verificabili și contestabili. Dacă vom rupe mâna copilului în ore, dictându-i informații redundante (ce se află și în manual și pe care i le pot explica eficient oral), s-ar putea să mă pun la adăpost de un ochi critic al superiorului și al părintelui. Dacă explicăm toată ora, problematizăm, facem doar scheme în caiet și exerciții, citim, dezbatem, s-ar putea să nu mai fie la fel de bine. În unele instituții (mai ales cele considerate de top), profesorul a ajuns un fel de tăietor de chitanțe și adeverințe că își face treaba: atent la dictare, zelos să împace și pe părintele care cere teme (pentru că vrea performanță!) și pe acela care nu vrea teme, vigilent să nu rateze anunțarea unui concurs sau a unei olimpiade (chiar dacă elevul e, poate, copleșit de sarcini), căci omisiunea i s-ar imputa ca lipsă de profesionalism… Din mersul acesta pe sârmă, primul care pierde este elevul.

Apel pentru respectarea legii și în Educație

Inițiatorii de reformă au juste informații despre situația gravă din învățământ. Ce nu știu dumnealor (sau nu vor să vadă) este că nu programele și planurile sunt cauzele acestei cangrene, ci lipsa de întărire instituțională a școlii, incapabilă de decizii proprii, responsabile și asumate. Înșelându-se asupra cauzelor problemelor, ne propun acum o reformă prin care atacă fundamental dimensiunea cognitivă a școlii. În schimb, nu propun absolut niciun demers onest, de recuperare a autorității. Multe domenii ale societății s-au reformat, recunoscând necesitatea respectării legii. Învățământul, nu. În loc să acționăm în direcția aceasta, ni se propune pulverizarea cunoașterii, tăindu-se accesul la o educație de calitate, pe motiv că de aceea e indisciplină și copiii nu sunt atenți, pentru că sunt conținuturile prea grele! Putem lucra la metoda cadrului didactic, pentru a o face mai atractivă, dar conținuturile programelor nu sunt prea grele! Să nu îi mai subestimăm pe copii, căci le place să cunoască, le place să citească, le place să știe. E de neiertat să atacăm nivelul de performanță, când problema e cu totul în altă parte. Abia când ne vom asuma aceste lucruri vom face cu adevărat Marea Reformă.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Bun articol!
    • Like 0
  • otheh check icon
    În primul rând, cred că noi, părinții, ar trebui să fim mai relaxați. Să schimbăm mai des tutunul din pipă. Profesorii, atâta timp cât nu comit abuzuri, trebuie lăsați să-și facă treaba. Mie, spre exemplu, nu mi se pare normal să mă duc toată ziua la școală pentru a interoga profesorul cu privire la statusul copilului meu și, mai ales, prin raportare la ceilalți copii. De fapt, nu mă duc decât atunci când sunt chemat. Unii, după cum observ, numesc asta iresponsabilitate. Eu nu cred. În schimb, cred că avem o adevărată pasiune pentru concurență și o adevărată obsesie pentru surclasarea celorlalți competitori, cea din urmă manie fiind transferată către copiii noștri și plasată în responsabilitatea profesorilor. Dar, după mine, copiii nu sunt monoposturi de formula 1, care trebuie forjate la maxim pentru a bate recordul mondial sau pentru a întrece adversarii. Iar rolul profesorului nu este să supraalimenteze rezervoarele până la explozie și nici să cronometreze microsecundele rămase până la finiș. Profesorii sunt și ei, alături de copii, expuși și supuși unei presiuni extraordinare exercitate din afară, de către părinți. Nu este normal ca un profesor să își schimbe metoda de predare doar pentru a preconstitui probe materiale cu care să-și dovedească munca în fața părinților. Dacă un prof crede că e mai bine să nu se ia notițe în clasă, asta e. Dacă un alt prof consideră că trebuie să dea mai multe teme, iarași asta e. Nimeni nu pierde, nimeni nu câștigă. În procesul educațional, după părerea mea, nu ținta este importantă, ci drumul. Iar în trasarea drumului, cred că profesorul ar trebui să fie suveran. Pe de altă parte, nu sunt adeptul teoriei fataliste: nu cred în imposibilitatea absolută de recuperare socială a unui copil, fie el și mai violent, cum nu cred că s-a ajuns în stadiul în care, fără sancțiuni drastice, școala se va pulveriza. Cred că autoritatea școlii va crește în mod natural, atunci când fiecare va fi lăsat să își facă treaba lui. Nu cred în eficiența sistemelor punitive. Statistic vorbind, spre exemplu, în România, cele mai multe ilegalități ( pentru că se vorbește despre elevi care comit infracțiuni) sunt comise de persoane aflate în fază postexecutorie, adică persoane care tocmai au ispășit pedepse pentru comiterea altor infracțiuni. Deci, pedeapsa nu vindecă, înrăiește. ( Ceea ce nu echivalează cu abolirea regulilor și a sancțiunilor administrative, care înseamnă cu totul altceva) Există și teoria conform căreia copiii violenți sau cei care absentează ar trebui dați afară din școli, pentru a nu strica restul colectivului. Dar acești copii nu vor fi expulzați în hiperspațiu, ci vor fi expulzați în stradă, acolo de unde, într-o zi, îi vor da una în cap copilului nostru supradotat și cocoloșit. Cred că trebuie să mergem împreună, așa cum suntem, și cu buni, și cu răi, fără să abandonăm pe nimeni. Vom fi stresați cu toții, copii, părinți și profesori, din cauza unui copil violent. Putem trăi și stresați. Important este să încercăm să schimbăm lucrurile în bine. Iar asta, care se tot repetă prin diverse comentarii, cum că noi am fost mai buni, mai deștepți, mai educați, e de filme horror... Și da, unii copii înjură! Dar și babele înjură, și se presupune că au terminat ciclul educațional.


    • Like 1
  • Bun articol.Cu o singură excepție.Nu sunt de acord ca există elevii slabi,ci dezinteresați.
    • Like 1
  • Bun articolul. Foarte bine punctat totul.
    • Like 2
  • Copiii sunt educati de parinti, scoala doar ii instruieste. Privind in cifre, 80% din timp copilul il sta in familie (doar 4-5 ore pe zi la scoala, si nu in fiecare zi) asa ca preia reactii, vocabular, comportament, agresivitate. Pentru ca am crescut la tara am vazut medii mult mai grave decat cele pomenite mai sus (copil cu fracturi din bataie, abuz psihologic, abuz sexual) si daca nu "respira" atunci era fix din motivele de frica. Acum frica dispare incet, si ramane la vedere esenta: LIPSA DE RESPECT.
    • Like 2
    • @ Claudia Olteanu
      sa analizam concret, si apoi va rog sa ma contraziceti : 1 "Copiii sunt educati de parinti, scoala doar ii instruieste." a) parinte = 8+2 ore servici + 1 ora cumparaturi + 1 ora activitai casnice + 8 ore somn = total 20 ore, raman 4 ore/zi pt relatia cu copilul b) scoala 5-6 ore/zi + tv 1-2 ore/zi + 2 ore/zi strada = 9 ore/zi educatia vietii ... ce vorbim aici ? 2. "Pentru ca am crescut la tara am vazut medii mult mai grave decat cele pomenite mai sus " opinia mea este ca daca nu ai trecut prin casa de copii nu te poti exprima asupra unei modalitati extreme de a deveni matur :) ... ce vorbim aici ? 3. "LIPSA DE RESPECT" corect dar asta vine din frustrari si abia aici puteti sa deschideti o discutie, dar cine va ridica primul piatra ? ... ce vorbim aici ? raspunsul este : PROSTII !
      • Like 0
    • @ Andriescuus Lucian
      1. a) Alternez jobul cu sotul incat suntem mai putin de 8 ore departe de copil, sa locuim langa scoala deci nu timp pe drum: unul duce, altul ia copilul, mai lucram "remote". A fost alegerea noastra. In alte familii exista si bunici deci tot familie e, la noi sunt la 2 mii de km si 1 sapt. pe an. Cea mai buna dovada a influentei noastre sunt cele cateva cuvinte urate in romana, invatate de la mine cu accent moldovenesc- nu am nici tv si nici alti copii romani in clasa sa pot acuza ca e de la ei. Fac cumparaturi o data pe saptamana, la piata, copilul cu noi, 2 ore maxim(educatia financiara de acolo invata: buget, rest, cumparat produse de baza, laudat producatorul, intrebat laptarul daca i-au fatat vacile si daca putem veni sa vedem vitei etc.), treburile se impart impreuna pentru ca nu sunt sclavul pe plantatie deci ia 10min de fiecare, gatim impreuna si salatele si ciorbele iau 15min treaba, sambete si duminici si vacantele suntem prezenti. Unele vacante am avut in vizita verisoara profesor cate 1 saptamana /sau cate o bunica pt o saptamana si copilul cu ele, sau am luat concedii pe rand, - deci tot in familie, 100% cam 4 luni pe an continuu. b) Nu am tv si nici tableta, avem un laptop pentru navigat si skype si excel si jocuri in engleza deci pentru invatat deci sunt langa copil (e inca in scoala primara, nu o las nesupravegheata).
      2. nu am crescut la casa de copii dar am avut colegi de scoala de la casa de copii si prieteni apropiati. Nu consider de referinta ce s-a intamplat pt ca de acolo provin 1% dintre romani. Dar 50% din romani se nasc la sat.
      3. la frustrari e discutie lunga... frustrarile apar din diferenta dintre posibilitati si pretentii. Avui si eu. Mai am. Daca apar frustrarile atunci fie ar trebui sa ridic posibilitatile (mai mult timp sau mai putin bani, ca nu pot sa le fac pe amandoua, sunt doar o femeie) sau sa mai tai din pretentii (si aici am cacalau). Am ales sa fiu mai mult cu copilul si cu pasiunile mele asa ca am ramas la un job de 8 ore, am concedii fara plata 1 luna pe an in plus (angajatorul a inteles si acceptat), nu am tv, nici masina, nici cosmetice, nu am fumat si baut niciodata, am o mica gradina. E alegerea mea si nu imi da frustrare (uneori ma uit cu jint la colega super eleganta dar inteleg ca am fost si eu acolo, am mai iesit o noapte la disco cu prietenele si...nu, nu mai rezist, nu mai e de mine: am imbatranit).
      4. prietenii din jur sunt la fel ca noi. Da, am ales oameni minimalisti (sau de fapt ei m-au ales pe mine, sunt astazi si sub influenta lor), oameni simpli, ca mine. Ne imprumutam cu carti intre noi: cartile de educatia copilului si educatie financiara si educatie civica sunt cele mai 'uzate'.
      • Like 4
    • @ Claudia Olteanu
      :) vedeti ... eu am postat ca o replica ... dar eu nu ma refeream la ideile enuntate/sustinute de dumneavostra, idei cu care sunt 100% de acord ... ci faceam referire la 51% din populatie luand postarea dumneavoastra ca pct de plecare ... dumneavostra a-ti simtit nevoie sa va explicati, lucru pt care-mi cer scuze ! dumneavostra traiti, cumva, intr-o lume ideala, dar lumea reala este cu mult, mult mai dramatica, plina de oameni bolnavi care sunt educatori de gradinita, invatatori, profesori, care sunt la ghiseu sau dau aprobari ... deci lumea cu care intrati/intram in contact este "defecta" ... nu-i putem "repara", "elimina" sau "indruma" ... toti astia par frustati, dar ei sunt bolnavi, adevaratii frustrati se fac politicieni :) ... oamenii normali, nu intra in politica, si din toate pct de vedere raman normali, repara acoperisul, ajuta vecinul, vorbesc frumos, se roaga, se feresc de prosti, cu varsta inceteaza sa practice acele lucruri care nu fac cinste, incearca sa-si educe copii sa fie iertatori .... sunt minimalisti ca dumneavostra ... dar lumea e ca lumea :) multa si proasta :)
      • Like 1
    • @ Andriescuus Lucian
      Si aici te contrazic: nu e 51% populatie asa. Exista un puternic curent de downshifting, homeschooling, multe familii unde numai un parinte lucreaza (50% din romania e la tara, la multi gospodaria si jobul e in curte), multe familii traditional romanesti cu cele 3 generatii.
      Agresivitatea exista, e de la comunisti incoace!! Frica e invatata in cei 50 ani de teroare comunista, cand ne temeam ca ne vede vecinul/militia/securitatea etc.
      Off topic: nu mai sunt in Romania. Unde sunt nu e perfect, dar e bine - aici e locul meu.
      • Like 3
    • @ Claudia Olteanu
      ok :) unde sunt eu lumea este de departe normala, frica de arma de foc in face pe om logic :) aici politia nu bate la use, coboara din masina si ia pozitie de tragere :) asa ca nu se intarzie la tribunal 1 minut si se aplica si cea mai mica modificare in legea locala :) furtul a disparut inainte sa apara :) frustrarea nu exista copilul alege materiile de invatat si examen, devine respeonsabil dela 12 ani :) nu are ce reprosa parintilor :) stie sa citeasca, inseamna ca stie sa respecte, inseamna ca stie sa se descurce in lume ... tocami de aceea sustin emigrarea si abandonarea romaniei politicienilor ca apoi noi cei de afara sa o cumparam bucata cu bucata si pe proprietatea mea legea este a mea, ca si aici :) multumesc pt "conversatie" se pare ca noi cei plecati suntem normalii :) chiar putem sa "conversam" fara sa utilizam injurii si cuvinte gresite :)
      • Like 3
  • " În schimb, nu propun absolut niciun demers onest, de recuperare a autorității." Inteleg ca dreptul parintilor de a avea o voce in ceea ce priveste tratamentul interpersonal sau metodele didactice aplicate de invatatori este principala meteahna ce limiteaza autoritatea dascalilor.
    Fica-mii i se ceruse deunazi la scoala la clasa pregatitoare sa coloreze o mandala pentru ca afirma invatatoarea: "Aceste desene ii linistesc pe copii!". Spuneti-mi va rog, cum sa dau autoritatea mea de parinte pe autoritatea cuiva care face ce experimente ii trece prin minte cu copiii? Zau, ca daca aud argumente de genul:
    " Stati linistit, pentru copil era doar un desen si termenul si semnificatia mandalei nu e o informatie care sa-l fi orientat emotional sau intelectual!", ma arunc de pe net!
    • Like 0
    • @ Dan Balanescu
      Dle Dan Balanescu, cand vorbea despre ”vicii de procedura”, dna Rucsandra Cioc sigur se referea si la o astfel de situatie. Asadar, separat, trebuie purtata o discutie si despre calitatea profesorilor si despre masuri de a ridica si nivelul acestora, in primul rand prin salarii. Imaginati-va un sistem de educatie in care salariile sunt cele ale judecatorilor. De ce s-ar mai duce tinerii licentiati in firme sa lucreze zi lumina cand ar putea lșua acelasi salariu cu o altfel de munca, mai interactiva, cu timp liber pentru a continua instruirea sau pentru a face copii. In cat timp aproximati ca s-ar cerne graul de neghina in sistem? Consider ca in cel mult o generatie. Dar niciun parinte n-are chef sa cotizeze mai mult la buget pentru eventualii nepoti. Asa ca mai bine discutam despre metode la nesfarsit. Factorii decizionali sunt, desigur, incantati ca nu exista proteste stradale pentru a se mari salariile profesorilor. Cum ar fi daca , atentie!, parintii, nu cadrele, ar iesi in strada pentru asa ceva? Cata asumare a responsabilitatii ar presupune asta!
      In rest, doamna Rucsandra Cioc, sunt intru totul de acord. Nu cantitatea de informatie e problema, nici pe departe. Ea a fost in permanenta diminuata iar a o ciopli in continuare inseamna a-i distruge forta si coerenta. Va dau un exemplu din disciplina predata de mine. Pe de o parte, pretindem o singura poezie de Nichita Stanescu, nu cumva sa fie aglomerati, pe de alta vrem sa cunoasca exact neomodernismul, ceea ce presupune evident, cunostinte in plus atat despre Nichita Stanescu, cat si despre altii. Unde sa se mai taie? Ce sa se mai faca? Urmeaza situatii la fel de absurde daca se insista cu chestiunea programelor. Da, adevarul este ca nu se respecta reguli. Deci in primul rand, analizat rolul real al inspectorilor. Rebuturi profesionale bune de cadorisit? Eu personal doar asta am intalnit. In al doilea rand, prestatia directorilor. Sunt implicati sau dorm? Sanctiuni marite si, mai ales, aplicate!
      Dar toate acestea dupa treaba cu salariile.
      Felicitari pentru articol!
      • Like 1
    • @ Popescu Daniela
      Domnule profesor,în primul rând trebuie să iasă profesorii în stradă și sunt convinsă ca și părinții va vor sprijinii.Dar trebuia să ieșiți și atunci când s-au propus măririle de salariu cu 25% pentru toți.Ce ati câștigat prin asta?Câțiva banuti în plus.Grosul tot cei cu salarii mari le-au luat,adică din inspectorate,minister,ca tot de educație aparțin,nu?Nu se respectă regula: cel mai bun,cel mai bine plătit.E adevarat. În inspectorate și cred ca și la minister(mă refer la persoanele care lucrează acolo)trebuie lucrat.Ma refer la mentalitatea,la viziunea(sau mai bine zis la lipsa de viziune),la profesionalismul unora.Chiar și unele manuale trebuie modificate(prin prezentarea informației).Și nu va supărați dar la literatura romană trebuie să citesti.,citești și iar să citesti(pe langa programa).Și trebuie să le induci și elevilor această stare.Slavă Domnului am avut profesori de romană care m-au făcut să iubesc literatura(chiar dacă am terminat liceu cu profil real).Și dacă mărim salariile precum judecătorilor,credeți ca se va rezolva?Uitați câte dosare avem la CEDO,și câți bani trebuie să dea statul din cauza judecătorilor care au stat ,,drept,,și au judecat ,,strâmb,,.
      • Like 0
  • Felicitari pentru articol domna Rucsandra. Pertinent, realist si la obiect. Din pacate, din variate motive, parintii lasa sarcina educarii copiiilor în grija tertilor, iar exemplul personal este adesea submediocru.
    Pe de alta parte, e aproape imposibil sa înveti o persoana care NU VREA sa învete (din ce motive nu vrea, e alta poveste). Instruirea, care ar trebui sa fie un privilegiu, e perceputa ca o corvoada. Una din problemele sociale recunoscute oficial în societatea antedecembrista era faptul ca munca nu a devenit o chestiune de onoare. Iar acest lucru, din pacate, nu s-a schimbat.
    • Like 3
  • Da. Asa se întâmplă. Mă gândeam, de multe ori, de ce nu exista o clasificare realistă a scolilor, începând cu nivelele inferioare. Se pot depista copiii care nu au un potențial intelectual ridicat, dar, si geniile se pot identifica. De ce, aceste extreme sunt chinuite cu ritmul si "meniul" scolar al majorității? Majoritatea este compusă din minți de mijloc. Dacă nu credem, suntem dăunător naivi ( si de aici se poate dezvolta curriculumul cu pricina).
    Dincolo de asta, de mici, copiii îsi dezvăluie inteligentele. Noi, ar trebui să le observăm si sa-i ghidam după acestea. (Unul este mai bun la literatura, altul, la muzică, altul, la a asambla lucrurile, altul, la calcul, etc). (Putem dezvolta si ideea asta )
    Deunăzi, am fost intr-un supermarket. Printre raioane. O voce suavă de clasa aIV-a +..: "uff, mama mă-sii". Îmi întorc privirea spre sursă: băiatul însoțit de mama sa. (No comments )
    De retinut: oamenii nasc copii, nu elevi.
    • Like 1
    • @ Ina Dumitru
      otheh check icon
      Păi și ce, nu avea dreptate? Când vezi prețurile la țigări, te ia cu frisoane.
      • Like 0
    • @ otheh
      .....☺ right. .
      • Like 0
  • Pluto check icon
    Ţara ne vrea din ce în ce mai proşti. Dacă se poate 0 cunoştinţe genrale, 0 cultură, 0 caacitate de gândire autonomă. În rest, golul lăsat de incapacitatea ideologică a sistemului şi lipsa de clarviziune şi metodă a instituţiei este umplut de obsesia părinţilor pentru performanţă. Asta în cazul fericit în care părinţii dau 2 lei pe educaţia minorilor. Majoritatea habar nu au ce face progenitura la şcoală sau dacă măcar este la şcoală. Lipsa de autoritate a părinţilor este evidentă şi apare astfel întrebarea, cum să poată fi echilibrat un copil în şcoală sau în viaţă dacă el până la 18 ani nu a cunoscut o formă concretă de autoritate, un set de reguli clare cu aplicabilitate certă. Părinţii nu construiesc autoritate, autoritatea dascălilor este ştirbită de sistem şi de părinţi isterici, societatea 0 autoritate, ... ce mai rămâne să şlefuiască deviaţiile comportamentale ale copiilor noştri? Internetul, jocurile video, .. cine? Poate Biserica? Impresia mea este că fără un sistem clar de reguli în şcoli şi fără aplicarea acestor reguli ,,la sânge" nu se poate reuşi. Dacă ai absenţe rămâi repetent, dacă nu înveţi rămâi repetent, dacă nu faci scandal eşti exmatriculat. Punct. Fără isterie, fără părinţi isterizaţi că nu mai ştiu ce nedreptate a suferit copilul lor. Altfel vom prăsi generaţii de sălbatici, neangrenaţi social şi care nu pricep că orice sistem funcţionează după reguli stricte şi nu după bunul plac.
    • Like 4
    • @ Pluto
      Parintii nu au autoritate pentru ca nu stiu sa-si creasca copii in primii ani de viata iar cand acestia ajung adolescenti este deja prea tarziu. Scoala inseamna si educatie nu doar un loc in care trebuie sa tocesti inutil si sa-ti insusesti notiuni si formule.Responsabilitatea pentru propriul comportament si cenzura morala in limbaj sunt straine multor elevi care vor sa obtina intr-un timp foarte scurt ceea ce prin munca cinstita si onestitate se poate obtine intr-o viata de om.
      • Like 0
  • Am inteles: vorbiti-ne atunci despre autoritate, despre mecanismul acelui demers de recuperare a autoritatii scolii. Adica profesorii vor mai multa autoritate. Cum vedeti asta?
    • Like 0
    • @ Dan Bododea
      Rucs Rucs check icon
      Pot detalia in alt articol. In principiu, respectarea ROFUIP (regulamentul de functionare al scolii, redactat de minister). Corect, fara vicii de procedura, responsabil, fara abuz, dar curajos. Adica, legal. Mai sunt muulte exemple de bune practici din Occident. Acolo se merge pe doua directii, concomitent: 1. investirea in resursa umana pentru a face scoala atractiva (perfectionari, platforme online de metode didactice etc). 2. respectarea legilor si regulamentelor. Unii cred ca Vestul e asa, spatiul unei libertati bezmetice. Fals. Am predat la Colegiul German Goethe. Colegii mei nemti (platiti prin ambasada) erau uimiti de lipsa de organizare si de permisivitatea de la noi. Am vizitat 3 scoli in Portugalia. Citesc bloguri ale profesorilor straini. Sunt multe metode acolo. Credeti-ma, pe unele le socotesc chiar politienesti, nu le vreau implementate si la noi. Nu le mentionez, pentru ca risc sa mi se spuna ca, de fapt, tacit, le sugerez. Domnule Dan Bododea, va multumesc mult pentru comentariu si pentru sinceritatea intrebarii. Sunt pentru crearea unui spatiu armonios in scoli, nu pentru arbitrarul profesorului. In articolul numit "Tipul profesorului ideal..." pledez pentru un profesor echilibrat, care sa stie ca e nevoie si de joaca, prietenie, apropiere. Dar cand e de joaca, e de joaca. In schimb, cand e de carte, e de carte, si trebuie sa obtinem si un pic de disciplina, pentru securitatea si binele copiilor nostri.
      • Like 3
    • @ Rucs
      Sa inteleg ca avem o problema cu directorii scolilor, cu inspectoratele? Unde, cand apar frecventele vicii de procedura?
      • Like 0


Îți recomandăm

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult

Scoala din valiza

„Educația digitală nu înseamnă neapărat distanțarea între copil și profesor. Și aici îmi vine în minte un alt exemplu: profesorii dintr-o școală din Ialomița, care au devenit dependenți de copiii pentru a putea să folosească mijloacele digitale și s-au apropiat de copii”.

Citește mai mult

Andreas Lier - BASF

„Mă duc aproape în fiecare dimineață cu bicicleta la birou, pe o distanță de 3-4 km, în timp ce vecinii mei adoră să-și conducă SUV-urile, să stea în ambuteiaje, să polueze aerul, lăsând o amprentă mare de carbon doar pentru a se simți foarte confortabil și a afișa simboluri de statut social”, dezvăluie Andreas Lier, CEO al BASF România, într-un interviu pentru Republica.

Citește mai mult

O afacere cu cânepă

Ionuț a plecat în India în toamna lui 2017 ca să viziteze cele șapte orașe sfinte. A luat această decizie după un an și jumătate în care a lucrat pentru o companie elvețiano-britanică din Praga, unde ajunsese ca proaspăt absolvent al unui masterat în Olanda, care nu și-a găsit nimic de lucru în țară.

Citește mai mult

Andrei Pitis

Andrei Pitiş, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din industria locală de IT, a investit până în prezent în 15 startup-uri, după ce în 2018 a demarat un proiect prin care vrea să ajute 100 de români să ajungă milionari în euro din startup-uri în tehnologie.

Citește mai mult