sursa foto: Profimedia
În 1902, sociologul Charles Colley a introdus un concept numit Looking Glass Self, prin care descria felul în care oamenii își definesc sinele prin prisma modului în care își imaginează că sunt văzuți de alții. Cooley a surprins exact esențialul: schimbarea este o reacție emoțională la două procese de imaginație, care pot fi false: prima dată subiectul își imaginează cum e văzut de ceilalți, după care își imaginează ce cred ceilalți despre cum și-a imaginat că e văzut. Apoi urmează schimbarea.
La mai bine de un secol distanță, există copii și adolescenți care se expun sexual pe internet, se aruncă în cap, își rup oasele, totul pentru inimioare și likes. Social media nu e un virus selectiv, care îi afectează doar pe tinerii fără ocupație, poate ajunge până la sportivii de elită. Recent, după un eșec la Jocurile Olimpice de Iarnă, patinatorul Ilia Malinin s-a îndreptat imediat către Tik Tok, „fanii” remarcând o activitate suspect de intensă și mai multe mesaje depresive. Un articol despre subiect este la acest link.
Un mesaj era despre cum plânge când intră în dormitor și nimeni nu știe cât de tare se străduiește. Altul era adresat mamei lui, mesaj prin care îi transmitea că e obosit. Mama și tatăl lui Ilia, Tatiana Malinina și Roman Skorniakov, sunt și antrenorii lui, asta fiind o combinație foarte riscantă. Sunt și foști sportivi de înaltă performanță, formați cu metode sovietice care, se știe, uneori sunt obositoare și destul de dure. Deși e deja la ordinea zilei să comunici cu cei care sunt în casă, lângă tine, folosind social media, reacția lui Ilia, într-un moment de maximă vulnerabilitate, mi se pare suspectă. Nu sugerez că social media e cauza, poate e doar amplificatorul vulnerabilității, dar afirm cu tărie că nu e locul potrivit pentru a rezolva astfel de probleme.
Ca fost sportiv, împlicat în formarea sportivilor de performanță de nivel internațional, pasionat de tradiționalul conflict și diferențele radicale dintre școala sovietică și cele occidentale, mi-a atras imediat atenția situația: un sportiv de top, calificat la Jocurile Olimpice, care se refugiază în social media după un eșec - acesta e un subiect psihologic de maxim interes. Am avut ocazia să observ efectele nocive ale rețelelor sociale asupra sportivilor, de la inabilitatea de a se concentra, pierderea motivației, oboseală a sistemului nervos, până la modificări posturale care afectau direct performanțele sportive. Social media este, de departe, cea mai mare problemă pe care am întâlnit-o în cei peste douăzeci de ani de când antrenez. Nu e o provocare, e o problemă, nu e ceva ce trebuie rezolvat, ci eliminat sau măcar redus cât de mult se poate.
Social media e un mediu toxic. Informațiile sportive sunt, de obicei, greșite și concepute pentru a atrage atenția și a menține dependența de dopamină livrată ca la bolnavii cronici, prin perfuzii, picătură cu picătură. Algoritmul nu-ți va livra informații reale, oferite, de exemplu, de un moș lipsit de carismă dar care e doctor în sport și a format zeci de campioni. Dacă ai apucat să vizionezi câteva filme în care în prim plan e o pereche de gluteali, accentuați de niște colanți cu push-up, dacă algoritmul te-a prins că ai fost interesat de aceste filme care oricum bat recordurile de vizualizări, te vei trezi în fiecare dimineață învățând sport de la o pereche de gluteali.
Cu puține excepții, mulțimea „fanilor” e formată din persoane care nu au absolut niciun interes ca sportivul să fie bine. Se declară „fani” pentru a se ridica prin asociere și unii vor mima empatia când sportivul trece prin momente dificile, fiindcă asta îi face pe ei să se simtă bine. Rareori în spatele milei nu există și dispreț. Alții vor privi dramele din viața sportivilor din aceleași motiv care-i face să se uite la știri cu morți și emisiuni cu cupluri care se despart: viețile lor mizerabile sunt mai ușor de suportat când îi văd pe alții că suferă. Alții, deloc puțini, vor folosi social media ca să-și verse frustrările, vor jigni, vor invalida, vor judeca, se vor bucura de eșecurile altora. Evident, nu sunt toți așa, doar un procent semnificativ.
Corectitudinea politică interzice menționarea acestui fapt, însă el e real: a apărut o modă nouă - să devii influencer asumându-ți o identitate falsă de victimă și transformând traume imaginare în subiecte pentru atragerea „fanilor” și a banilor. Odată cu ei, au apărut și mii de guru în parapsihologie, gata să-și vândă serviciile, majoritatea fiind duși cu sorcova. Din punct de vedere psihologic, social media e un spital de nebuni.
Ce poate lua bun din acest mediu un tânăr sportiv, cu identitatea în formare? Mai nimic! Sportivii de performanță, la fel ca performerii din orice alt domeniu, au sau ar trebui să aibă un locus de control preponderent intern. Cei dependenți de social media externalizează controlul, atunci când se lasă modelați de mulțimea „fanilor”. Apoi externalizează și responsabilitatea pentru consecințele acțiunilor și deciziilor lor. Tentația e uriașă, când social media e o mare văicăreală, în care părinții, sistemul, antrenorii, soarta, întotdeauna altcineva e vinovat de eșec. Senzația e de eliberare, fiindcă responsabilitatea e adesea greu de suportat.
În realitate, nu e eliberare, ci fix opusul: odată cu cedarea controlului, libertatea se pierde. Devii prizonierul unei mase amorfe și toxice de necunoscuți și al unor algoritmi care îți vând cea mai importantă resursă: timpul, împiedicându-te să devii ce ai fi putut să fii.
Practic, social media te ia ostatic, apoi te ucide. Nu mori de-a binelea, doar devii zombie, un mort viu.
Când mori cu adevărat, îți sunt trimise inimioare, de parcă ar exista social media și pe lumea de dincolo.
După trei zile, ești uitat.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.