Am o prietenă care mi-a spus odată: citesc o scriitoare care parcă scrie pentru mine. Și mi-a arătat cartea. Era una din cele scrise de Petronela Rotar.
Petronela Rotar are talentul de a spune mereu adevărul despre sine, într-o manieră care nu e prea obișnuită pe la noi… Sinceritatea practicată de ea a făcut ca în jurul său să se strângă o comunitate fidelă și puternică. De curând a făcut Covid și a anunțat public, după ce s-a vindecat, ce a simțit, cum a suferit, dar și în ce fel și-a gestionat stările.
Petronela Rotar, de mult timp vreau să îți iau un interviu și zilele trecute mi-am zis, gata, îi trimit un mesaj. Dar după aceea am văzut că ai trecut prin suferința numită Covid și că ai ieșit teafără și chiar mai puternică… Ce situație… Nu despre asta aș fi vrut să te întreb, dar voi începe cu asta, fiindcă m-au uimit două lucruri la povestea ta: agresivitatea multora dintre cei care te urmăresc și care ți-au trimis mesaje din care cel puțin unul pe mine m-a făcut praf- acela care suna așa „dacă mi-ai fi dat virusul, nu te-aș fi iertat niciodată”- spus de cineva care nu era în țară(?!) și al doilea, frica teribilă care a cuprins oamenii. Te evită, altminteri nu se protejează și nici nu fac nimic ca să nu se îmbolnăvească. Ce naiba e cu noi toți? Ce se întâmplă cu oamenii, cu educația lor, cu empatia lor, unde au dispărut toate astea?
Psihologii spun că o criză – personală sau colectivă – nu șlefuiește caracterul oamenilor, așa cum greșit se crede, doar îl revelează. Ne flatăm (ca să nu zic mințim mai pe șleau) cînd ne imaginăm că altădată oamenii erau mai educați sau mai empatici. Tot așa erau, doar că aveau mai puține platforme de tip agora unde să se exprime și să exhibe lipsa de educație și de empatie, iar asta făcea să nu se cunoască amploarea fenomenului. Internetul, vorba lui Umberto Eco, doar a dat posibilitatea unor legiuni de needucați, ca să fim mai blînzi, el a folosit un termen mult mai dur, să se exprime în cele mai violente moduri. Homo Sapiens este, pînă la urmă, cel mai crud și mai nefericit dintre animale, pus pe autodistrugere, asta e ceva ce se vede de-a lungul întregii lui istorii. Iar mie îmi place să spun că este și un animal teribil de mistic, chiar și cînd scorează înalt la atitudini raționale. Credința lui (propagată deja de mii de ani în diverse forme) în supranatural e imbatabilă. Iar în vremurile astea de pandemie lucrul acesta a țîșnit la suprafață cu puterea unui vulcan: oamenii „cred” sau „nu cred” în virus, îi atribuie, deci, puteri supranaturale. Un virus nu ar trebui, dacă am fi trestii gînditoare cu adevărat, să fie obiectul unei credințe, e absurd așa ceva, un virus pur și simplu există și poate fi observat la microscop, știm anumite lucruri despre el, pe altele le descoperim și așa mai departe. Apoi, mai e și haosul și confuzia autorităților, lipsa de încredere a oamenilor, perfect justificată, în judecata autorităților și informațiile pe care acestea le transmit.
Toate astea sînt combustibil în plus pentru frica generalizată și, pînă la urmă, pentru această psihoză colectivă pe care o trăim. Iar omul atunci cînd se teme foarte tare nu își folosește cortexul prefrontal, gîndirea rațională, ci are reacții provenite din sistemul limbic, animalice, instinctuale, profund iraționale. Așa se explică negarea, furia, reacțiile de frică exacerbate – toate comportamentele pe care le vedem acum că s-au inflamat și apar peste tot dezlănțuit, fără filtre. Oamenii, în genere, nu sînt echilibrați emoțional sau sănătoși mintal aproape niciodată dacă ne permite să fim realiști și sinceri, darămite în condiții de maximum stres, cum am putea să le cerem una ca asta? Cam asta se întîmplă, în mare, cu noi toți.
Te-au afectat foarte tare aceste mesaje? Cred că dezechilibrează emoțional un om genul acesta de abordări…
Mie, personal, nu mi-a fost greu să deslușesc și înțeleg mecanismele despre care vorbeam mai sus la cei cu care am avut de a face personal, pe perioada bolii și după. Anii de terapie, dar și educația psihologică și formarea psihoterapeutică m-au ajutat enorm să nu mă dezechilibrez. Dar nu înseamnă că dacă le înțeleg le și accept ca oamenii cu incontinență emoțională să reverse asupra mea propriile frici sau negări, nu, am pus limite foarte clare. Și pe internet, și în viața personală. În fond, eu nu datorez nimănui nimic, nici explicații, nici să stau la primire pentru emoțiile lor dezorganizate. Am ales să vorbesc public despre boală după ce am fost bine, ba chiar la o vreme după, tocmai pentru că știu că oamenii au nevoie să citească și audă despre o experiență autentică a cuiva pe care îl cunosc și eventual respectă, să afle din interior cum se simte, să capete chiar și speranță în oceanul ăsta de frică și anxietate în care ne scăldăm și refuz să devin ținta unor atacuri care nu au legătură cu mine ci, așa cum spuneam, cu emoțiile lor dezorganizate, haosate cum spun azi adolescenții. Fiecare e dator să-și pună ordine în ele, iar dacă nu poate, să ceară ajutorul unui specialist.
Ei bine, odată ce ai curajul să te uiți acolo, în propria hazna, și să începi să drenezi, viața devine tot mai frumoasă, la fel și tu.
Am citit textul tău de pe blog și am văzut că simptomele descrise, cele pe care tu le-ai avut, nu seamănă cu nimic din ceea ce ai trăit până acum. Cum este această boală, cum te face să te simți?
În primul rînd, te face să te simți foarte înfricoșat. Însuși diagnosticul e de natură să îți dea o anxietate teribilă – practic, ai luat boala de care se teme toată planeta, care a omorît pînă acum 800.000 de oameni pe tot globul și care nu se știe cum evoluează, depinde la om la om, de la organism la organism. Apoi sînt simptomele, care sînt foarte stranii, cel puțin la noi așa au fost, lipsa mirosului, a gustului, dureri ciudate, o oboseală ciudată în tot corpul, diaree, dureri de stomac. Cine a avut genul ăsta de simptomatologie, neurologică combinat cu digestivă, nu are cum spune că seamănă cu o răceală, fiindcă nu seamănă deloc. Cel mai ciudat, cum spuneam, dar și înspăimîntător, a fost să îmi pierd brusc și complet simțul mirosului. Trăiam într-o lume absolut fadă, mă înnebunea gîndul că aș putea rămîne așa și să nu mai simt mirosurile mele preferate niciodată.
Ce ai făcut în momentele de anxietate? Cum le-ai depășit?
Am făcut ceea ce numesc reality-check, adică să îmi măsor saturația de oxigen, temperatura, capacitatea respiratorie, să îmi reamintesc că din 23 de milioane de bolnavi, 22,2 au scăpat, totuși, că sînt totuși un om tînăr, sănătos, sportiv. Dar am acceptat emoțiile mele, am stat cu frica mea, mi-am spus că e normală, am stat cu senzațiile din corp, mi le-am observat în mod conștient, știind că toate sînt trecătoare și că nu vor rămîne cu mine pentru totdeauna. Ce pot spune e că a fost un mare test psihologic pe care l-am trecut, care mi-a arătat cît de mult se pot schimba lucrurile dacă lucrezi cu tine, că terapia mea îndelungată nu a fost degeaba și că sînt rezilientă. Nu vreau să mă gîndesc cum ar fi fost să trec prin așa ceva acum zece ani, de exemplu, probabil un coșmar psihologic. Și sînt sigură că pe mulți i-a dezechilibrat mai mult panica, anxietatea, frica, decît boala în sine, din păcate, și că le-a fost foarte greu.
Cum ți-ai descrie cititorii? Cum ți-ai descrie comunitatea care te urmărește cu aviditate?
Oameni care, în primul rînd, au simțul umorului și capacitatea autoironiei, calități care sînt apanajul oamenilor inteligenți. Deci inteligenți și jucăuși. Oameni avizi de cunoaștere și de autocunoaștere. Oameni cărora le place să citească și să afle lucruri noi. Iubitori de literatură, psihologie și științe umaniste. De exemplu, cînd recomand o carte, iar asta fac foarte des, de multe ori cartea respectivă se epuizează repede. Sau primesc poze cu teancurile de cărți pe care ei le-au cumpărat în urma recenziilor și recomandărilor mele- asta îmi arată ce public fain am, îmi dă speranță și putere să continui munca pe care o fac. Oameni care seamănă cu mine în privința evoluției și dorinței de evoluție și intereselor, în general. Iar printre ei se mai amestecă și alții, dar de obicei ori se cern repede, ori încep să crească.
Cărțile tale se adresează cel mai adesea zonelor închise din oameni, cele cu lacăt și cheie „înghițită”. Cum îi ajuți să le deschidă? Ce tehnică folosești pentru asta?
Practicînd vulnerabilitatea. Nu există cale mai rapidă spre sufletele oamenilor decît asumarea propriilor vulnerabilități, cu onestitate și deschidere. Nu există modalitate de apropiere mai eficientă și sinceră: să spui ăsta sînt eu, cu toate ale mele. Să vorbești despre ce te doare, ce te face să te simți inadecvat, singur, rușinat, vinovat, să îți asumi părțile întunecate. Oamenii sînt asemănători în suferințele și temerile lor, dar se tem să se dezvăluie, iar asta îi face să se simtă foarte singuri. Nu există nimic mai alinător decît faptul de a descoperi că și alții simt ca tine, că și ei se rușinează, că au propriile secrete, părți întunecate, inacceptabile, propriile dureri, suferințe. Și atunci ești dispus să le privești cu mai multă atenție și pe ale tale.
Nu există cale mai rapidă spre sufletele oamenilor decît asumarea propriilor vulnerabilități, cu onestitate și deschidere.
Deși sunt o mărturie despre tine și despre viața ta, atunci când îți scrii cărțile, te gândești la cei care le vor citi?
Nu tot ce am scris este mărturie despre mine și viața mea – din cele șapte cărți, două sînt poezie (deci foarte personale, însă sub umbrela convenției literare a poeziei), una de eseuri personale, autobiografică, cea mai vulnerabilă carte a mea, care vorbește despre tot ce spuneam mai sus și despre parcursul meu de vindecare, de trecere de la întuneric la lumină (nu întîmplător cartea despre care primesc cel mai des și mai fain feedback, Privind înăuntru), două cărți de proză scurtă, din care doar una are și povestiri personale, autobiografice, și două romane – un gen sută la sută ficțional. Sigur că unii sînt tentați să credă că personajele romanelor mele sînt eu, dar asta are legătură mai degrabă cu proiecțiile pe care fiecare și le face și cu faptul că au lipsit (sau au uitat) de la lecția de limba și literatura română în care s-a predat faptul că autorul, naratorul și personajul literar nu sînt niciodată una și aceeași persoană, ci trei (sau două, dacă naratorul și personajul principal sînt unul singur, adică cartea e scrisă la persoana întîi) diferite. Bun, acum că am lămurit asta, răspunsul la întrebare este că nu, nu mă gîndesc, în sensul în care nu scriu cu teama că vor citi și ce vor spune sau, dimpotrivă, încercînd să fac pe plac cititorilor. Scriu ca pentru mine, cu cît mai multă onestitate, e singurul mod în care concep scrisul. Abia la final, cînd revizitez un manuscris, încerc să îl citesc din perspective diferite, inclusiv din cea a cititorului, dar de scris scriu dinlăuntrul meu, întotdeauna.
Cum te simți emoțional vorbind, după ce ai trecut prin Covid? Vei scrie despre asta?
Chiar acum, excelent. E drept că tocmai m-am întors din vacanță, unde am și uitat că există Covid – în alte țări oamenii sînt mult mai relaxați și, în mod ciudat, numărul de îmbolnăviri e mai mic – unde m-am refăcut mult și fizic, și psihic, am un tonus foarte bun acum. Marea, soarele, tihna, toate au contribuit decisiv la refacerea mea, în ambele planuri. În plus, simt de cînd am învins boala că am o superputere, nu mai am motive să mă tem, m-am imunizat pentru o perioadă, e o formă de relaxare interioară pe care înainte nu mi-o permiteam.
Oamenii sînt asemănători în suferințele și temerile lor, dar se tem să se dezvăluie, iar asta îi face să se simtă foarte singuri.
Te-ai gândit la tot ce ar fi fost mai rău în timpul bolii? Ți-a schimbat asta perspectiva asupra vieții?
Am avut momente în care m-am gîndit, evident, la moarte, sau la faptul că aș putea rămîne cu niște sechele foarte grave. Însă aceasta nu e prima și nici cea mai gravă experiență care să mă apropie de moarte, nici vorbă. Eu sînt, totuși, cineva care a fost complet îngropat sub o avalanșă și a supraviețuit. După asta, e greu să mai vină ceva care să mai egaleze senzația, iar simptomele mele au fost moderate, mai mare a fost spaima. Iar frica mea de moarte e ceva cu care eu am lucrat mult și conștient în terapie (am scris și despre asta în Privind înăuntru), și continui să lucrez. Din fericire sau din păcate (zic din păcate fiindcă asta înseamnă că am avut parte de multe crize personale și traume), fac parte din acea categorie de oameni care nu a avut nevoie de pandemia asta pentru a-și schimba perspectiva asupra vieții, era deja work in progress de ceva vreme. Dar a fost, este, un moment important de reflecție și introspecție.
Petronela, care din cărțile tale ți-au adus cea mai mare satisfacție și de ce?
Sînt două – romanul Orbi și cartea Privind înăuntru. Sigur că toate mi-au adus, dar acestea două sînt de departe în top. Romanul Orbi este povestea unei relații abuzive psihologic, o carte care vorbește despre gelozie patologică, abuz psihologic, hărțuire, alcoolism, depresie, dar și despre dinamica victimă-agresor, responsabilitatea pe care o are fiecare dintre parteneri într-o relație, pattern-uri psihologice și, foarte important, despre asumarea și depășirea acestora, despre ieșirea din triunghiul dramei (victimă-salvator-agresor), despre vindecare. La noi se consideră abuz doar violența fizică, or, acesta e un lucru periculos, fiindcă foarte multe femei, dar și unii bărbați, stau în relații toxice pe care nu le pot identifica drept abuzive, fiindcă nu au educația emoțională necesară. Ce am încercat să fac cu cartea asta a fost să spun o poveste care te ține în suspans, însă îți livrează și informațiile care te ajută să identifici dacă te afli într-un astfel de scenariu psihologic. Multe mii de oameni mi-au scris să îmi spună că s-au regăsit, identificat, dar și că au deschis ochii, că au ieșit de acolo, că au divorțat, că au intrat în terapie. La un moment dat eram căutată de bărbați care mă amenințau și învinovățeau că din cauza cărții mele le-au plecat soțiile sau iubitele – eu eram de vină, pasămite, că scrisesem un roman, nu comportamentul lor abuziv. Mulți oameni au ajuns în terapie datorită ei, iar asta e cea mai mare satisfacție pe care o pot avea, că am contribuit cîtuși de puțin la vindecarea cuiva. Iar cu Privind înăuntru lucrurile au continuat, de asemenea am primit mii de mesaje de la oameni care fie au intrat în terapie, fie au rămas, deși erau tentați să renunțe, fie au inițiat discuții cu părinții lor pentru a-și regla și vindeca relațiile de bază. E foarte fain să fii parte din asta, e ca un val de conștientizare și vindecare pe care l-ai pornit fără știrea ta, doar pentru că ai avut curajul să pui degetul acolo unde doare și ai făcut asta în piața publică, expunîndu-te și strigînd în gura mare că împăratul e gol și că împăratul e, în cele din urmă, fiecare dintre noi, începînd cu tine.
Simt de cînd am învins boala (Covid) că am o superputere, nu mai am motive să mă tem, m-am imunizat pentru o perioadă, e o formă de relaxare interioară pe care înainte nu mi-o permiteam.
Eu mă recomand a fi un people person… Dar văzând cât de mult (ne) mințim, ne prefacem, ne urâm, ne tragem preșul de sub picioare, ne agresăm, ne trădăm, parcă nu m-aș mai recomanda astfel. Ești un people person? Ce relație ai cu oamenii, ce sentimente ai față deei? Cum s-au schimbat ele de-a lungul timpului?
Eu sînt fascinată de oameni, pur și simplu. De psihicul uman, de mecanismele psihologice inconștiente care ne dirijază din umbră, fără să ne prindem, de cît de orbiți sîntem la noi, dar și de partea luminoasă din fiecare. Ca orice om care studiază psihologia, dar mai înainte s-a plivit bine, și-a studiat bine propriile mecanisme, și-a înțeles tiparele, și-a vindecat ce a putut vindeca (apropo, a crede că ne putem vindeca de tot e o iluzie grasă), văd cu ușurință în spatele faptelor și vorbelor oamenilor, îi înțeleg, iar asta mi-a adus o mare ușurare și o mult mai mare ușurință de a trăi printre ei. Ce înainte mă rănea, acum înțeleg, ce înainte mă revolta, regăsesc și la mine în anumite doze, privesc oamenii ca pe niște oglinzi și ca pe lecții pe care încă am nevoie să le fac, îi privesc ca pe semeni într-ale suferinței – toți sîntem tributari condiției tragice a existenței… ne naștem, suferim, ne mai și bucurăm, apoi murim – mă simt solidară cu cei mai mulți dintre ei și îmi doresc să ajut cît pot eu (știind în același timp cît de puțin pot, cu adevărat) în a le alina suferința, în a le mai lumina puțin întrebările, pe măsură ce fac lumină pentru mine.
Citiți continuarea interviului pe cristinastanciulescu.ro.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.