Foto: Guliver Getty Images
Este primul meu articol scris „în această formulă”. La aproape trei săptămâni de la naștere, aș vrea să spun că mi-am făcut timp să scriu un articol, dar aș minți. Am trecut la un nivel nou de multi-tasking și, la fel cum eu am reușit să mănânc cu ea în brațe, iar soțul meu să pregătească masa cu ea în brațe, acest articol este, la fel, scris cu ea în brațe. Pentru că ei așa îi place, și ce e drept, așa ne place și nouă. Nu suport gândul de a nu fi acolo pentru ea în orice secundă, în special în aceste prime săptămâni și luni. Când ea se adaptează la un mediu cu totul nou. Am citit undeva o comparație foarte grăitoare: este ca și cum tu ai fi singur într-un oraș cu totul nou, fără să cunoști limba, fără bani sau orice posibilitate de a comunica. Pentru ea, noi suntem spațiul sigur.
Mă așteptam să am sentimente foarte puternice, și emoții până la cer, deși în același timp citisem mult despre prima perioadă cu noul născut și posibilitatea de a nu simți conexiunea aceea magică pe care toată lumea o așteaptă. Hotărâsem să nu pun presiune pe relația noastră, și să las lucrurile să decurgă în mod natural, liniștită că vom simți amândouă ce trebuie la timpul potrivit.
Ce a urmat după ce am ajuns cu ea acasă am simțit că a fost... magie. Cu siguranță și hormonii după naștere au avut aportul lor în cazul meu, dar au fost - și încă mai sunt- numeroase momente când stau cu ea în brațe și pur și simplu încep să plâng de fericire uitându-mă la ea. Spun de hormoni, în cazul meu, pentru că aceleași emoții le-a manifestat și soțul meu.
Articolul acesta este despre toata experiența nașterii, așa cum a fost pentru mine.
Inițial, eram setată să nasc la privat, pentru că auzisem doar povești horror despre nașteri în spitalele de stat, despre modul groaznic în care asistentele în special, te tratează, despre condițiile proaste și banii pe care trebuie să îi dai în stânga și în dreapta ca să-ți vezi copilul mai repede după ce l-ai născut sau banii pe care îi dă tatăl doar ca să intre în spital, să-și vadă copilul și soția, în afara orelor de vizită. Informațiile le aveam, bineînțeles, de la prieteni care trecuseră prin aceste experiențe. S-a întâmplat să mi se pară atât de oribil ce mi-a povestit una din prietenele mele mămici, încât am început să plâng în fața ei, spre rușinea mea (spun asta acum, când realizez ce impact au hormonii după naștere. În acel moment, ultimul lucru de care avea nevoie în timp ce îmi povestea experiența ei, era ca eu să plâng!).
Nici la privat nu am auzit neapărat de experiențe „înălțătoare”, dar părea să fie răul cel mai mic. Măcar aveam încredere că dacă plătesc, pot avea pretenții (nu că nu aș plăti o grămadă de bani la CAS, dar asta este o altă discuție).
Așa că m-am orientat spre Medlife, acolo unde aveam abonamentul de la serviciu. Cu ceva timp înainte, am început să îmi caut medic, să întreb prietene despre medici ginecologi și mai multe colege de la muncă mi-au recomandat-o pe doamna Doctor Gavril-Parfene de la Medlife Grivița. Pentru mine, foarte important era ca medicul să fie o persoană caldă, amabilă. Este inutil să spun că era nevoie ca medicul care mi-ar fi urmărit sarcina să fie un bun profesionist, în special din cauza diagnosticului meu de Scleroză Multiplă, ce complica lucrurile.
Mi-am dorit să îmi cunosc medicul cu ceva timp înainte pentru a efectua analize înainte de sarcină și în felul acesta, să mă asigur că nu sunt și alte probleme. Cineva care să fie familiarizat cu diagnosticul meu și care să nu discrediteze din start alegerea mea de a lua doze mai mari de vitamina D-conform unui protocol neagreat în România (pentru care, într-adevăr, se pare că nu există studii publicate, dar din nou, aceasta a fost alegerea mea, în lipsa altei opțiuni mai bune de tratament).
Ulterior, se pare că alegerea mea de a verifica și alte aspecte medicale înainte de naștere a fost una inspirată. Deși nu am simptome, s-a descoperit că am și Tiroidită Autoimună, pentru care a trebuit să iau tratament pe perioada sarcinii. Din fericire, este o formă ușoară, dar era important tratamentul pe perioada sarcinii.
Mai târziu, o prietenă cu Scleroză Multiplă, care a născut cu câteva luni înaintea mea, mi l-a recomandat pe Domnnul Profesor Peltecu, de la spitalul Filantropia. Eram destul de hotărâtă să nasc la Medlife, dar soțul meu m-a convins să luăm în considerare și varianta aceasta. M-a convins, la gândul că dacă apare vreo complicație/urgență, din câte știu, de la un spital privat mă vor trimite oricum la un spital de stat.
Pe parcursul sarcinii, am continuat să o văd pe Doamna Doctor Parfene la Medlife, chiar și după ce m-am hotărât să nasc la Filantropia. I-am spus, bineînțeles, și a acceptat să mă vadă în continuare fără nicio discuție, până în ultima clipă. Pentru mine, a fost un aranjament ideal, pentru că aproape toate analizele și ecografiile erau incluse în abonamentul de muncă de la Medlife, iar Domnul Profesor Peltecu mă vedea lunar. Spre finalul sarcinii, după săptămâna 36, mergeam la control săptămânal la Medlife. Mă duceam cu plăcere la Dr. Parfene, care întotdeauna ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze (pe mine și pe soțul meu, fără care nu mai ieșeam din casă în ultimele săptămâni, pentru că eram foarte dezechilibrată) și informații despre fetița noastră. Așteptam ziua controlului cu nerăbdare. De asemenea, doamna asistentă a doamnei doctor, Cati, a fost întotdeauna foarte amabilă.
O experiență foarte bună am avut și la cabinetul domnului Profesor. De fiecare dată, ne duceam cu o listă de întrebări privind diferite aspecte ale nașterii și ale sarcinii. Cu multă răbdare, ne-a explicat tot ce ne doream să știm și până în ultima clipă, de multe ori ne-am pus întrebarea dacă are să fie totul exact așa cum ne-am imaginat și ne-am dorit noi.
La ce mă refer? În primul rând, când neurologul mi-a spus prima dată că sarcina poate fi considerată și urmărită ca la o femeie fără Scleroză Multiplă, asta incluzând posibilitatea de a naște natural, am început să o iau în considerare. Ce e drept, am crescut cumva cu ideea că la momentul potrivit, voi face cezariană. Mama m-a născut prin cezariană, și îmi amintesc cum spunea că „așa e civilizat acum”. Apoi, știind că am Scleroză Multiplă, nici prin cap nu mi-ar fi trecut că va fi posibil. Și totuși a fost. Am fost chiar încurajată de multă lume când am luat această decizie. Nu aveam niciun scop anume de atins, mi-am păstrat o marjă că poate în acel moment, nu va fi posibil și va trebui să fac cezariană, și am avut mereu în vedere ca final să fim amândouă bine.
Totuși, lucrurile arătau bine. Fetița noastră a stat aproape toată sarcina cu capul în jos, parcă pregătită să iasă, iar în ultimele săptămâni chiar s-a întors pe o parte, așa cum i-ar fi fost ușor să vină pe lume.
Un alt aspect important pentru noi a fost ca soțul meu să stea cu mine în travaliu și chiar să asiste la naștere (nu era sigur dacă va rezista fără să leșine, dar și-a dorit mult și i-a ieșit pană la urmă) iar mai apoi, să rămână cu mine cât timp stau eu în spital. Nu știam în ce stare voi fi, cum mă voi deplasa, și din nou, auzisem multe despre asistente să spunem…„nu atât de serviabile”. Această Scleroză Multiplă a făcut din mine un caz special și am primit confirmarea că va putea rămâne cu mine. Și chiar a rămas.
Probabil cel mai important lucru, și cred că principalul motiv pentru care am ales în final spitalul Filantropia a fost sistemul de rooming-in: aici, bebelușul poate rămâne cu părinții în cameră pe perioada internării. Mi se pare vital ca înainte să ajungem acasă cu ea, să ne acomodăm cât de cât. Acolo, dacă ni se părea ceva ciudat sau aveam întrebări, doar ridicam receptorul și în scurt timp o asistentă venea in rezerva mea.
Despre naștere
Am născut vineri, pe 8 Martie. Am primit cel mai frumos Mărțișor.
În același timp, cumva lucrurile s-au aliniat. În acea zi, eu și soțul meu trebuia să participăm la un training formare în psihoterapie - Analiză Tranzacțională - erau două zile consecutive și cu o zi înainte anunțasem că vom întârzia puțin dimineața. Am fost la controlul săptămânal la Medlife, eram în săptămâna 39. Pentru că toată lumea se aștepta să nasc până atunci, nici nu îmi făcusem programare. Când am ajuns în fața cabinetului, am aflat că doamna Doctor Parfene era la o conferință, așa că m-a văzut medicul de gardă. Care mi-a spus că am colul deschis și m-a trimis la Filantropia, unde urma să nasc. Aici, domnul Profesor era probabil la aceeași conferință și m-a văzut mâna sa dreaptă, domnul Doctor Botezatu. Dumnealui mi-a și confirmat sarcina în iulie, chiar înainte să ajung la domnul Profesor și atât mie, cât și soțului meu, ne-a plăcut foarte mult. În ziua aceea, mi-a spus că rămân la spital.
„Azi naști”
Am ajuns la spital la ora 12.00, am anunțat că nu mai ajungem la curs, la ora 13.00 eram în sala de travaliu/nașteri (este o sală de o singură persoană, ceea ce m-a bucurat enorm). Pentru că nu aveam contracții dureroase și nici apa nu se rupsese, am primit o perfuzie cu Oxitocină și mi s-au rupt membranele. Nu a fost nimic dureros în asta, nici nu a fost nevoie să fac epidurală. Când am ajuns la dilatație opt, mi-au dat gaz ilariant să inhalez ca să nu simt durerea așa mult. Evident, am început să râd. Soțul meu m-a filmat, și este una din cele mai frumoase amintiri pe care le avem.
Am născut la ora 16.45, o fetiță superbă de 3.300g. Domnul doctor Botezatu și cele două moașe, d-na Florentina și d-na Veronica au fost o echipă fantastică, amabilă, cu care am râs mult. După ce au cântărit-o, înainte să mi-o pună pe piept, au spus: „3.300g. Rămâne?” Și astăzi râdem de asta.
Am început să plângem amândoi de emoție când am văzut-o alături de noi, atât de frumoasă și deja părea atât de puternică. Simt că am avut parte de cea mai frumoasă experiență de naștere și nu aș schimba nimic.
După naștere
Am stat două zile în spital, pentru a ne asigura că totul este bine cu bebelușa. Am alăptat din prima zi. Modul în care alegi să naști nu este o condiție pentru alăptare, doar că în cazul operației de cezariană, laptele vine în a treia sau a patra zi. Știu că m-ar fi agitat să plec din spital cu copilul pe lapte praf.
Deși nu eram setată pe o modalitate anume de a naște, eram setată să alăptez. Am mai vorbit de riscul de transmitere al Sclerozei Multiple aici, iar cumva să alăptez este unealta mea magică (în psihologie-Analiză Tranzacțională, acest tip de gândire se numește „gândire magică”- un mecanism de compensare folosit de Copil pentru a supraviețui în lume). Pentru că în ce privește această naștere, îmi doresc să fac totul diferit față de cum a făcut mama cu mine (ea m-a nascut prin cezariană, nu a putut să mă alăpteze din cauza unei infecții etc).
În sarcină, am citit mult despre alăptare, așa că în spital am ajuns destul de informată.
Filantropia este un spital „prieten al copilului”. Cu toate acestea. am fost surprinsă să văd de câte ori a trebuit să refuz laptele praf ca supliment. Mi se spunea că am lapte, că „suge bine copilul”, dar în același timp, mi se oferea supliment. După tot ce am citit, dar și pentru că am participat la cursul de puericultură de la Filantropia (un curs foarte complex, cu patru întâlniri a câte trei ore, ținut de una din moașele de la Filantropia și șefa de secție de la neonatologie) am știut mai bine și am refuzat de fiecare dată. Cel mai adesea, laptele praf este drumul cel mai scurt spre a pierde laptele și spre nu mai alăpta. Sunt destul de multe informații, dar de asemenea, știam că alăptarea nu trebuie să doară în niciun moment, nici măcar la început (contrar credinței populare), iar cauza durerii este o atașare proastă la sân. Așa că mă așteptam să mă învețe cei de acolo cum să atasez corect copilul. Din păcate, mi se spunea că e atașată bine, pentru că ea sugea, dar nu înghițea. După cele două zile în spital am plecat cu răni.
A doua zi după ce am ajuns acasă am chemat un consultant în alăptare, pe doamna Roxana Hristianovici, care mi-a corectat atașarea și mi-a dat un tratament pentru răni, iar în doisprezece ore nu mai aveam deloc dureri.
Concluzia mea după toată experiența a fost că dincolo de preconcepțiile legate de medici, sistemul de stat din România care ne dezamăgește mai tot timpul, a fost că în cele din urmă, sistemul este făcut de oameni, și acolo unde există bunăvoință, putem face lucrurile mai bune unii pentru alții.
Acum, Aida are trei săptămâni și este minunată! După o săptămână, deja simțeam și eu și soțul meu că suntem alături de ea de o viață. Nu cred că s-a pus problema de acomodare cu ea, a venit totul atât de natural deși cu siguranță viața noastră s-a schimbat. În bine. În foarte bine.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.