sursa foto: Profimedia
Tocmai ne așezam la micul dejun, la masa mică a copiilor, când băiețelul meu de 5 ani a avut o răbufnire nervoasă, în urma unei contraziceri minore cu sora lui mijlocie. Fetița era lângă noi, iar sora cea mică dormea.
Și, deodată, a luat farfuria plină cu omletă și brânză feta rasă deasupra (exact cum îi place lui) și a trântit-o furios de parchet. Omleta a sărit din farfurie și mie mi-a sărit muștarul — dar nu din farfurie.
Îmi venea să îl ameninț, să-i zic: „N-ai decât să rămâi nemâncat dacă ești furios!”.
Chiar dacă primul impuls este de a certa, de a mustra, de a amenința, am învățat că acest impuls nu face decât rău. Sunt convinsă acum că „a certa” este o nevoie a părinților și nu un instrument de parenting care îl învață ceva pozitiv pe copil.
Pe moment, tot mi-a scăpat un: „Pare că nu mai ai ce să mănânci acum”.
El știe deja foarte bine că nu este ok să aruncăm cu farfurii. Asta nu înseamnă că știe și cum să își manifeste furia, într-un moment care pur și simplu pare prea mult pentru el, în care emoțiile proprii îi scapă de sub control.
În schimb, după ce i-am ținut brațele ferm pe lângă corp (pentru că voia acum să răstoarne și masa), i-am spus: „Nu te las să mai dai nimic pe jos — te țin de brațe ca să rămâi în siguranță”. Apoi, am făcut ceva care părea complet nenatural în momentul acela: l-am luat în brațe și l-am îmbrățișat.
Aproape că îl și auzeam pe tata răsunând în mintea mea: „Da’ ce... ai vrea să te iau și în brațe acum, să-ți zic bravo că ai aruncat cu mâncarea?”.
Am fost calmă. Am folosit puține cuvinte. I-am spus: „Observ că ești foarte furios și ceva te-a supărat foarte tare dacă ai reacționat așa”.
Bănuiam că motivul din spatele furiei (și pentru care se trezise mai morocănos) a fost că, în weekend-ul anterior, a rămas o noapte la bunici și ceva l-a supărat. Un semnal de alarmă pentru mine a fost că, atunci când i-am luat pe copii de la bunici, bunicul mi-a zis, de față cu el: „Nu știu ce are, ceva e în neregulă cu el — a făcut pipi de 10 ori într-o oră”.
Eu știam deja că acesta este un tic nervos pe care îl mai manifestă în situații de stres sau anxietate, tic care s-a declanșat când a început grădinița. El a făcut progrese mari în direcția asta și deja nu prea mai era o problemă mersul des la baie, așa că eticheta pusă de bunicul — „ceva în neregulă cu el” — a aprins deja un beculeț în mintea mea că probabil urmează o „furtună” mai târziu (în drum spre casă era doar bucuros să ne vadă).
Revin la episodul de la masă. După ce s-a mai liniștit, am strâns farfuria, l-am luat lângă mine și ne-am așezat împreună în bucătărie.
L-am întrebat: „Oare te-a supărat ceva din weekend, când ai fost la bunici, și acum furia a fost o reacție a unui sentiment blocat în tine?” (el a învățat deja diferența dintre sentimente și reacții și știe că furia poate fi o reacție sau un răspuns la mai multe sentimente).
Mi-a spus despre cum a fost certat și amenințat în weekend, într-un moment dificil.
Am vorbit despre cum s-a simțit, despre ce putea face el. I-am amintit că are voie să contrazică politicos orice adult (scopul meu nu este să am un copil „cuminte”, ci să cresc un copil care știe cum să comunice în orice situație).
Când am terminat de vorbit, am împărțit cu el omleta mea și am mâncat cu toții. Apoi ne-am conectat construind cu magneți. Când am simțit că suntem din nou conectați (și că mintea lui rațională este din nou „online”), l-am întrebat: „Mai devreme, când ai aruncat farfuria, oare ce puteai face în loc să o arunci?”. Am exersat comunicarea și apoi am continuat joaca.
Vreo lună mai târziu, când eram în vizită la bunici, bunicul a început să se frustreze că nu îl ascultă și că îi spune de mai multe ori să se îmbrace, când el se mișca „prea încet”. A început să ridice tonul și să îl certe, iar băiețelul, foarte calm, s-a uitat la el și a spus: „Nu vorbesc cu tine când ești furios”. Într-un moment greu, a dat dovadă de mai mult calm un copil de 5 ani decât adultul și am simțit, în acel moment, că fac ceva bine cu copiii mei.
Episodul de la masă nu a fost singura dată când furia lui ascundea un sentiment „blocat” în el — o întâmplare care îl măcina pe interior. S-a mai întâmplat odată, când tocmai venise acasă după ședința de judo (mergea doar de câteva ședințe și încă nu se simțea în largul lui).
Mi-a spus că niște băieți au râs de sticla lui de apă pentru copii și i-au spus că este un bebeluș (el fiind și cel mai mic din grupă). Nu a vrut să discute mai mult.
În zilele următoare, a fost mai furios, voia în continuu să o lovească pe sora lui și nimic nu îi convenea. Când l-am întrebat dacă este supărat pentru că băieții de la judo au râs de el, instant a trecut de la furie și pumni încleștați la lacrimi și umeri lăsați: „De ce au zis că sunt bebeluș?”.
Nu am încercat să îl conving că nu este bebeluș și că o să fie bine. Nu am vorbit cu profesoara (așa cum mă sfătuiau apropiații). Nu are nevoie să fie salvat. Nu este prima dată și nu o să fie nici ultima dată când o să fie supus unei forme de bullying.
L-am întrebat: „Când ți se oferă ceva, dacă nu vrei, e ok să spui «nu, mulțumesc»?”. A zis „Da, normal”. I-am răspuns: „Așa este și cu cuvintele — tu alegi ce fel de cuvinte vrei să primești și ce cuvinte permiți să intre în sufletul tău și pe care vrei să le refuzi”.
Am vorbit despre cum cuvintele jignitoare dau o „putere falsă” celui care le spune și despre cum reacția lui hrănește această putere. A înțeles că cine spune ceva răutăcios, de fapt, are el o problemă personală. Am exersat ce crede că ar putea face dacă se mai repetă situația.
Câteva luni mai târziu, într-o seară, mi-a spus mândru, după o ședință, că fix acei copii care au râs de el, acum spuneau că nu vor să se lupte cu el, pentru că este prea puternic și a învățat bine exercițiile. Era mândru că le-a câștigat respectul.
În ambele situații, comportamentul unui copil de 4-5 ani, care în general este instabil, a devenit mult mai problematic prin crize mari de furie sau manifestări nepotrivite — este foarte ușor să îi pui eticheta de „copil problemă” sau „copil rău” (moment în care discuția s-ar fi încheiat, conform parenting-ului „tradițional”).
Programarea înscrisă în tine, „cu care ai venit”, te îndeamnă să îți vezi copiii în felul în care ai fost văzut și tu sau, mai bine zis, te orbește în modurile în care nu ai fost văzut nici tu — un copil anxios, care are mai multe emoții decât înțelegere legată de ce se întâmplă în jurul lui.
Am avut și situații în care nu reușeam să găsesc motivul unei schimbări negative în copil, la prima creșă — dar, știind că acasă nu s-au schimbat multe, am bănuit că ceva la creșă îl supăra.
Așa că am făcut un joc de rol, în care mami, tati și câteva plușuri erau copiii de la creșă, iar el era educatoarea. Am făcut acest joc de mai multe ori și, în timp, băiețelul care o juca pe „doamna” și-a schimbat rolul din femeia blândă care zâmbea la copii și cânta cu ei, în doamna care ne amenința sau ne ducea afară „în pauză”, dacă ne ridicam de pe covor sau dacă vorbeam între noi. A devenit clar că educatoarea nouă care a venit în grupă îi provoca anxietate. Oare e natural să ceri unor copii încă în scutece să stea nemișcați și să nu vorbească între ei?
Uneori, sentimentul pe care încearcă să ți-l comunice nu apare sub formă de furie, ci de minciună. Dacă observ că începe să mintă, încerc să mă gândesc ce anume din comunicarea mea cu copilul l-a făcut să nu îmi poată spune adevărul. Oare am avut o reacție prea mare legată de ultima greșeală recunoscută, în loc să observ efortul că a venit să îmi spună adevărul? Iată cum îi răspund acum la minciună, ca să nu se mai repete: „Știu că uneori este greu să vorbim despre lucruri care ne-am fi dorit să nu se fi întâmplat”.
Dacă observi schimbări care te îngrijorează legate de copilul tău, care par că nu trec, acela este semnalul tău de alarmă să îți pui pălăria de detectiv și să afli ce anume a declanșat un sentiment puternic și o schimbare în copilul tău — un sentiment pe care încearcă să ți-l comunice așa cum știe în momentul acela (prin furie, comportamente „urâte”). Oare se simte deconectat de tine? Oare ceva îl supără la grădiniță sau în relație cu altcineva?
Nu îmi iese mereu, uneori încă reacționez doar la omleta de pe jos. Dar încerc să-mi amintesc că nu este despre omletă — ci despre copilul speriat, care încearcă să îmi spună că are nevoie de mine.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.