Am fost un copil sărac pe care educația l-a ajutat să-și facă un viitor. Câți dintre copiii săraci ai României au astăzi această șansă?

Foto: Guliver/Getty Images

M-am născut ultimul, într-o familie cu 7 copii, într-un sat aflat la 20 de km de cel mai apropiat oraș, teatru, librărie, cinema, spital. La grădiniță am fost de la vârsta de 3 ani, în primul an, timp de câteva săptămâni, pentru că eram anxios, stăteam la grupa mare, pe un raft de dulap, în clasă cu sora cea mai apropiată de vârstă cu mine. Nu eram singur, companie îmi ținea fetița educatoarei. Încetul cu încetul m-am adaptat la cerințele școlii, deși eram printre cei mai mici din grupă/ clasă.

Părinții au fost mereu niște oameni simpli, modești, fii de țărani. Tata a lucrat timp de 35 de ani la pădure și vreo 3 ani în mină. Mama a lucrat vreo câțiva ani la colectiv până a rămas însărcinată cu primul copil care din păcate nu a trăit mai mult de 2 zile. După căsătorie părinții au trebuit să se descurce de unii singuri cum au putut. Tata, rămas orfan de la vârsta de 18 ani, a muncit zi de zi pentru a se asigura că își croiește un rost în viață. Cu un salariu mic au reșit să construiască o casă care se încăpățânează și azi să stea în picioare în ciuda terenului care o ia la vale. 

Mama a fost în gospădărie și în familia noastră de toate: de la medic veterniar la tâmplar, zugrav, soție, bucătărasă, învățătoare, contabil, inginer agricol. Toată viața a fost prietenă cu îngrijitul pământului. Asta a fost și salvarea noastră la nivel financiar. Și ea, și tata au terminat 8 clase, atât s-a putut atunci. Când simțeam că dau de greu la școală avea grijă să îmi și să ne amintească de importanța educației și că ea va fi salvarea pentru noi, pentru că bani pentru a face din noi oameni independenți finaciar nu au fost. Mereu erau însă în casă cărți: de la manualele noastre de la școală la cărți de beletristică și Biblia. 

Duminica o vedeam pe mama cum, obosită după o săptămâna plină, se așeza pe patul din bucătărie, lua Biblia în mână și timp de vreo oră, două, o vedeam cufundată în lectură. Atunci când aveam greutăți la teme avea grijă să fie în spatele meu și să mă susțină, cu mintea și puterile ei.

Au fost multe sacrificii în familie pentru ca 5 din cei 7 copii să ajungă la liceu în Iași, asta însemnând costuri enorme cu chiria, mâncarea, banii de transport. Și astăzi mi-e greu să-mi imaginez cum din 150 de lei cât câștiga tata, 100 de lei ajungeau lună de lună la Iași pentru 3 dintre surori, restul care eram acasă descurcându-ne cum puteam și cu ce puteam. 

Munca la câmp am cunoscut-o de la vârste mici. Dacă la 7-8 ani mergeam la adunat iarba uscată de pe dealurile și văile din jur, la 12 ani deja țineam sapa în mână, în plină vară, la temperaturi de 35 de grade, de la 8 dimineața până după masă sau chiar seara. Au fost mulți ani în care i-am judecat aspru pe ai mei pentru că verile nu erau vacanțe la mare sau la munte, ci muncă la câmp însă, de câțiva ani le sunt recunosctor pentru că fără toate acele întâmplări n-aș fi învățat să prețuiesc munca și câștigul de pe urma ei. N-am avut acces la desene animate mai mult de 15 minute pe zi, seara la postul public de televiziune al Republicii Moldova și încă 15 minute duminica pe tvr1. Am avut acces limitat la cărți deși am avut permis la biblioteca din sat încă din clasa a III-a. Calculatorul a apărut târziu în viața mea, mai întâi la școală în clasa a VII-a, apoi și acasă pentru că unul dintre cumnați, fiind director de școală și stând cu noi, și-a cumpărat un calculator uriaș și primul birou ca în reclame pe care îl vedeam în realitate.

Uitându-mă în urmă pot spune că am fost un om norocos. Am avut alături de mine modele care să-mi direcționeze pașii spre educație, care să facă eforturi susținute și să ne asigure condiții decente pentru a putea învăța. Sunt conștient totodată că foarte puțini dintre copiii României care trăiesc la limita sărăciei sau în sărăcie au parte de asemenea adulți în viețile lor.

Conform statisticilor OECD dacă aș fi fost încă elev aș fi făcut parte dintre cei 11% din copiii dezavantajați ce se plasează în grupul celor cu cele mai bune rezultate din țară. Asta arată pentru mine că dacă te-ai născut într-o comunitate defavorizată ai 90% șanse ca progresul tău în învățare să fie spre minim. Continuând aș putea spune și faptul că viitorul unui astfel de copil ar fi pecetluit cu aceleași condiții materiale în care își petrece copilăria.

Același raport arată că elevii dezavantajați care merg la școli avantajate au rezultate echivalente cu 2,5 ani de școală în plus, față de cei dezavantajați de la școli dezavantajate. Sunt multe voci, inclusiv în spațiul public și politic, ce susțin cu vehemență faptul că avem nevoie de școli cât mai omogene, căci nu putem aduce într-o clasă de copii care vin dintr-un cartier rezidențial un copil de etnie romă sau unul din ghetou căci îi ”strică” pe ceilalți. Ne-am obișnuit să construim ziduri la propriu și la figurat, stăm în cartiere protejate cu bariere, oameni de pază, accesul se face limitat. Ne dorim pentru copii prieteni și colegi care să aibă părinți cu același statut social și financiar. La nivel subconștient mesajul pe care aceștia îl primesc e acela că sunt speciali față de alte categorii sociale fapt pentru care se bucură și de servicii educaționale mai aparte.

Un alt aspect îngrijorător e faptul că la vârsta de 15 ani, când mare parte dintre elevi încep sau sunt deja în primul an de liceu, diferențele între cei avantajați și dezavantajați social sunt de 3 ani de școală. Ne dorim să avem mai multă implicare civică, mai mult respect în spațiul public, oameni mai bine pregătiți profesional, integritate și toleranță însă atunci când vine vorba de a crea politici publice inclusive, școli deschise către comunitate care să încurajeze diversitatea ne punem carapacea și spunem un NU hotărât. Stau și mă întreb care poate fi viitorul unui astfel de copil, refuzat de actorii cheie din sistemul de învățământ prin faptul că nu are cel puțin același acces la servicii educaționale de calitate ca un copil ce provine dintr-un mediu cu multe oportunități atât la nivel cultural, social, financiar? Ne dorim cu adevărat să trăim într-o țară în care binele comun să nu fie doar pentru unii ci pentru întreaga comunitate? Suntem dispuși să renunțăm la orgolii și frici personale pentru a rămâne disponibili să acceptăm aproapele așa cum e el, și dacă se poate să-i oferim o alternativă la o viață decentă?

Pentru mine, adept fiind al echității, o asemenea situație mă pune mult pe gânduri. Ajungem în viață să obținem capital, profituri, putere, recunoaștere și datorită condițiilor și serviciilor pe care statul, așa slab cum e el acum, ni le-a adus. Eu sunt recunoscător statului român pentru că am putut merge la școală, pentru că am avut un medic în comuna în care 14 ani am trăit. Pentru ca statul să poată asigura politici publice care să acopere nevoile celor mai dezavantajați e nevoie să reflectăm și la cât de bine ne este nouă în confortul personal ori în relațiile cu oamenii apropiați din viața noastră și la ce suntem dispuși să renunțăm (inclusiv credințe personale care ne limitează). Pentru a avea o rată a sărăciei mai mică, pentru a vorbi tot mai rar despre acte de criminalitate ori de infracționalitate, pentru a vorbi despre o implicare civică și politică onestă și integră, pentru a vorbi de oameni competenți profesional și cu valori morale avem nevoie de investiții în special în zonele și grupurile pe care le blabăm pentru ce nu se întâmplă bine. Și da, putem începe cu educația și reducerea disparităților dintre așa zisele comunități școlare bune și cele slabe.

Cât de valabilă e replica Pune mâna și învață căci ăsta e viitorul tău! pentru un copil care are potențial, își dorește să-și depășească condiția dar nu are contextul potrivit la nivel financiar, cultural, nu are adulți în jurul lui care să creadă în el și să-l încurajeze, nu are o școală care să-i valorifice din plin ceea ce mintea, sufletul și corpul lui adăpostesc?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp