8:00 – Trezirea. „Trebuie să mâncăm bine de dimineață, că mergem la vot și nu se știe când scăpăm de acolo”, îmi spun, gândindu-mă la cele 7 ore jumate petrecute la coadă, la Londra, la alegerile din 2014. „Și-au bătut joc de noi atunci, de ce n-ar face-o și acum?” Ne mai verificăm încă o dată rucsacul: avem apă și gecile de ploaie.
Azi nu avem nevoie de ghid turistic.
10:00 – Traversăm parcul, pe lângă superba Villa Borghese. Nu-s mulți în parc, dar se pare că toți se îndreaptă în aceeași direcție: Accademia di România. Ajungem la destinație.
Mii de oameni așteaptă deja cuminți să voteze. Atmosfera e plăcută – statul la coadă nu e o experiență nouă pentru niciunul dintre noi, “am venit pregătiți să pierdem câteva ceasuri bune aici”, cum zice o doamnă în vârstă din fața mea. Un domn vorbește cu familia pe Skype. Altul face poze să trimită acasă, să vadă ai lui că, deși a plecat de acasă, îi pasă.
Înaintăm încet. Ne verificăm ceasurile și încercăm să aproximăm timpul de așteptare. Suntem în vacanță totuși și am vrea să vedem și Piazza di Spagnia, dacă tot suntem în zonă. “Nicio șansă!” ne descurajează scurt un domn. “Aici stăm cel puțin 6 ore”, zice. “ Eu știu, doamnă, că în 2014 am stat 8 ore și când au vrut să închidă porțile am intrat peste ei. Au chemat carabinierii, de frică. Mama lor de nenorociți! Așa și-au bătut joc de noi, stați să vedeți cum o să fie peste câteva ore, când ajungem în față. Acum e încă devreme…”
2014, Londra. Îmi amintesc ploaia de atunci și cele 7 ore și jumătate state la coadă să arătăm că ne-am săturat de batjocură, ne-am săturat să fim luați de proști. Că nu putem fi cumpărați, pentru că putem gândi cu capul nostru. Ne-am săturat de corupție, de aroganță, de minciuni sfruntate, de incompetență, de incultură.
„PSD – ciuma roșie!” „Rusine, rușine, rușine să vă fie!” se aude de undeva din dreapta.
Începe să plouă mărunt. Marea de oameni e o coadă interminabilă a umbrelelor.
11:00 – „Vrem să votăm! Vrem să votăm!” se aude din față, de pe trepte și vocile lor se propagă până în spate. Se simte agitația, dar suntem prea departe să înțelegem ce se întâmplă. Un domn care tocmai a votat ne spune din mers să solicităm cele 2 buletine pentru referendum, că nu se dau pur și simplu, ci la cerere.
Sosesc carabinierii. „Vedeti, ce v-am spus eu? Le e frică și i-au chemat. Acum trebuie să ne păstrăm calmul și să nu cedăm, că asta urmăresc – să ne provoace, să ne pună răbdarea la încercare, apoi să închidă secția. Va dați seama că sunt oameni în vârstă aici la coadă, oameni cu copii. Stăm în ploaie în picioare de ore întregi, cu ce-am mâncat de dimineată… ni se face rău”, povestește cineva lângă mine.
12:30 – Se pare că am parcurs jumătate din distanță. „Acu’ începe greul” zice doamna cu pelerină albastră de lângă mine, „poarta e mică, ușile-s înguste, în curtea Academiei o să ne mișcăm cel mai incet”
Îi spun soțului meu că mi-e foame. Domnul din spatele meu aude și își deschide rucsacul. Îmi oferă ouă, roșii, slană și pâine. „Luati, doamnă, că am destul, am venit pregătit.” Și am mâncat cu toți cei din jur. Apoi, ne-a servit cu cafea și salam de biscuiți. Domnul George - eroul meu!
Am împărțit umbrela, ne-a spus bancuri, am cântat „Desteaptă-te, romane” și am scandat multe altele împreună. Sunt în Roma de peste 20 de ani, dar soția lui, doamna Flori, e pentru prima oară la vot, în diaspora. „Că nu se mai poate! S-a întrecut orice măsură. El (dl George) a votat de fiecare dată… E un luptător”, zice ea. Sunt din Făgăraș și au venit să voteze pentru cei lăsați acasă.
14:00 – Ajungem la ușile înalte, de lemn masiv ale Academiei, un fel de „porțile Raiului”. Atmosfera devine tensionantă, pentru că nu se mai înaintează de zeci de minute. Unii vor să renunțe, dar sunt încurajați și sprijiniți fizic să reziste, altora li se face rău și ies din rând. Apar două ambulanțe. Se strigă, se strigă și mai tare: “Hoților! Vrem să votăm!” Organizatorii aduc apă plată, dar sunt incapabili să ne explice ce se întâmplă în secția de votare, de ce întregul proces e parcă din ce în ce mai lent.
Intrăm în curtea interioară. Constat cu stupoare că, deși sunt 2 secții de votare, mulțimea e direcționată către una singură. Ies din rând și cer explicații unei doamne organizator, care îmi spune umil că au încercat să fluidizeze traficul, dar că nu au oameni și mă direcționează către un domn – mai înalt în rang bănuiesc, care îmi spune că prioritatea lui e să se asigure că lumea IESE de la vot. „Greșit!”, îi răspund. „Prioritatea e ca lumea SĂ VOTEZE!” Doamna adaugă că ei au încercat tot posibilul, dar că au epuizat toate soluțiile. Nu pot să cred că aud, mi-e greu să înțeleg ce văd. Trei oameni! Atât. Unul, la intrare să direcționeze mulțimea către cele două secții de votare, unul la intrarea fiecărei secții de votare să direcționeze ieșirea oamenilor din secția de votare. Da, mulți veniți să voteze s-au împins în curtea Academiei. Pentru că au cedat. Pentru că le-a fost teamă că nu vor ajunge la urne, așa cum s-a întâmplat în 2014. Pentru că s-au temut de ușa mare de lemn, trântită fix în nas, după ore lungi de așteptare.
16:00 – Soțul meu a reușit să intre, iar eu sunt atât de aproape, încât pot să citesc: Secția nr 148. Simț că mă sufoc. Sunt zeci de oameni înăuntru. Încerc că număr cabinele de vot – cred că-s vreo 8 și toate-s goale. Nu înțeleg ce se întâmplă. Nimeni nu înțelege ce se întâmplă. Carabinierul de la intrare ne spune că nu mai poate lăsa pe nimeni înăuntru. După vreo 45 de minute, un domn organizator vine să creeze un coridor de ieșire.
Intru. Privesc cu stupoare în jur. Haos! O altă coadă la scanat cărți de identitate, apoi încă una la notat datele personale în listele de vot, urmată de alta pentru ștampilă și buletine de vot. Trei domni se ocupă de liste, o doamnă e responsabilă cu împărțitul ștampilelor și aplicarea timbrului ‘Votat’. Sunt două aparate de scanat, mânuite de o doamnă plângând, care, la prima vedere, părea că suferise o cădere nervoasă. Un domn în costum, parcă prefăcându-se că nu o vede, încerca să țină mulțimea în frâu, de dincolo de masă. I-am atras atenția că ne irosește timpul de votare, că „strategia” lui e aberantă și că nu se aplică situației de față, că doamna de la scanat trebuie înlocuită, pentru că nu mai poate face față. M-am oferit s-o înlocuiesc – cât de complicată să fie tehnologia modernă de scanare a unei cărți de identitate? “O fac intenționat, doamnă”, îmi zice unul din domnii de la liste. „Eu vin voluntar la alegeri și sunt mulți care ar veni ca mine, dar ne zic că n-au nevoie, că au suficienți și vedeți și dumneavoastră ce e aici. Nu vor să se învețe minte”.
Opt cabine de vot goale și cel puțin 10 buletine scanate degeaba, însă așezate frumos pe masă, oameni așteptând să fie strigați să și le ridice, să stea la coadă să li se treacă numele pe liste, apoi să semneze în dreptul numelui lor, să ia ștampila și buletinele de vot, să voteze și în sfârșit, să stea iar la coadă să își ridice cartea de identitate cu abțibildul „Votat”.
La Accademia di România n-au fost insuficiente cabinele de vot, ci bunăvoința.
16:30 – Am reușit. Ne îndepărtăm, privind la ce lăsăm în urma noastră.
România are oameni frumoși.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Romania are oameni curajosi doar ca de-a lungul timpului curajul le-a fost taiat. Acuma se trezesc ca au curaj .
Randuri de oameni la sectiile de vot au fost peste tot, si in tara si in afara.
Organizarea a lasat de dorit.