Scriu duminică, la 3 dimineața, de pe scaunul grefierei de la tribuna Parlamentului

Sunt în plenul Camerei Deputaților. Este ora 02.55. Duminică dimineața. Nu am crezut că voi scrie vreodată de pe scaunul grefierei de la tribuna parlamentului. Este a doua noapte petrecută veghind în Parlamentul României.

Evenimentele de pe scena politică din România se desfăşoară cu o viteză asemăntoare unei explozii nucleare. Întâi o explozie puternică şi o lumină mare. O coloană de foc. Un val care distruge totul în cale. O ciupercă mare din pulbere care se formează în scurt timp şi dispare treptat.

Când am intrat în parlament m-am împăcat cu ideea că voi fi în opoziție şi că va fi greu. Nu mi-a trecut prin gând că va fi atât de greu chiar înaintea începerii oficiale a sesiunii parlamentare. Încerc să nu mă plâng, dar simt că nu pot să evit acest lucru.

Noi parlamentarii USR am ocupat prezidiul parlamentului începând cu ziua de miercuri. Miercuri după amiază atunci când am protestat la prima şedință de plen a sesiunii parlamentare de anul acesta. De atunci am stat aici zi şi noapte. Am lipsit o singură ora sâmbătă seara când am dat flori protestatarilor care au făcut un lanț uman în jurul parlamentului. Ciudat mod să începi activitatea de parlamentar. Un gest extrem la început de mandat din partea unor oameni care nu au mai făcut politică. Am intrat în parlament cu gândul să fiu altfel. Niciodată nu am crezut că destinul nostru aici va fi aşa de dur încă din primele zile.

Ordonanțele de urgență au fost un gest extrem. Şi gestul nostru a fost la fel de extrem. Ordonanțele intrau în vigoare la zece zile de la publicarea în Monitorul Oficial. Gestul nostru nu are efecte legale. Ca partid care face opoziție pe bune te întrebi ce instrumente legale ai ca să împiedici asemenea inițive. Consulți cei mai buni jurişti posibili şi experți pe procedură parlamentară şi îți dai seama că eşti aproape de şah mat. Singura şansă de a continua participarea în acest demers este în mâinile celor care sunt la putere.

Situația e absurdă. Suntem o mână de oameni care stăm treji noapte de noapte pentru binele democrației. Suntem solidari cu strada. Nu confiscăm niciun demers al ei. Nu îl deturnăm. Ci îl oglindim. Am adus pe pragurile tribunei mai multe pancarte din stradă. Mă opresc puțin din scris. Mă duc în fața pancartelor şi citesc «Retrageți ordonanța», «Opriți acest abuz». Acțiunea noastră şi starea de nelinişte din țară are efecte somatice asupra mea. Lumea are aşteptări foarte mari de la noi. Îmi ştiu limitele legale în care mă pot mişca. Simt că ar trebui să fac mai mult, dar pur şi simplu nu pot. Nu am instrumente legale de acțiune. Gândul meu este împărtăşit şi de colegii mei, dar îmi zic că trebuie să îl lămuresc şi pe Ionuț de pe Facebook, care îmi spune că ar trebui să lăsăm deoparte exhibiționismul şi să facem ceva constructiv să împiedicăm aceste ordonanțe. Ionuț ştie ce vrea, nu ştiu dacă a fost la vot, nu este jurist şi nici nu ar mai trebui să mă gândesc la el pentru că oricum premierul Grindeanu a spus că mâine se vor abroga, sau proroga ordonanțele. El ştie mai bine. Deci se rezolvă problema oricum.

Sala este goală. Acum două ore eram mai mulți colegi aici. Discutam despre amendamentele depuse de noi. L-am felicitat pe colegul căruia i-a fost admis un amendament. De fapt singurul amendament venit din partea USR care a fost admis. Vorbim despre lucruri faine. Vorbim despre grădinițe şi creşe. Simt că îmi revin. Dezbaterile cu colegii mei avute la tribuna Camerei Deputaților au fost pe departe discuțiile cele mai calitative pe care le-am avut în plenul Camerei Deputaților de când am început activitatea în parlament. Când norma unei discuții în această sală este populismul şi minciuna, un schimb constructiv de idei care nu obligă pe nimeni la nimic îți aminteşte de rolul tău aici.

Este ora 01.30. Trebuie să însoțesc o colegă la un birou la etajul şapte. Luăm un lift. Mergem pe scări. Mai luăm un lift. Ajungem acolo. Mă întorc înapoi singur. Cobor la un etaj oarecare. Uşa de la coridor nu se deschide. Sunt într-un hol hexagon. Mă uit în jos pe casa scărilor. Este un hău de nu vezi unde se termină. Balustrada nu este tocmai înaltă. Nu e țipenie de om pe o rază de câteva sute de metrii. Sunt poate singur pe un etaj întreg cu sute de camere mari şi goale. Mă retrag uşor. Încerc să nu mă panichez. Mă uit cu speranță la una dintre cele patru uşi de lift. Mă rog să se deschidă cât mai repede. Intru în lift şi mă îndrept spre etajul unde trebuia să ajung eu. Sunt totuşi recunoscător că nu pentru asemenea întâmplări semi-horror am strâns semnături şi am făcut campanie. Sper ca noaptea aceasta să fie ultima pe care va trebui să o petrecem aici.

Nu sunt disperat, dar de-o dată mă gândesc la faptul că aici în «Casa Poporului» au murit sute de persoane pe toată perioada construcției. Nu sunt animist, dar simt că mamutul acesta de clădire are o energie negativă. La început îmi dă impresia că ne putem împăca bine împreună. Apoi se schimbă sentimentul. Lemnul frumos sculptat miroase a sângele românilor oropsiților care au dus în spate construirea acestui colos, iar de-o data parcă se aude o clanță de la o uşă gigantică din spatele meu. Sunetul revine. Această clădire nu este prietenoasă. O vezi că suferă. Ca şi funcționarii care lucrează în ea şi s-au săturat de aroganța multor demnitari care îi umilesc la fiecare pas. Este înfricoşător să te aflii aici. Noaptea, «Casa Poporului» nu mai este a poporului, şi nici leagănul tinerei noastre democrații. Ci este a celor care suferă continuă. Prezența noastră, protestele şi gestul nostru din plen nu o schimbă cu nimic. Acum 40 de ani au fost înfometați părinții noştri, acum suferim noi cei care credem că dezincriminarea furtului din banul public este un rău mai mare decât toate sacrificiile suferite de acest popor tocmai pentru a ridica acest maozoleu al abuzului.

Mă consolez cu gândul că nu în fiecare lună se vor da ordonanțe de urgență de felul acesta. Suntem totuşi dispuşi să rămânem aici până se termină acest teatru trist. Azi va ieşi lumea din nou în stradă. Până nu suntem siguri că aceste două ordonanțe de urgență vor fi retrase şi nu vor intra în vigoare, noi parlamenarii USR trebuie să stăm de veghe aici în Casa Popurului.

Strada are mereu dreptate şi acționează instinctiv: poporul nu mai vrea să stea în casă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp