Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Slujitorul lui Dumnezeu pe moșia lu tac-su

Păltiniș, Ialomița. Oameni de la țară, cu chipurile săpate de muncă și de pâraiele timpului. Oameni făcuți din lutul câmpiei, trăind lipiți pământului și cu frică de Dumnezeu.

Dar nu și de omul lui Dumnezeu.

Ca un patron de cârciumă care-și dă afară toți mușteriii, că e supărat, sunt, Doamne, supărat și vrea să bea singur, ÎnaltPreaSfințitul Vincențiu, episcopul Sloboziei și Călărașilor, le-a interzis sătenilor din Păltiniș să treacă prin altar la sfârșitul slujbei de sfințire a bisericii. De ce? Pentru că, a decretat ÎnaltPreaNesimțitul, e „doliu și suferință” după referendum. Ca să le dea pedeapsă că n-a ieșit.

 „Credeam că a murit vreun popă, și de-aia ține doliu, da văd că-l ține după referendu ăsta... Ce treabă avem noi cu referendu? ”. Scoși din fire în fața abuzului de putere și nedreptății strigătoare la cer, enoriașii vorbesc fără să se sfiască de camera de luat vederi, că biserica a fost renovată vreme de 10 ani cu banii lor, ai credincioșilor: „Cum să nu ne lase în altar?!...”.

Când a murit Stalin, activiștii de partid împărțeau panglici negre să și le pună oamenii muncii în piept. Taică-meu a fost printre cei care au refuzat să poarte doliu după așa-numitul Părinte al Popoarelor. Politrucul i-a mârâit printre dinți: „Las că mai vorbim noi, toarșu!...”.

După ce i-a amenințat cu toate flăcările gheenei în caz că nu votează, după ce a încercat să-i bage în sperieți că vine dracu de la balta verde să le ia copiii din bătătură, Don Vincenzo le vâră păltinișenilor pe gât doliul lui personal, că nu i-a reușit vrăjeala.

Acest înalt popă pârât s-a proțăpit pur și simplu între credincioși și Dumnezeu, cu gândul că Cel de Sus e proprietatea lui particulară, că e un mare animal exotic de grădină zoologică, ce poate fi văzut numai când are Vincențiu chef.

Or, oamenii îl plătesc pe ipochimen din sudoarea muncii lor ca să-i ducă mai aproape de Dumnezeu, nu să-i arunce în uliță. Altarul nu-i al celui ce slujește, e al lui Dumnezeu și al oamenilor...

Sunt tare curios: BOR va cuvânta ceva în legătură cu fapta vlădicii față de opincă?

Și dacă tot îi roade pe mulți sfinți părinți cum de s-a putut să nu le treacă referendumul și fac atât de urât din pricina asta, le spun eu: 

Dumnezeu n-a fost la vot.

***

Aflați mai mult:


Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

Scaun in groapa / sursa foto: Alex Livadaru

Aceasta este capitala, sfâșiată de 6 primari de sector care pun borduri și panseluțe la suprapreț și care au tocat în ultimul deceniu miliarde de euro ca să vopsească gardurile pe afară. Nu-i mai pomenim pe Sorin Oprescu și Gabriela Firea, care au îngropat Bucureștiul în datorii și i-au diminuat șansele de a se dezvolta.

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu

„Mi-e rușine de rușinea lui”. Zicala asta românească mi-a venit în minte în vreme ce mă uitam la sforțările plug în trotuar ale televiziunilor de știri de a zugrăvi deplasarea președintelui Dan la menajeria de dictatori a regelui Trumpf ca pe un triumf.

Citește mai mult

Balet incluziv / sursa foto: arhiva personala

Mulți dintre părinții copiilor cu dizabilități din România au renunțat de mult să spere că pot să se bucure de beneficiile artei fără să fie respinși, judecați, etichetați ironic. În vârtejul multelor griji și greutăți pe care le au de dus, mersul la spectacol, la muzee, la teatru a devenit un ideal utopic. Rareori există programe adaptate, tururi senzoriale, ore „relaxate” în care zgomotele neașteptate să fie acceptate. În puținele cazuri în care există astfel de oferte, rareori ajung și la urechile părinților. Accesibilitatea e înțeleasă preponderent fizic – rampă, lift – dar nu și senzorial, emoțional sau social.

Citește mai mult