Mărturisesc că sunt „TED – sceptică”. Mai ales sceptică privind felul în care publicul utilizează prezentările TED, confundând urmăritul unei prezentări de 15 minute cu lectura cărților respectivului prezentator, considerând aceste mini-prelegeri ca formatoare de cultură profesională și sceptică privind abuzul de emoție în argumentare și persuasiune. Ideile puternice, care „merită răspândite”, au forță prin ele însele și nu au nevoie de multe zorzoane emoționale ca să convingă. Iar dacă fac apel mult la asta, încep să le bănuiesc de manipulare.
Cu acest bagaj dificil, am decis să dau curs invitației la TEDx PiațaUniriiED – Educația care contează, defășurat vineri seară la Teatrul Evreiesc de Stat. Tema centrală: educația, cu două dimensiuni ale sale – una de metode și abordări pedagogice, alta privind schimbările sistemice. Agenda și opțiunile de vorbitori mi s-au părut curajoase și așa s-au și dovedit a fi. Am găsit o experiență ce merită împărtășită. Astfel, scriu câteva gânduri despre ce am înțeles eu din succesiunea prezentărilor și valoarea pe care cred că au adus-o.
Prima parte ne-a permis o nouă privire asupra câtorva dintre mediile și modurile în care se întâmplă educația, mult mai diverse decât credința standard că aceasta se întâmplă în bănci și de la catedră, după manual și calendar școlar unice. E clar că milenialii provoacă în fel și chip aranjamentul centralist, unidirecțional și obligatoriu. Acest aranjament nu doar că este paralel cu nevoile lor, dar e de-a dreptul ostil acestora. Și este ostil atât nevoilor de educație ale milenialilor și copiilor lor, cât și învățării în general, cum urma să vedem.
Vorbitorii primei secțiuni au reafirmat că „educația care contează” se face foarte mult în afara contextului formal, condusă de nevoia internă a adultului de a se dezvolta sau a angajatorului de a-și dezvolta echipele, în organizații flexibile și inovatoare. „Educația care contează” are loc printr-o presiune a antreprenorilor din afara sistemului care aduc în sistem vocație, valori și modele (mai ales cazul programului Teach for Romania) sau inovație în metode, în tehnici și tehnologii.
Aceste prezentări reconfirmă faptul că există în spațiul public, în discursul mainstream, acceptarea ideii că sistemul public produce multă educație care nu contează sau nu educă. Reafirmă că există și masa critică de oameni, de antreprenori cu motivația, vocația și premisele necesare pentru a produce educație care să răspundă nevoilor multor feluri de oameni care doresc să învețe, în contextele și cadrele în care aceștia își doresc să o facă. Ce îi împiedică atunci pe acești antreprenori, aceste noi organizații, aceste oferte de educație să înflorească și să se dezvolte? Avem conștientizarea și avem resursele, de ce nu mergem înainte?
Acestor întrebări au răspuns trei vorbitori – Vlad Topan, Marcel Căpraru și Bogdan Glăvan – încheind firul narațiunii cu multă coerență, cu perspectivă de ansamblu și atacând multe credințe comune, prea rar provocate în discursul public. Le consider idei noi chiar și pentru mediul privat al activiștilor în educație din România. Acești vorbitori au atacat monopolul în producția de servicii, în formularea curriculei, în certificarea școlilor și a competențelor, în decizia privind ce trebuie învățat, de către cine, la ce moment, în ce interval orar, cu ce metode și materiale.
Istoria economică ne-a dat suficiente motive să renunțăm la monopoluri în foarte multe domenii, dar cel al învățământului pare imposibil de surmontat. Adaug eu că știința politică, și aici invoc Școala de la Bloomington, ne-a arătat cu studii de caz din toată lumea că „one size does not fit all”, că există o diversitate de aranjamente pe continuumul stat – piață, aranjamente capabile să creeze multă calitate și sustenabilitate. Argumentele din pedagogie ne spun că învățarea vine din interior chiar de la cele mai mici vârste (sau mai ales), din motivația internă a celui care o urmează, după propriul parcurs de dezvoltare, orientat după propriile valori și acest proces este incompatibil cu obligativitatea, cu standardizarea, cu „agricultura intensivă” în cuvintele lui Laurențiu, nepotul domnului Căpraru.
Nevoia de echitate este invocată des în sprijinul monopolului învățământului de stat. Dar dacă ne uităm la rezultate, ele sunt profund inechitabile: centralizarea nu ne-a oferit școli rurale sau din urbanul mic de calitate similară cu cele central-urbane; prin centralizare, cele mai multe resurse sunt direcționate către învățăceii cu statut economic mediu sau superior și cele mai puține către cei din zone defavorizate, doar ca să menționez două din argumentele aduse.
Cred că folosim asumpția implicită că în absența controlului public, antreprenorii din educație, atât de activi inclusiv în comunități defavorizate, nu au capacitatea de a crea spații alternative de învățare care să vină în întâmpinarea familiilor sărace. Deși fac asta deja, de multe ori în ciuda barierelor și nu datorită vreunor înlesniri venite dinspre actorii publici.
O ultimă întrebare, percepută de public ca deosebit de relevantă: cui servește? Dacă acest sistem centralizat este menținut în ciuda rezultatelor sale slabe, în ciuda alternativelor tot mai numeroase și tot mai valoroase, în ciuda faptului că avem conștientizarea și avem oamenii, întrebarea firească este cine menține sistemul și cui îi este el folositor?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.