Vii de la serviciu pe la 19 în cel mai bun caz. Te pui pe mâncat, deși știi bine că masa de seară te îngrașă, dar na, la prânz n-ai avut timp.
La televizor nu te mai uiți de ani buni, cel mult îl lași în surdină. Ți-e silă de aceleași fețe care care vorbesc în gol, pentru capetele goale...
Te mai ține doar gândul la episodul pe care îl ai pregătit înainte de culcare.
Între timp îți mai calci o cămașă pentru a doua zi, sau îți faci ceva de mâncare. Dacă ai și copii, toate astea se dublează, pe lângă atenția și educația pe care trebuie să le-o acorzi. Dar tot ei sunt și cel mai bun motiv să reiei calvarul aglomerației de dimineață.
Până aici cam așa decurge viața salariatului de vârstă mijlocie, cu mici abateri pe lângă cele nouă ore de muncă, șapte de somn și două de trafic.
Ca să ne deosebim de mașini, avem nevoie și de cultură, pentru a ne stimula propria gândire și creativitatea.
Grosso modo, ne mai rămâne cam o oră pentru treaba asta, și cei mai mulți dintre noi am prins microbul serialelor.
La început, acum vreo 4 ani, am fugit tare de ele. Știam că sunt făcute pentru a capta spectatorul cât mai mult timp. E o industrie și are toate mijloacele ca să acapareze chiar și pe cei mai pretențioși spectatori.
Mă obișnuisem cu filmele, însă le terminasem și pe cele alb negru, chiar și câteva mute, și după o cură sănătoasă de producții mediocre, am decis să încerc un serial, în definitiv îmi plăcuseră tare mult Seinfeld și Mash pe vremea când aveam TV.
Așa am început cu Familia Borgia (The Borgias), care m-a prins instant. Decoruri, muzica bunicică și mai ales o poveste istorică reală. Povestea papilor din evul mediu, era cu atât mai actuală, cu cât în perioada serialului, Papa Benedict XVI, mai cunoscut sub numele civil de Ratzinger, șoca întreaga lume cu demisia sa.
Spre deosebire de oferta serialelor cu dragoni, vampiri, vrăjitori și râsete înregistrate, Famila Borgia a fost alegerea simplă. Partea proastă este că mă tot jenau scenele de sex și crime cu mult sânge, care se repetau episod de episod. Pe la sezonul 2, deja se repetau de câte două ori pe episod. Trăgeau de poveste, pe care au transpus-o foarte bine, dar altminteri destul de scurtă istoric. Continuam să mă uit datorită decorurilor excelente și a jocului personajului principal, maestrul Jeremy Irons.
Probabil n-au avut destul sex și destule crime, altfel nu îmi explic de ce l-au încheiat subit, la sezonul 3, când planificaseră 4. Nu mi-a părut rău.
Am trecut la Dinastia Tudorilor (The Tudors), care are marele atu de a avea în spate o poveste istorică extraordinară, anume viața regelui Henry VIII al Angliei, cel care avea să schimbe cursul istoriei, renunțând la papalitate.
Cu greu mă puteam uita. Sexul, crimele cu mult sânge, și jocul nu tocmai strălucit al personajului principal eclipsau o poveste istorică bogată, aceea că după moarte îi va urma fiica, cea pentru care regele și-a omorât regina (pentru că nu i-a oferit un băiat, conform promisiunilor) și pentru care a dat afară Biserica Catolică din Anglia (ca să obțină divorțul de prima regină).
Ironia sorții face ca tocmai această fiică, dorită băiat, să ajungă regina Elisabeta I, care va rămâne în istorie ca cel mai important monarh ar Angliei, așa cum o arată și cele peste 20.000 de voturi de pe forumul BBC din 8 august 2007.
The Tudors s-a încheiat după 4 sezoane lungi, și nu prea cred să reia cineva povestea prea curând.
Următorul serial a fost Boardwalk Empire. La fel de multe crime și sex, însă jocul actorilor (Steve Buscemi, Stephen Graham, Paul Sparks, etc.) a fost deosebit. Coloana sonoră, decorurile și montajul, excelente.
Acțiunea se petrece în jurul prohibiției la alcool din Statele Unite între anii 1920 – 1933.
Deși istoric Al Capone a fost personajul principal, vedeta ziarelor și a poveștilor, în Boardwalk Empire, personajul principal este primarul din Atlantic City, interpretat superb de Steve Buscemi.
Asta mi s-a părut de la bun început o mare îndrăzneală. Chiar și după 4 sezoane, Al Capone n-a ajuns mai sus de rolul secundar.
Acestea sunt serialele încheiate. Dacă or mai fi fost și altele, precum Rome, Marco Polo sau Xena Prințesa Războincă, nu merită mi le amintesc, nu mi-au lăsat nimic memorabil.
Au mai rămas câteva seriale care încă nu s-au încheiat.
Primul ar fi Vikings, care m-a atras pentru izul său de film istoric, fiind făcut de History Channel, cu buget mic. În prezent este la sezonul 5 și a depășit demult orice așteptare cu privire la încasări. Părea să fie un serial scurt, ieftin, dar bun din perspectiva poveștii. Ingredientele violență și sex, amestecate cu mult sânge, provenite de la bărbații cu bărbi la modă, pare că pot lungi povestea până în secolul 20.
A mai rămas un singur serial la modă, care culmea, nu conține ingredientele din toate serialele de mai sus. Pot trece 2-3 episoade, poate și mai bine, fără să vezi o scenă de sex sau o crimă. Ele se întâmplă, dar nu despre asta e vorba în film. E vorba de politica de la vârful lumii, adică chiar de președintele Statelor Unite, interpretat bine de Kevin Spacey, cu multe artificii originale în joc.
Se vede că spre deosebire de tonele de seriale de succes, House of Cards a avut mult curaj să nu bage ingredientele amintite, însă după cum spuneau și latinii „Audaces Fortuna Adjuvat”, succesul a răsărit imediat, are nota 9 pe IMDB și un succes fulminat, fără să aibă decoruri sau efecte speciale, sex, pistoale, săbii, pumni sau sânge.
Cel mai bine va spune timpul cât de e axtraordinare au fost serialele astea, pentru care noi ne oferim poate cel mai prețios timp, cel exclusiv al nostru. Le vom uita complet pe unele, din altele vom păstra doar o stare de admirație, din prea puține vom rămâne cu apucături mai bune, un creier mai limpede, pentru că prea puține ne pun mintea la treabă.
În final, mărturisesc că unul dintre serialele mele de suflet, peste care au trecut vreo 40 de ani, și care are numai 12 episoade, se numește „Toate pânzele sus!” Pentru mine, o capodoperă color (mare realizare pentru România acelor vremuri), cu o distribuție excepțională, din care amintesc doar câteva nume, care merită cinstite prin aducere aminte: Jean Constantin, Colea Răutu, Sebastian Papaiani, Ioan Besoiu, Ilarion Ciobanu. Mi-a rămas bine întipărit în minte, chiar dacă nu l-am văzut în copilărie, ci la vârstă adultă. Nu are nimic din ingredientele „succesului” american, dar e memorabil.
Nu închei acest articol cu un film românesc din patriotism, ci pentru că mă tot gândesc la el. Aș dori să îl revăd, dar mai aștept. Vreau să retrăiesc emoțiile celor 12 episoade alături de copilul meu. Mai am însă de așteptat vreo 5-6 ani.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
P.S. De Game of thrones ai auzit? Nu sunt eu mare fan dar cică ar fi unul din cele mai bune seriale făcute vreodată
P.SS. De House of Cards auziși? Cică e ultimul sezon și va fi fără kevin spacey
PSSS. Uita-te la “suits” ca e fără sex și crime. Și e așa mai smart
În sfârșit, restul serialelor enumerate, fără a fi unele slabe, nu sunt printre cele mai bune (după gustul meu, bineînțeles) și nu vreau să fac un duplicat al listei pe care colegii noștri de comentarii au realizat-o deja. Despre zombie și altele asemenea ... cât timp există consumatori, industria va produce pentru ei!
În încheiere, o părere personală: serialul de TV „Toate pânzele sus” este o glumă proastă în comparație cu romanul lui Radu Tudoran (parcă 1954)! Recomand doritorilor să-l citească, chiar dacă impresia nostalgicilor serialului este că se adresează copiilor și, abia apoi să noteze filmul: atunci or să înțeleagă diferențele dintre serialul de propagandă și romanul adevărat, demn de orice bibliotecă!
Cu speranța că nu v-am supărat, spor la seriale și la crescut copii: cu traficul nu-i nici o speranță!