(Foto: Guliver/Getty Images)
Lumea este, astăzi, vulnerabilă, sub tirul incertitudinilor și riscurilor. Mecanismele de avertizare se aprind pretutindeni. Joi, după căderea burselor din Statele Unite, urmată de o reacție în lanț ce a cuprins Europa și Asia, nervozitatea s-a făcut simțită nu doar în piețele financiare, ci și în cancelarii. Președintele american s-a grăbit să afirme că “Fed (banca centrală din SUA) a înnebunit” și că “a luat-o razna”. Așa că dintr-o problemă a făcut două. Numai că intervenția paradoxală a șefului administrației SUA este tarată de subiectivism. Căci spaima pe care Fed ar fi indus-o în rândul investitorilor prin întărirea politicii monetare, în speță creșterea dobânzilor, nu prea se îmbină cu inevitabila corecție cerută de prețurile prea mult ridicate ale acțiunilor. Situație realizată imediat chiar de Președinte, care fiind întrebat dacă va cere demiterea șefului Fed a răspuns promt: „Nu!”... Pentru că nici căderea de pe Wall Street nu semăna a vânt aducător de criză.
Analizate însă superficial, întâmplările din Statele Unite și ecourile lor globale le-au dat apă la moară profeților din spațiul nostru public, care n-au ezitat să-și reafirme credința (e drept că alimentată în parte și de mass-media de afară) că în America s-ar reaprinde criza. Și că, mai departe, criza va ajunge la noi; iar Banca Națională a României este acuzată că – acum ca și în 2008 – “nici nu atenționează societatea despre pericolul ce vine și nici nu întreprinde măsuri de protecție”. Totul aruncat spre public fără analiză, fără probe, fără vreo legătură cu adevărul.
Profeția că vine criza face rating. Fiindcă așa cum, pe piețele financiare, banii slabi alungă banii tari, tot așa, în piața media, știrile rele le alungă în plan secundar pe cele moderate sau optimiste. Iar invocarea lui Nicholas Taleb, cu lebedele lui negre, care vede în 2018 o nouă fază a crizei din 2008, ce ar fi mult mai gravă, pune o proteză de credibilitate vestitorilor crizei. Mai cu seamă dacă în susținerile lor se sprijină pe avertismentul sever al doamnei Christine Lagarde, care consideră că bursele au ajuns la valori extrem de ridicate; și că tensiunile comerciale antrenează riscuri geopolitice.
Dar semnalele șefei FMI nu au nimic în comun cu geometria unei crize. Și nu anunță vreun risc ridicat de confruntare cu noi turbulențe globale, cum se tot înghesuie să dea alarma nenumărate surse media din lume și de la noi. Știrea bună (cu un anemic, dar real potențial optimist) estompată de știrile rele, este ușor descifrabilă în concluzia doamnei Lagarde: “Începutul normalizării politicii monetare în SUA constituie o schimbare necesară și benefică, dar care trebuie realizată într-un mod eficient”. Cu alte cuvinte, America, trecând la normalizarea politicii monetare, reconfirmă ieșirea din criză și nicidecum nu dă semnalul unei noi crize.
Dar cum nici doamna Lagarde nu e profet, soluția înțeleaptă este să închidem garda. Și, mai cu seamă, să evităm orice fel de panică. Dacă BNR s-ar apuca să strige “Vine criza”, chiar în cazul în care un astfel de pericol ar fi real, ar fi un imprudent gest provocator de panică, pe care nicio bancă centrală sănătoasă la cap nu l-ar face în nicio împrejurare.
De amatori să se joace de-a profeții lumea e plină. Îmi amintesc că în 2016, când au început să se intensifice frământările legate de prezicerea unei noi crize, Royal Bank of Scotland și-a avertizat clienții că urmează "un an cataclismic". Banca și-a asumat un risc major povățuindu-i „să vândă absolut tot”, ca măsură de prevedere, cu excepția obligațiunilor de înaltă calitate”. Experții băncii vedeau lumea financiară în 2016 înghesuită „într-un hol foarte aglomerat”, atacat de lebede negre și, mai cu seamă, cu ieșiri de urgență foarte strâmte. Profeții peste profeții au tot venit și în 2017, vin iată și în 2018, “să ne asigure” că “economia mondială va trăi periculos, și că de o criză vom avea parte chiar înainte ca vechile probleme să iasă la suprafaţă”.
O criză va veni mai devreme sau mai târziu. Inevitabil. Acum însă America a trecut la dobânzi pozitive, de la dobânzi negative, ca un semn de normalizare. N-avem cum să vedem, în această nouă realitate, o trimitere spre o criză globală. Dimpotrivă. Și nici faptul că în America și pe alte piețe se întâmplă ce se întâmplă – mai cad bursele, se depreciază monedele, creșterea economică se mai comprimă, prețul petrolului se înfoaie din nou pe piețele internaționale – nu poate fi neapărat un semn de criză. Și încă un detaliu: să nu uităm că în 1929, când zvonul crahului plutea peste America, New York Times a solicitat opinia lui Irving Fisher, profesor de economie la Yale și cel mai proeminent economist al timpului, titlu pe care nici după moarte nu și l-a pierdut. Prefațându-și comentariile sale cu concesia că “niciunul dintre noi nu este infailibil”, profesorul Fisher a declarat că “prețurile bursei nu sunt prea mari, iar Wall Street nu va experimenta nimic de natura unui accident.” A doua zi… a căzut Bursa din New York. Urmată de o criză cumplită, care s-a stins parțial în 1934 și total abia în toiul tragediilor provocate de Al Doilea Război Mondial. Iată, deci, că jocul de-a profeția este periculos chiar și în cazul celor mai mari economiști de pe planetă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.