Saga procurorului-șef european, saga zonei euro

(Foto Guliver/Getty Images)

Saga numirii primului procuror-șef european continuă, iar procesul de nominalizare pare să fi intrat într-un blocaj. Nici Parlamentul European, nici Consiliul UE nu vor să renunțe la candidatul propriu. Aceste instituții formează cele două camere ale legislativului european, principiul după care se ghidează fiind cel al co-deciziei și al consensului. (Atunci când se poate...)

Cele două entități au putere de decizie similară, în pofida faptului că Parlamentul European este consecința unor alegeri democratice organizate la nivelul continentului, în timp ce Consiliul UE reprezintă guvernele țărilor membre. Este o construcție care reflectă perfect ambiguitatea național-european ce domină guvernanța UE. O ambiguitate care nu de puține ori duce la confuzie sau blocaje.

Numirea procurorului-șef european este încă un exemplu în acest sens. Pentru această discuție nu este relevant faptul că pentru funcție candidează și un cetățean român. Să facem abstracție de acest lucru și să ne concentrăm mai degrabă asupra procesului.

Pe de o parte, a existat o Comisie tehnică de evaluare care a stabilit o ierarhie a candidaților după audieri. Ulterior a existat un vot al ambasadorilor celor 22 de țări care fac parte din structura Parchetului European și care au stabilit o altă ierarhie, nota bene fără a face o audiere a candidaților. Doar pe baza instrucțiunilor primite de la guvernele pe care le reprezintă. Și, în final, un vot al celor două comisii de specialitate, LIBE și CONT, din Parlamentul European, care au stabilit o altă ierarhie, similară cu cea a Comisiei tehnice, și ea, după audierea candidaților. 

Acest amalgam confuz și complex de instituții și autorități care își arogă dreptul de a decide cred că ignoră două lucruri importante. În primul rând faptul că funcția este una tehnică, în care calitatea profesionistului și experiența lui sunt esențiale. În al doilea rând, faptul că va reprezenta o instituție Europeană. Suficiente elemente pentru a constata că de fapt opiniile care ar trebui să conteze ar fi cele ale Comisiei tehnice și ale Parlamentului European.

Implicarea individuală a guvernelor în acest proces denotă situația ambiguă pe care țările membre înțeleg să o mențină în interiorul UE.

Vrem o UE mai puternică, dar avem grijă ca deciziile Parlamentului European să fie cenzurate de fiecare de guvernele țărilor membre. 

Dilema european vs. național se menține și este întreținută prin astfel de proceduri ambigue, care necesită negocieri nesfârșite între reprezentanții țărilor membre și reprezentanții Parlamentului European.

În varianta în care Consiliul UE, adică guvernele, ar reuși să își impună punctul de vedere, o întrebare ar fi perfect legitimă: de ce mai votăm un parlament european? Care mai este semnificația democratică a unui astfel de proces?

În timp ce în Parlamentul European majoritățile se fac mai degrabă pe criterii de afinități politice și mai puțin naționale, în Consiliul UE cred că putem suspecta că "mărimea contează". Cu alte cuvinte, marile puteri europene sunt capabile de acțiuni de lobby menite să creeze sprijin pentru proprii săi candidați, eventual chiar și cu riscul blocării mecanismului decizional. 

Oare dacă unul dintre finaliști nu ar fi fost francez, ci maltez (că rimează) Consiliul Europei ar fi mers până în pânzele albe cu candidatul său, riscând să amâne cu luni de zile întreg procesul?

Din păcate acest principiu decizional dualist-confuz este o problemă care se întâlnește în multe alte zone ale construcției europene, iar majoritatea guvernelor europene pot fi suspectate de ipocrizie, atunci când susțin importanța UE, dar au grijă să limiteze autoritatea instituțiilor europene prin protejarea cu prioritate a intereselor proprii.

Este exact motivul pentru care zona euro rămâne în continuare o zonă șubredă, iar integrarea economică profundă a zonei de monedă unică bate pasul pe loc: blocajul oferit de divergența între interesele naționale și cele comunitare. 

Să ne amintim de faptul că, în perioada de contracarare a crizei, o decizie a Băncii Centrale Europene de a trece la o relaxare cantitativă (quantitative easing) similară FED în SUA a fost întârziată cu cel puțin 2 ani în urma opoziției Germaniei, care era obsedată de o inflamare a inflației. Realitatea a dovedit ulterior că temerea nu a fost justificată, dar a reușit să decaleze curba revenirii economiei europene cu câțiva ani în urmă celei americane. Ironia este că cel mai hotărât mesaj de intervenție din partea BCE, care a reușit să liniștească apele, a venit în final de la un guvernator BCE...italian.

Pentru saga numirii procurorului-șef european și saga creării zonei euro nu este lipsit de relevanță să amintim presiunile pe care Franța le-a făcut pentru ca primul guvernator al Băncii Centrale Europene, banca centrală a zonei euro, să fie un francez. (Orice asemănare cu numirea procurorului-șef nu cred că este întâmplătoare.) În final, ca o soluție de compromis, a fost ales guvernatorul olandez Duisenberg, dar căruia, pentru a menaja frustrările franceze, i s-a înjumătățit mandatul de la 8 la 4 ani. Cum după 4 ani guvernatorul francez Trichet nu își rezolvase încă problemele cu justiția, mandatul primului guvernator a fost în final de 8 ani, pentru a fi preluat apoi de d-nul Trichet. Da, marile puteri europene cedează cu greu locurile din primul rând...

Subiectul uniunii fiscale la nivelul zonei euro este și el tărăgănat tot din considerente naționale. Pe scurt, țările cu excedent bugetar sau politici bugetare precaute, Germania fiind un reprezentant de frunte, nu au dorință de a finanța deficitele cronice ale țărilor aflate mai ales în zona mediteraneană. Desigur, motive se pot găsi, dar ideea este că criteriul național are grijă să se însereze tot timpul în procesul decizional european, erodând constant credibilitatea celui din urmă.

Nu este suficient ca lipsa unei lingua franca în Europa ne amintește permanent mozaicul național al continentului și faliile culturale existențe, dar și procesul decizional în afacerile europene este gândit ca să limiteze importanța instituțiilor europene în favoarea celor naționale și mai ales a celor mai mari țări.

Și iată cum o construcție a unei Europe, ținută într-o lesă scurtă de guvernele naționale, nu poate duce decât la decizii lente, sub-optimale și bazate câteodată pe criterii discutabile. Să nu uităm că tot Germania și Franța au avut grijă ca proprii candidați să ajungă în finala de trei pentru numirea procurorului-șef european.

Și, în final, o întrebare:

Ar trebui să fie înjumătățit mandatul primul procuror-șef și promisiunea că al doilea procuror va fi francez, pentru ca Franța să accepte candidatul ne-francez al Parlamentului European validat și de Comisia tehnică? 

Articol publicat și pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp