Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Vă trimit o vedere dintr-un salon covid ca să vă lămuriți câți bani primesc ca să vă mint despre coronavirus

Salon covid

Foto: Ștefan Pălărie

Azi noapte am închis telefonul la câteva minute după ora unu dimineața. În urma articolului meu, o prietenă m-a sunat să-mi povestească cum soțul este internat la un spital mobil COVID, cum au apărut complicații în familie, la băiatul lor de 13 ani, cum se chinuie să ia legătura cu DSP-ul de sector și cel de București ca să afle ce au de făcut cu cazul lor. Tot azi noapte am citit și ultimele mesaje primite de la diverși necunoscuți care mă întreabă câți bani primesc pentru fiecare articol în care mint despre COVID. 

Se pare că primul articol de pe Republica a trezit foarte multe reacții, dar și mult scepticism. Mai pare că avem în România concetățeni și grupuri de cetățeni a căror credință într-o conspirație globală nu poate fi zdruncinată. Așa cum simt acum eu România, e nevoie ca în spațiu public să devină prezentă o voce generală a rațiunii și e nevoie de dialog. Am luat o decizie simplă: dacă tot nu dorm noaptea (și nu vom dormi următoarele 12 luni de acum încolo căci numărul de cazuri va fi în continuă creștere), am hotărât să scriu detaliat despre viața mea petrecută în Matei Balș.

Voi scrie trei articole pe care sper ca Republica să mi le publice în continuare, cu momente și detalii intime din viața de spital COVID.

Astăzi voi vorbi despre zilele 1 și 2.

***

Este vineri 14 august, ora 23:50, și capul mi se învârte. Au trecut 12 ore de la primirea răspunsului POZITIV. Am purtat ore întregi de conversație cu membrii familiei, cu prieteni, cu doamna care ne ajută cu curățenia o dată pe săptămână (o doamnă extrem de simpatică, dar care face tratament de diabet și are complicații de sănătate), am sunat la cazarea din timpul vacanței din Transilvania și le-am spus că trebuie să sterilizeze camera în care am dormit 2 nopți. Cele mai grele telefoane au fost cele date către părinți și socri. Atunci când suni să spui... „Mamă... Sunt pozitiv. Eu știu că m-am protejat și știu că nu am interacționat direct în ultimele două săptămâni, dar am schimbat între noi obiecte și voi locuiți cu sora mea cu care m-am văzut de două ori. Aveți grijă de voi!" e greu. E foarte greu. Dar cumva știi că trebuie să treci prin asta până la capăt, nu mai este loc de întors.

Simțeam cum îmi vâjâie capul de la întreaga zi. Parcă trecusem printr-un proces de dedublare. Cineva stăpân pe situație controla cadrul. Dădea telefoanele, o suna la intervale de timp regulate pe soția mea - care deși se afla în aceeași casă cu mine nu mai trecea de pragul ușii pentru a limita contactul între mine și restul familiei, în timp ce cei doi copii își vedeau de treabă prin casă. Organizatorul ăsta stabilea următorii pași, apoi dădea din nou telefoane, a sunat la DSP până a găsit o voce de om și a explicat întreg parcursul, a dat detalii pentru bruma de anchetă epidemiologică realizată prin telefon. Simțeam cumva ca prin ceață că organizatorul ăsta sunt tot eu. În 42 de ani am ajuns să mă cunosc. Am trecut cu mine prin multe aventuri și momente, unele grele, și așa am descoperit că în momente de stres maxim am abilitatea ca întregul corp să se poată concentra pe ceea ce „trebuie” făcut, să suspende toate trăirile, toate fricile și tot ce ar putea împiedica acțiunea imediată necesară, toate doar pentru ca apoi, în primul moment în care tensiunea a trecut, întreg corpul să se moleșească de la o senzație masivă de copleșire. Pe 14 august, de la aflarea rezultatului și până la internare am acționat ca o mașină.

Am acționat și decis statistico-matematic. Disciplina asta de gândire mi-am dezvoltat-o în patru ani de liceu de informatică și 5 ani la ASE la Cibernetică. Am explicat calculul și decizia de a mă interna în articolul anterior. Am decis să fiu un caz medical internat, sub observație directă, cu mult mai multe șanse de intervenție rapidă decât să fiu în izolare acasă sub pericolul unei evoluții nefavorabile bruște. Între confortul pe termen scurt al liniștii de acasă și neplăcerea de a fi internat, am ales să fiu în cel mai bun loc de tratament al bolilor cu transmitere din țară. Aveam să aflu mult mai târziu cât de norocos am fost în multe privințe și că experiențele individuale pot fi foarte diverse.

Este vineri 14 august, ora 23:50, și capul mi se învârte. Obosit și epuizat am oferit cardul de identitate echipajului de la salvarea modernă care venise să mă ia. Este prima oară când intru în contact cu mediul ăsta organizat sanitar specializat pentru contact cu COVID. Vorbesc cu Alin, însoțitorul. Alin poartă mască și vizieră, întregul corp este acoperit cu haine de unică folosință pe care îmi spune că le aruncă după contactul cu fiecare pacient în parte. Au o procedură medicală foarte clară: după fiecare transport întreaga ambulanță este dezinfectată, și asta mărește foarte mult timpul de lucru.

- Alin, cum îți este pe salvare? Cum e perioada asta?

- Cum să fie? .. Mie îmi place. A fost nasol de tot la început. Prin februarie și martie ne trimiteau să ridicăm cazurile cu o măscuță amărâtă. Nu aveam nimic, vai de fundul nostru. Apoi au apărut ONG-urile. Primele seturi de măști adevărate, consumabile, apoi vizierele. În ultima vreme nu am mai avut probleme. Suntem stabili, avem tot ce ne trebuie. E mai plăcut acum. M-am obișnuit.

- Alin, spun eu ... E 12 noaptea. De șase ore sunt pe telefon cu DSP-ul și 112. E atât de plin?

- Da. Facem sute de transferuri pe zi. Noi transportăm și la Matei Balș, și la Victor Babeș, și la Sfântul Pantelimon, și la Municipal, aducem oameni din Ilfov, avem sute de transporturi în fiecare zi. Și vedem la televizor că numărul de cazuri este în continuă creștere. Nu știu unde o să ajungem. Cert este că deja de pe acum suntem la limita capacității de transport. Nu cred că se vor cumpăra noi ambulanțe, dar pot spune că timpul de transport a crescut și crește constant. O să vedeți când ajungem la spital, că nu avem voie să vă dăm jos și să luăm o nouă comandă până nu se lămurește soarta dumneavoastră. Apoi facem dezinfecție și curățenie, abia apoi pornim prin noapte pentru următorul transport.

Ajung la triaj, pe ambulanță mi se făcuse rău. Practicasem pentru prima dată mersul cu spatele legat de targă și nu e unul prea plăcut, deși șoferul condusese destul de lin. Următorul contact cu angajați protejați. Aceleași costume de unică folosință, întrebări de triaj, povestesc simptomele mele din 10 august, febra, pierderea gustului și mirosului, testul pozitiv de astăzi.

- Haideți, vă ducem la imagistică, terminați radiografia și apoi vă internăm iar acolo vor începe mai multe teste.

În zece minute am ajuns la patul din salonul meu, un pat pe mijloc între două persoane care dormeau la ora aceea. O asistentă cu zâmbet drăguț (ghicit după voce, căci în toată perioada de internare nu vei vedea decât fețele pacienților dar niciodată cele ale personalului medical), începe cu mâini sigure procesul - probe de sânge, EKG, tensiunea, nivelul de oxigenare al sângelui.

M-am schimbat de haine, am pus pantalonii de pijama - și, odată cu ei, mi-am consfințit prima mea internare oficială ca pacient într-un spital. Știu că cei mai mulți din semenii mei au avut neșansa mai multor probleme de sănătate și a mai multor internări anterioare, de aceea povestea pantalonilor de pijama să li se pară o exagerare. Pentru mine, pantalonii de pijama au reprezentat simbolic ritualul de trecere din libertatea gândurilor și a vieții normale în încarcerarea unei instituții care e gândită să te facă bine.


Am adormit frânt, cu patul pe jumătate ridicat, nepriceput și neinstruit de nimeni cum să îmi reglez patul pentru a fi întins la orizontală. Toată noaptea geamul salonului a fost deschis, la fel și ușa. Colegul din stânga mi-a spus că e cald, să le las așa. Știam că sunt ultimul venit, nu făceam eu regulile. Eu de fel sunt un friguros. M-am acoperit cu sârg cu cearșaful dublu acoperit de sigla Matei Balș și m-am scufundat într-un limbo al sufletului și al corpului.

***

Sâmbătă, 15 august, 7:45. Uși deschise. Scârțâieli. Infirmierele fac toaleta etajului, a podelelor, a chiuvetei, aruncă deșeurile și pungile de gunoi ale fiecărei încăperi. O nouă zi la Matei Balș. Ziua în care speram să mi se spună că sunt bine, că analizele medicale sunt bune și că pot pleca acasă.

Pe la 8:30 sosește și micul dejun: o caserolă de plastic, puțină brânză de vaci, o cutie de gem, o pungă cu felii de pâine. Încep să fac ochi și să văd în jurul meu. Mănânc. Îmi readuc aminte că nu am gust. Pot să ling o felie de pâine, o bucată de săpun sau o felie de lămâie și nu simt nicio diferență. Încerc să miros mâncarea. Nimic. Îmi scot din trusa de acasă parfumul și îl miros. Nimic.

- Miroase frumos, îmi spune vecinul de salon.

- Simți? - îl întreb.

- Da, eu nu am avut probleme cu mirosul. Totul e bine la mine.

Pe vecinul meu îl cheamă Emanuel, e un tip plăcut și aflu repede povestea lui. Are 37 de ani. Și-a aniversat ziua de naștere lângă mine în spital, în ziua 3 de Matei Balș. Are 4 copii. S-a căsătorit la 21 de ani, iar după căsătorie a trecut imediat la biserica penticostală. Îmi povestește despre obiceiurile lor, despre cum se țin departe de băutură și vicii. Despre cum se ajută la biserică, despre grupuri de rugăciune. Manu vinde mașini second-hand, le găsește, le pregătește, le vinde mai departe. Își dorește să încheie și o afacere bună, a construit două case cu prieteni din biserică și acum doresc să le vândă. Manu speră să se mute din chirie cu cei patru copiii ai săi la propria casă în felul ăsta. În fiecare zi primește pachet de acasă - mâncare gătită, legume, fructe, sucuri, ceva dulce. Îl aud deseori cum vorbește la telefon cu soția, părinții, copiii. Într-un salon de spital familia fiecăruia devine parte din familia mare a tuturor.

Manu s-a internat pe 10 august. În prima mea zi de debut, Manu deja fusese internat. După mai multe zile de febră și frisoane pe care le-a tratat cu paracetamol, Manu a văzut că nu îi trece starea de moleșeală, transpirație, dureri de cap și junghiuri în tot corpul. Când au văzut că nu se așează lucrurile, soția lui Manu l-a adus la Matei Balș, aici a fost testat PCR și diagnosticul a venit imediat - POZITIV. Mai grav de atât a fost rezultatul imediat la oxipulsiometru - saturație oxigen 92%. A fost internat imediat, i s-a administrat tratament injectabil, și a fost imediat conectat la aparat de oxigen. Manu își aduce aminte că nu putea merge decât cu greu la baie, iar apoi revenea grăbit să își pună masca pe față. Când am ajuns eu în Matei Balș, Manu avea deja 5 zile de când dormea în spital în fiecare noapte cu masca pe față cu concentrații de oxigen între 10% si 12%. Nu voi uita prea curând neîncetatul sunet șuierat al susuratul aparatului din perete, sunet care m-a însoțit aproape în fiecare noapte în Matei Balș.

L-am urmărit cu mare atenție întreaga perioadă de internare pe Manu. Pentru mine a fost un punct de referință. Decizia mea de internare fusese tocmai ca să nu ajung ca el. Leziunile pe care le poate lăsa virusul la nivel celular, complicațiile infecției din plămâni, toate puteau duce la insuficiență respiratorie. Sub nicio formă nu doream să ajung acolo unde a ajuns el. Manu amânase vreo 5 zile venirea la spital. Poate dacă venea mai devreme recuperarea lui ar fi fost mai rapidă.

- Cum ai luat virusul, Manu?

- Habar nu am... Încă tot nu știu. Am fost cu o săptămână înainte de îmbolnăvire la o nuntă, dar am stat în aer liber, maximum 6 persoane la masă, nu a fost înghesuială, nu a fost nimic. Am mai fost la un priveghi, dar nu am mâncat nimic. Chiar nu știu de unde l-am luat.

- Ai purtat mască, Manu?

- Am mai purtat. Am avut așa grijă de mine… Dar ce nu înțeleg este cum de ai mei nu au nimic. Soția mea a avut grijă de mine acasă 5 zile până să mă internez. Am dormit în același pat. Ei nu au nimic, numai eu am ajuns aici în spital. Lasă... Doamne ajută. O să scăpăm noi cu bine din asta.

Sâmbătă, 15 august, aflu de la doamna doctor că nu pot fi accesate radiografia făcută vineri seara, peste weekend nu este doctor radiolog în spital. Abia luni voi putea fi evaluat medical complet și voi afla dacă pot pleca acasă.

Pe seară, în jurul orei 20:00 scriu pe mai multe grupuri de whatsapp mesajul zilei cu ultimele noutăți medicale către familie și prieteni. Hotărăsc cu soția să fie felul nostru zilnic de a închide ziua către cei cunoscuți, în felul acesta nu trebuie să ne sunăm de câteva ori pe zi.


Noaptea de sâmbătă a venit mai ușoară. Aflasem între timp cum să îmi reglez patul, știam că trebuie să mă obișnuiesc mental cu faptul că voi petrece weekendul în spital. Primisem zeci de mesaje de încurajare de la prieteni. Geamul deschis, ușa deschisă. Ușor curent. Cearșaful cu monogramă Matei Balș tras până la nas. Somn.

***

Duminică, 16 august.

- What is your name, my friend?

- Zahid.

 

Zahid are 21 de ani și este celălalt coleg de salon. A venit din Pakistan de câteva luni în România. Are permis de ședere și lucrează la o firmă care se ocupă de import și distribuție de produse halal din carne din Asia.

Zahid nu a mâncat mai nimic din mâncarea spitalului. Zahid nu a prea luat nici tratamentul. Ceea ce i se făcea intravenos era bine făcut, dar la nivel de pastile nu lua nimic. Primea și el pachet de la un prieten conațional, mânca când și când din pachet. Mi-a dat și mie să gust din mâncarea lui. Foarte condimentată.

Zahid mi-a povestit că nu îi place în România. A plecat din Pakistan unde are două magazine și încă o afacere pentru că țara lui nu are niciun viitor. A sperat că România e un loc bun. Dar a descoperit aici că a primit doar viză de muncă și că nu poate să deschidă o afacere. Dacă ar încerca să deschidă afacerea ar pierde locul de muncă și permisul de muncă și deci viza de a fi în țară. Ar fi nevoie să plece din nou în Pakistan. Plănuiește să plece în Italia. Are mai mulți prieteni acolo. I s-a spus că Italia oferă locuințe sociale, ajutor social până te integrezi. Acolo vrea să ajungă după ce scapă de COVID.

Nu știe cum a s-a infectat. Mergea la serviciu, se ocupa de actele de import - export, își făcea treaba ca de obicei. Într-o zi a căzut brusc la pat, febră, dureri musculare. După câteva zile de tratament acasă patronul a hotărât să îl ducă la spital. Aici a aflat că este pozitiv și a fost internat prima oară la Sfântul Pantelimon. Nimeni nu părea să vorbească engleză acolo cu el. Câteva zile mai târziu a fost externat și transferat la Matei Balș. Ajunsese în spital în aceeași noapte cu mine, doar câteva ore mai devreme. Manu primise doi colegi de salon cadou în aceeași zi.

***

Noaptea de duminică a venit cu un mix de emoții. Luni sper să pot afla că gata... pot pleca acasă. Doar de asta venisem. Pentru o evaluare medicală serioasă, dar asta am avut-o aici. Iar evoluția mea pare că este pozitivă. Cel puțin așa speram să aud. Poate reușesc să mă externez luni.

Am adormit pe fondul susurului aparatului de oxigen și al celor mai ciudate gândurilor... Mă externează?... Nu mă externează?

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Felicitări, sper să continuați și cu zilele următoare.
    • Like 3
  • Vă mulțumesc că ați avut curajul să împărtășiți experiența Covid, e un act de curaj să împărtășiți o experiență atât de intimă. Cât despre a convinge pe cei ce nu cred, slabă speranță. Nimic nu-i poate clinti, nici măcar propria boală. Am prieteni și cunoștințe din categoria negaționiștilor (nu cred că există, nu cred că e atât de grav) și a conspiraționiștilor. Nu e vorba de IQ deoarece printre ei sunt și minți sclipitoare, autori cunoscuți de cărți de specialitate. Nu e vorba nici de religie - la mănăstirea la care mergem o maică stă la ușă cu mănuși, mască, dezinfectant și tot ce avem de dat dăm dânsei. nu intrăm în biserică. La biserica din parohie slujbele se țin, încă, afară, dispersați, cu mască. Ceea ce îi unește pe negaționiști și conspiraționiști este o nemăsurată încredere în propria persoană, o personalitate de tip Gică-contra și o neîncredere aproape patologică în ceea ce spun ceilalți, indiferent de subiect. Cu astfel de persoane nu te poți lupta, nici un argument nu-i clintește.
    • Like 3
  • Interesant de aflat cum e viata in spital pentru Covid. Ca poate ne asteapta si pe noi acelasi lucru.
    • Like 2
  • OK, majoritatea oamenilor accepta faptul ca virusul exista, dar care e nivelul de mortalitate? Sub cel al unei gripe normale. Atunci de ce trebuie sa cadem in genunchi in fata acestui virus? E un virus ca multi altii, mai contagios, dar mai putin mortal.
    • Like 0
    • @ Viorel Georgiu
      check icon
      "care e nivelul de mortalitate? Sub cel al unei gripe normale."
      Pe asta de unde ați scos-o? V-ați gîndit dvs așa, sau cum??
      • Like 5
    • @ Viorel Georgiu
      Delia MC Delia MC check icon
      Normal. Gripa are vaccin și tratament. Covid, nici una nici alta.
      • Like 0
  • România e o țară praf. Locuită de niste inși făcuți praf, în proporție de 70%. Suntem inculți, manipulabili, săraci si avem o doza mare de misticism amestecat cu religie si cu multa lipsa de educatie. Sărăcia in care a trăit această nație in 50 de ani de comunism si 30 de postcomunism, își spune cuvântul. În rest, despre pandemie, numai de bine. 70 % dintre cei de 15-20 ani sunt fete de fete si baieti de baieti. Pe ei nu-i interesează nimic. 70% din restul natiei sunt oameni vai de capul lor. Ma uit pe strada, în magazin si mai ales in mijloacele de transport. Domina sărăcia, indiferenta, ignoranță . Persoanele peste 60 de ani sunt in numar foarte mare peste tot. Plin in magazin,plin pe strada,plin in tramvai sau autobuz. Dacă au gratuitate de ce sa nu se plimbe. Multi sunt fără masca sau o tin fără să le acopere nasul. Multi o molfăie in mana sau prin tot felul de sacoșe si apoi o pun pe fata. Multi cu mâinile de pe bare si alte cele, mănâncă. Le dau si copiilor. Cum sa nu se răspîndească molimă? Daca era mai agresiv virusul, se răspundea într-un mod dramatic. Sunt multi inși care trăiesc pe strada fără ca statul să se îngrijească de ei. Plătim multi bani dar degeaba. Focare ambulante de infecție. Urca in tramvaie,etc si fac adevărate circuite. Oricum eram pe ultimele locuri în Europa la consumul de pasta de dinti, detergent,săpun,șampon. Asa ca eu cred ca suntem mult mai multi bolnavi fără ca statul să știe. Statul care este oricum depășit de situație, într-o brambureala generală. După 80 de ani de incultura, mizerie si distrugeri, nu ai la ce sa te astepti. Cu 5 spitale si 50 de cadre medicale nu faci primavara. În rest, va doresc sanatate.
    • Like 4
    • @ Alin Cojocaru
      Dorin check icon
      Adevărat,din păcate .
      • Like 0
  • Dar nu ai murit! Sincer eu am o boala cronică, care dacă ar fi asa grav ar trebui sa stau într-un balon. Cu toate astea trăiesc, merg înainte chiar dacă o sa am acel virus. Probabil mulți au acest virus sau l-au avut, dar nu înseamnă că am murit. Ce vedem scris este ca a murit, ca s-a mai dus 30.bai oameni buni sunteți nebuni? Eu cred ca acest virus exista, dar este un virus care va fi de acuma mereu, care ar trebui sa conviețuim vu el. Iar noi vorbim ca moare x și y. Bai dar că-ți v-ați întrebat că-ți oameni mureau înainte. Dacă faci calcul erau la fel, mureau oameni care se ziceau ca sunt sănătoși. Spune adevărul, da este poate ceva rău, dar nu exageram în minciuni. Chiar întrebam într-un spital dacă s-au găsit cazuri. Mi s-a confirmat. Dar mi s-a confirmat ca nu a murit nici un om. Pe când în știrile voastre aud ca au murit 30, 40 , dacă ne luam după voi în câteva luni murim toți într-un an 2. Mai sunt și cei care mor de moarte natura și cu ăștia. Ne ducem dracu. Deci în concluzie, lăsați oameni care au murit de boli, sa moara de boala. Uitați-vă dracu la bolnavi cum sunt umiliți și jigniți în spitale, uitați-vă dracu ca mergi în spital și ți se da algolcamin. Ce dracu faceți? O țineți cu un virus, când gripa vine nimeni nu zice nimic. Știu ca eram mic și luam gripa. Eram câteva zile terminat, mai nimeni nu îmi zicea sa nu merg la școală, și nimeni nu plângea. Azi toți suntem ca ce ma doare puțin spatele, ce ma ustura în fund. Nu mai puteți sta fără medicamente sănătoși. Și spuneți ca muriți de la un virus. Sunteți penibili!
    • Like 0
    • @ Sutiman Ilie
      check icon
      "Dacă faci calcul erau la fel"
      Ia fă-ne calculul, stimabile, că-s tare curios cel fel de matematică folosești matale...
      • Like 3
    • @ Sutiman Ilie
      Delia MC Delia MC check icon
      Dar limba română ce v-a făcut?
      Așa deci, 40, 50, bah, floare la ureche! Să moară sănătoși că pe lume se moare. Moare X și Y, niște anonimi, ce-mi pasă mie de ei? Dar dacă moare Popescu, Ionescu? Ori cineva din familie?
      • Like 0


Îți recomandăm

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult

Scoala din valiza

„Educația digitală nu înseamnă neapărat distanțarea între copil și profesor. Și aici îmi vine în minte un alt exemplu: profesorii dintr-o școală din Ialomița, care au devenit dependenți de copiii pentru a putea să folosească mijloacele digitale și s-au apropiat de copii”.

Citește mai mult

Andreas Lier - BASF

„Mă duc aproape în fiecare dimineață cu bicicleta la birou, pe o distanță de 3-4 km, în timp ce vecinii mei adoră să-și conducă SUV-urile, să stea în ambuteiaje, să polueze aerul, lăsând o amprentă mare de carbon doar pentru a se simți foarte confortabil și a afișa simboluri de statut social”, dezvăluie Andreas Lier, CEO al BASF România, într-un interviu pentru Republica.

Citește mai mult

O afacere cu cânepă

Ionuț a plecat în India în toamna lui 2017 ca să viziteze cele șapte orașe sfinte. A luat această decizie după un an și jumătate în care a lucrat pentru o companie elvețiano-britanică din Praga, unde ajunsese ca proaspăt absolvent al unui masterat în Olanda, care nu și-a găsit nimic de lucru în țară.

Citește mai mult

Andrei Pitis

Andrei Pitiş, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din industria locală de IT, a investit până în prezent în 15 startup-uri, după ce în 2018 a demarat un proiect prin care vrea să ajute 100 de români să ajungă milionari în euro din startup-uri în tehnologie.

Citește mai mult