Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Spune-mi Eli

Ecranul pătrat al telefonului se iluminează. Sunetul unui ceas deşteptător se aude încet, apoi tare, apoi şi mai tare, mă face să mă arunc din pat cu ochii cârpiţi şi mâna ţeapănă spre bula rotundă de stop. Mă tolănesc încă puţin pe spate, mai întârzii o secundă, uit sau nu vreau să-mi aduc aminte că exact secunda aia în plus trage după sine toată ziua, toate semafoarele roşii, toate gâtuirile de circulaţie rutieră. Aia e, îmi spun, oricum n-ajung la timp.

N-am dormit bine deloc. Noaptea a fost parcă prea frig, sub plapumă era bine, dar dacă scoteai o mână sau un picior, îţi îngheţau pe loc, ah, soartă crudă! Cred că a fost şi stresul că în două zile plecăm în concediu, la destinaţie plouă, încă nu am spălat toate hainele şi nu am făcut check-in-ul. Plus faptul că bicicleta are cablul de frână rupt şi trebuie iar să merg cu metroul, încă vreo 10 minute în plus la dus, 10 la-ntors.

Mă trezesc.

Sunt deja indispusă pentru că am tălpile reci, încerc să fac nişte exerciţii să mă dezmorţesc. Of, de-aș aveao păturică termică, ce minune a evoluţiei! Mă spăl cu apă călâie, bună pentru ten, mă-mbrac, mănânc o felie de brânză, pâine nu mai am, și plec. Ajung la metrou, buluc de oameni, marele necunoscut. Ce mă irită cel mai tare e că, deși e clar că eu sunt cel mai important om de pe planetă, trebuie să-i suport pe toți ceilalți pe lângă mine. Trenul staționează două minute, normal, doar sunt și eu în el.

Când ies de la metrou, studenți simpatici împart pliante,își țin capul ridicat într-o poziţie obositoare și expresia lore amabilitatea dusă la extrem. Sunt atât de simpatici și proaspeți încât aş putea spune că mă enervează la culme.

Apoi cele 8 ore de serviciu cu rapoartele de făcut asap, telefoanele, stresul, văicărelile și oamenii ca niște țipari electrici care te scot din sărite. Dacă ar fi să credem tot ce vedem în filme sau citim în cărți, când un rege din perioada medievală considera că nu e tratat cum se cuvine, striga “Să i se taie capul!”, iar imediat o hoardă de supuși se ivea de după colț întru tăierea capului și trimiterea nenorocitului la cele sfinte. Zilele alea negre au apus de mult, dar asta nu înseamnă ca șablonul regelui a dispărut cu totul de sub pieile noastre și noi nu-i mai luăm forma.

În zori de zi, șase-șapte stații de metrou sunt un fleac, dar la-ntors, la capătul unei zile lungi,sunt un lucru din cale-afară de obositor. Apoi ultima porțiune de mers pe jos până acasă, ultimele sute de metri când peisajul nici nu mă mai interesează. Nu mai râd și nu mai flecăresc despre orice nimic. La magazin nu au pâine cu semințe, doar niște chifle dubioase, albe, am așteptat la o coadă imensă doar pentru niște apă minerală și un baton de ciocolată. Nu știu cum de toate mi se-ntâmplă numai mie.

Am avut o zi proastă, nici că se putea mai rău!

Arc peste spațiu și timp.

Eli se trezește lângă alte treizeci de corpuri. În cameră miroase a umed, a urină și a somn, zecile de ochi se deschid rând pe rând, doi câte doi. Și ei i-a fost frig când și-a scos piciorul de sub pătură, dar l-a băgat la loc fără să-și facă alte gânduri.

Se dă jos din pat cu tălpile goale direct pe ciment și se îmbracă în hainele pe care le poartă parcă dintotdeauna, din pântece, de la Potop, de la Facere. Râde când se gândește și spune că altele nu are. Haine ar fi, dar toate donațiile primite de instituție sunt atent selectate de personal: alimentele sunt confiscate integral de angajați, iar hainele alese cu atenție și înșfăcate, până la urmă, tot de ei.Fiecare copil din centru are câte un trening nou, pus undeva bine de îngrijitori, pe care îl poartă doar atunci când primește pe cineva în vizită.

Încăperea începe să se anime, fetele se împing, se bat încă de la primele ore.

Fete care nu au nimic și pe nimeni.

Eli se spală cu apă rece, merge la masă, porțiile de mâncare nu sunt niciodată doar pentru o persoană, cantitativ ar fi pentru o jumătate - mănâncă, dar ar putea la fel de bine să nu, diferența n-ar fi foarte mare. Dacă nu le oprește fetelor mai mari din mâncarea ei, ia bătaie. Dacă nu fură fructe pentru ele, la fel. Dacă le spune educatorilor că ia bătaie, primește și mai multă.Și tot așa. Singurul lucru mâncat pe săturate în instituție este bătaia.

Așa încep și se continuă zilele ei, toate cam la fel, diversitatea constă doar în instrumentul loviturilor.

La școală, răstoarnă din greșeală un ghiveci cu flori și e călcată în picioare. Suferă, plânge, se-ntreabă dacă nu cumva există și un alt fel de viață.Un afară sau un gen diferit de înăuntru.

După școală, muncește și primește în schimb un săpun, o felie de pâine cu slănină sau detergent. Sunt zile și zile. Bani nu primește niciodată, dar ce ar face cu ei? Eventual ar plăti dentistul, dar oricum poate merge oricând la cabinet să ceară și să primească ceva pentru durere de cap, deci nu era neapărată nevoie de bani.

Poate lucrurile ar sta diferit dacă ar avea pe cineva, dacă ar veni și la ea măcar un om în vizită.

Dacă o-ntrebi pe Eli ce simte pentru părinții ei, spune simplu: nimic. Înainte simțea ură, dar acum și ura s-a dus. Nu-nțelege de ce nu și-au adus aminte niciodată că au un copil.

Apoi zâmbește și se leagănă.Dacă devine prea agitată, e sedată și aruncată în hăul somnului, de unde reușește să iasă abia a doua zi, cu tălpile goale pe ciment.

Așa se rostogolesc orele, intră unele în celelalte, se amestecă și devin un tot amorf. Zilele lui Eli nu sunt bune sau proaste, sunt doar zile. Ea e partea care stă pentru întregul copiilor abandonați în instituții rezidențiale deveniți ulterior adulți cu dizabilități.

Așa că, la sfârșitul zilei mele proaste, mă gândesc puțin la ziua lui Eli, care nu e nici bună, nici rea, și la ce li se-ntâmplă persoanelor din instituțiile de stat și care este tratamentul la care sunt supuse. Mă revolt, simt cum șobolanul din stomac râcâie, ronțăie, mi se-mprăștie-n toate părticelele corpului și aș vrea să urlu, să lovesc, să am puterea să schimb ceva. Mi-ar plăcea să mă implic, să ajung la sâmbure și să-l sparg în bucăți mici, mici, pe care să le ia vântul. Unii au bătut la ușile potrivite să ceară reformă, au lovit tare, știau că ele sunt cele la care trebuiau să bată, dar nu le-a auzit nimeni ciocănitul.

Așa că nici eu nu știu de unde să-ncep.

Apoi mă calmez și-mi dau seama că numai liniștităpot face ceva. Știu că undeva există organizații care se luptă pentru dezinstituționalizare, țin conferințe și le descriu oamenilor verde-n față iadul prin care trec oamenii mici și oamenii mari din instituțiile rezidențiale, au proiecte și idei pe care se dau peste cap să le pună în practică, numai-numai de-o crește gradul de conştientizare a problemelor cu care se confruntă persoanele instituționalizate. "Spune-mi Eli" e un astfel de proiect, o nuvelă grafică cât o lume, o carte cât un abandon. Povestea urmărește evoluția personajului, de la copil lăsat în grija statului la adult capabil să se întrețină singur și activist pentru dezinstituționalizare și apărător al drepturilor persoanelor cu dizabilități.

Nuvela fi lansată în Timișoara - 27 octombrie, Cluj - 28 octombrie, București - 3 noiembrie și poartă în ea toată istoria miilor de copii lăsați în instituții.

Și uite-așa, mă duc la lansare, o cunosc pe Eli, vorbesc cu ea, surcelele se strâng mănunchi și șoapta se transformă-n strigăt. Apoi știu sigur că m-am informat, am pus și eu umărul la lupta grea pentru dezinstituționalizare, m-am concentrat asupra acestei umbre, de unde trebuie să iasă lumină, și am început.

La final, când stau să mă gândesc, ziua mea parcă nu mai e atât de proastă.

Proiect editorial co-finanțat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, 2017.

https://www.facebook.com/SpunemiEli/

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Nicolle Birta

- Maman, c'est du vrai chocolat? (mami, este ciocolată adevărată?). Întocmai ca în povești, băiețelul își lipise nasul roșu, înghețat de frig, de geamul vitrinei frumos decorate, cu prilejul Sărbătorilor de iarnă. - Mais bien sûr c'est du vrai chocolat, (desigur că este ciocolată adevărată), îi răspunsese mama.

Citește mai mult

Povestile Cristinei autografe

„Pe cerul albastru, într-o casă de nori mare și albă, trăiau șase norișori frați. Cinci dintre ei erau gri, iar unul era roz. Cei gri făceau mereu glume pe seama celui roz, pentru că era altfel. Nu numai că era roz, dar atunci când norișorii făceau ploaie, el nu putea să stoarcă nici măcar o picătură. Oricât de tare se străduia. Și toți norișorii râdeau de el...”

Citește mai mult

Eataly

„Am lucrat mulți ani pentru a alege mici furnizori excelenți din Sicilia, Sardinia, Calabria, din toate regiunile din Italia. Am reușit să conving furnizorii să producă mai mult, dar la același standard de calitate. Și să le scriu și spun povestea, să le creez noi ambalaje și tot programul tehnic pentru a face față birocrației. Acum avem 2.000 de furnizori, foarte, foarte mici”, spune Oscar Farinetti.

Citește mai mult