Scurta poveste a lui Alfie Evans şi priveghiul nostru ipocrit

Foto: Alfies Army Facebook

Alfie Evans a fost un băieţel de aproape doi ani, născut la 9 mai 2016, în Bootle, Merseyside, judeţul din jurul Liverpool-ului. Mai bine de jumătate din viaţă şi-a petrecut-o în spital. În decembrie 2016 Alfie Evans a fost internat, doborât de convulsii, la Alder Hey, Spitalul de copii din Liverpool. Fusese diagnosticat cu o boală rară, cunoscută să afecteze doar 16 persoane. Cu toate eforturile medicilor, aflaţi în faţa unui inamic practic necunoscut, copilul a rămas captiv în temniţa stării comatoase, fără niciun semn de ameliorare, boala urmându-şi, netulburată, cursul. Nimeni nu poate spune, cu precizie, prin ce au trecut trupul şi sufletul micuţului, dar cu siguranţă nu a fost o stare de bine. Scanările efectuate în spital au scos la iveală grave leziuni pe creier, care ar fi râs până şi în faţa celui mai milostiv concept de viaţă.

Conducerea spitalului a hotărât, la un moment dat, să se sisteze conectarea la sistemul de respiraţie artificială, care nu făcea decât să prelungească suferinţa copilului, lupta căzuse în genunchi, era timpul să se recunoască înfrântă. Viaţa copilului nu mai atârna decât de un fir de aţă, şi acela ros, nu mai era decât o crucificare. Instanţele au fost şi ele de acord, cazul escaladând, public, foarte rapid.

Iar de la acest punct s-au zbârlit iar, pentru a câta oară?, orgoliile lumii. Mulţi au încercat să se scarpine pe spatele lui Dumnezeu. Medicii au fost trimişi, încă o dată, la colţul infam al istoriei, atribuindu-li-se odioasele moşteniri de gene de tip Mengele. Alfie s-a născut cu această boală, nu i-a fost inoculată de nimeni, în niciun caz de vreun medic. Mai degrabă spre Dumnezeu ar fi trebuit să se ridice nişte sprâncene! Adoratorii Raiului par să găsească omul, cel care s-a străduit, vinovat, nu cauza. Că poartă ochelari de cal şi se mai şi laudă cu ei, ştiam demult, nu cred, totuşi, că e nevoie să amintesc acum câte crime s-au făcut în numele credinţei, câţi copii sănătoşi sunt omorâţi, chiar în această clipă, de părinţi pătrunşi de dragostea pentru Dumnezeu, care văd în neastâmpăr un frate al dracului.

Eu cred că Dumnezeu l-a chemat pe Alfie înapoi, medicii fiind, de fapt, cei care s-au opus ordinului suprem. Un act futil, El are şi primul, şi ultimul Cuvânt. Să pui pe seama medicilor aroganţa de a se juca de-a Dumnezeu, când, umani până la capăt, nu au încercat decât să-i zădărnicească voia, de data asta una răutăcioasă, mi se pare patetic. Nu, Dumnezeu nu e doar Bunătate sau poate noi înşine l-am îngrăşat până la obezitate pe Diavol şi Răul a preluat puterea. Până la urmă tot medicii i-au dat o şansă lui Dumnezeu, să dovedească că poate fi şi bun. Decuplat de la sistemul de respiraţie artificială, a fost lăsat la mâna PreaMilostivului. A mai trăit cinci zile. Dumnezeu a mai lăsat un pic de speranţă părinţilor, dar nu s-a răzgândit. Nici lui nu i-a plăcut suferinţa lui Alfie Evans.

Mulţi îşi vor îndrepta ura către mine, căci este cel mai la îndemână sentiment, unul tradiţional, pus dintotdeauna în cârca aducătorului de veşti proaste. Dacă Alfie ar fi fost copilul meu, aş fi luptat la fel de încăpăţânat pentru viaţa lui, precum Tom şi Kate, părinţii lui naturali, dar şi ca miile de părinţi care l-au adoptat sufleteşte, în lupta cu nedreptatea bolii şi a morţii. Dar asta nu înseamnă că aş fi avut dreptate, ci doar că îmi iubesc până la nebunie copilul. Miracolul aşteptat nu s-a produs, suntem Creaţia unui Dumnezeu discret. O să se găsească, iar, hoarde care vor lăcrima duios, Dumnezeu mai avea un post vacant de îngeraş şi nu era pentru oricine, dar medicii vor rămâne siluiţi, puşi la zid, chiar dacă îngeraşul a fost trimis pe pământ cu aripi mult prea grele. De plumb.

Creştinismul nostru, estic, rămas mult mai pur decât al lor, al celor din vest, va arăta încă o dată, cu degetul, înspre răceala lor logică, înţelegerea fenomenului gay, bunăvoinţa arătată imigranţilor. Dumnezeu, care s-a mai şi contrazis, pe ici, pe colo, în propriile învăţături, ne-a făcut totuşi o favoare uriaşă.

Ne-a dotat cu independenţă de cuget. Ce am ales noi? Fatalitatea şi ura pentru cel de alături! Dumnezeu i-a luat viaţa Fiului crucificat, nu l-a lăsat să se degradeze, la nesfârşit, în chinuri, deşi avea puterea să-l facă infinit acolo, pe cruce. Nu l-a lăsat să fie mâncat de corbi, mutilat de descreieraţi. Ce a vrut Dumnezeu să ne spună, de fapt? Că trebuie să ne iubim unii pe alţii, aşa cum şi El, şi Fiul ne-au iubit pe noi. Ce facem noi? Ne urâm, cu patimă, chair şi în faţa morţii, deşi Dumnezeu îi semnează statul de plată.

Soarta lui Alfie a fost hotărâtă de la naştere. Nişte medici au sfidat planurile lui Dumnezeu, dar rănile erau mult prea profunde, chinul iminent. Dumnezeu a dat şi el cinci zile în plus, atât a putut.

În România sunt copii care, deşi ar avea şanse să se vindece, mor din ignoranţă, pentru că nu se găsesc bani pentru tratament, pentru că sistemul e parşiv şi preferenţial. Binele lui Dumnezeu provoacă şi suferinţă, multora. Ni se spune că alta e judecata Lui. Eu chiar cred în existenţa lui Dumnezeu, am nevoie să cred, înşelată de „bunătatea şi dragostea” semenilor, mai sper că măcar El a păstrat ceva. Îmi place să cred că El e acolo şi ne aşteaptă, că o să am ocazia să-l întreb ce-a fost cu toate definiţiile alea sublime, pe care ni le-a băgat pe gât, când, de fapt, practica ne omoară. Şi mai cred în El pentru că mă tem de moarte. De aceea voi lupta, umăr la umăr, cu medicii, chiar şi împotriva voinţei Lui.

Vine referendumul pentru o „familie de români” fericită. Vine şi ne va călca în picioare, cu aroganţa şi dispreţul cumetrilor de partid şi ale credincioşilor cu emfază. Iubiţi pisica, câinele, gândăcelul, dar pe semenul vostru, care nu v-a făcut nimic, dar de care aţi hotărât că nu vă place, de ce nu-l puteţi iubi?

Dreptnecredincioşilor!