Foto: Octav Ganea/Inquam Photos
Când vezi că în cursa prezidențială de anul trecut au fost obliterați politic atât candidatul pro-rus cât și cel pro-european, te întrebi care este de fapt necunoscuta dominantă în ecuația puterii. Dacă nu e nici autocrația Moscovei, nici democrația Bruxelles-ului, ghici ciupercă ce e?
Elementar, dragul meu Watson! Plutocrația: dictatura celor cu bani - cei care conduc nu pentru că au fost aleși, ci pentru că au capital. Ei se prezintă inocent drept "tehnocrație" în încercarea stângace de a se asocia cu competența, nu cu averea, în realitate fiind doar o teocrație a zeului ban. Ca orice altă teocrație, își ancorează dogmele în imaginarul convenabil și măsoară lucrurile care există prin prisma celor care nu există. Icoanele lor nu poartă chipurile celor trecuți prin alegeri - fie ele și nu tocmai libere -, ci anonimatul abstract al cifrelor. Se pogoară intangibili și neprihăniți sub forme de investitori strategici, piețe de capital și agenții împărțind binecuvântări și anateme sub formă de "rating de țară".
Teoria conspirației? Ba bine că nu. Nu trebuie să fii meteorolog ca să-ți dai seama din ce direcție bate vântul: după ce elimini imposibilul, tot ce rămâne, oricât de improbabil, trebuie să fie adevărul.
Banul nu este "ochiul dracului". Istoric vorbind, și-a dovedit utilitatea ca o convenție de măsură a dreptului de proprietate, stând la baza civilizației. Scoici, monede, hârtii, convenția a funcționat cât timp banul măsura ceva tangibil: scoica se putea schimba contra cartofi, moneda din metal prețios valora propria ei greutate, bancnota era garantată în lingourile din tezaur.
Economia a devenit teologie atunci când valoarea banului s-a desprins de tangibil și a intrat în sfera nebuloasă a speculațiilor la fel de pseudo-științifice că și astrologia. Dereglementările și teoriile economice bazate pe scheme piramidale au generat crize financiare precum cele din 1929 și 2008. Un Caritas global, lipsit de orice caritate, în care cel mai mult au de plătit cei care au cel mai puțin de câștigat și cel mai mult de pierdut.
Dar nu dereglementarea în sine a fost păcatul originar, ci combinația ei cu efectul de levier și cu iluzia autoreglării. Nu libertatea economică a fost problema, ci cultul libertății fără răspundere – credința că piața e o forță morală, când în realitate e doar o oglindă a instinctelor noastre.
În tot acest timp, mâna nevăzută a economiei de piață a intrat pe nevăzute, tot mai adânc, în buzunarul cetățeanului. Azi, tot globul datorează aproape de trei ori mai mult decât produce; juniorii nu găsesc job in timp ce seniorilor li se crește vârsta de pensionare; specialiști maturi care au plătit impozite toată viața se trezesc pe străzi după ce și-a epuizat toate economiile - dovezi că teologia de tip Ponzi și-a atins limitele.
O fi bine, o fi rău? Capitalul nu are vocație morală. Instinctul său este simplu: să producă profit pentru cei care îl dețin. Acolo unde întâlnește o democrație puternică, reglementată, capitalul este motor de creștere: creează locuri de muncă, finanțează inovație, susține investiții pe termen lung. Altminteri, devine o forță prădătoare care acaparează statul până când democrația ajunge să fie tratată ca un simplu cost în planul lor de afaceri. Capitalul alunecă în logica profitului imediat, a costurilor transferate către societate, a privatizării profitului și etatizării pierderii.
Acolo unde întâlnesc slăbiciunea statului, plutocrații nu mai investesc în stabilitatea instituțiilor, ci în fragilizarea lor. Un mesaj viral valorează cât zece birouri de lobby. E mai ieftin să aprinzi conspirații decât să finanțezi ani de negocieri. E mai rentabil să manipulezi un procent electoral mic și confuz decât să construiești fabrici sau să plătești cercetare. De aceea își caută audiența acolo unde participarea e scăzută, educația precară, frica și indignarea ușor de stârnit — exact acolo unde democrația se cumpără la reducere.
În democrația occidentală slăbită de criza financiară, pandemie și războaiele economice și militare cu puterile emergente, e inevitabil ca plutocrații să se întrebe tot mai des: cât costă să cumperi un stat? Peste tot, răspunsurile se repetă: partide de ocazie, ministere de „eficiență”, platforme sociale transformate în tribune politice. Toate sunt experimente prin care se testează cât de ieftin poate fi achiziționată puterea atunci când instituțiile slăbesc.
Impulsul plutocratic de prădător se regăsește în aproape toate programele de „reformă” și „austeritate” promovate în Occident. Tăierile de servicii publice, slăbirea protecției sociale și reducerea statului la schelet nu vindecă organismul, ci îl fac mai vulnerabil. Dereglementarea promisă de cei care se ascund sub eticheta de "tehnocrați" nu este program politic, ci un mediu de cultură pentru capitalul plutocratic în care interesul public e redus la un cost marginal.
Iar atunci când politica, economia, apărarea și cultura sunt trase în același cerc de interese plutocratice, statul nu mai este o arhitectură a echilibrului, ci un corp fără apărare: instituțiile se prăbușesc, războaiele se mută din exterior în interior, iar spirala declinului se transmite în direct chiar pe platformele sociale controlate de aceiași plutocrați.
Și totuși nu vine sfârșitul lumii. Așa cum n-a venit nici odată cu iluminismul, în ciuda inchizitorilor care predicau atunci penitența colectivă așa cum urmașii lor întru dogmatism predică azi austeritatea. Că altfel, vai și amar, vezi Doamne, ne pleacă investitorii. Nu zău, când a plecat vreodată câinele de la măcelărie? Și chiar dacă pleacă unii, ce? Tata îmi spunea să nu alerg după tramvaie și femei, că întotdeauna vin altele. Când unele puteri decad, altele se ridică aducând noi soluții - pentru că istoria nu are sfârșit.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Apoi punerea în discuție a tăierilor din zona asistenței sociale este ridicolă pentru că pe noi practic această ne-a adus în situația de azi și anume creșterea numărului de angajați la stat, creșterea cheltuielilor cauzată de pandemie, creșterea pensiilor în an electoral cu un procent nemaiîntâlnit, creșterea salariilor în domeniul bugetar peste posibilitățile de susținere a primăriilor. Deci aici nu se pune problema de austeritate sau un stat mult redus ci este vorba de a aduce statul la o dimensiune rezonabilă, adică a reduce din obezitatea sa.