Științele umaniste în era AI în pericol sau în redefinire?

foto: Profimedia

Căutarea sensului ne obligă să fim mereu în urmărirea cuvintelor și a emoțiilor, un proces care ne distinge de alte entități non-umane și prin care ne găsim orientarea într-o lume complexă, țesută din simboluri și limbaj. Nevoia de valori și de sublim o învățăm în mod tradițional din cărți, din artă, sau de la oamenii mai înțelepți decât noi, chiar dacă aceste repere ne sunt adesea impuse de poli de putere care controlează accesul la cunoaștere. Iar atunci când răspunsurile lor nu sunt suficiente, oamenii au căutat înțelepciune și în afara a ce este uman: la animale, la copaci, la forțele supranaturale și, mai recent, la entități artificiale precum AI.

În această eră a binarităților și polarizării, riscăm să construim o narativă apocaliptică și anume sfârșitul științelor umaniste odată cu dezvoltarea inteligenței artificiale, plasând responsabilitatea pe o entitate lipsită de agentivitate proprie. Timp de secole, științele umaniste au studiat natura relației dintre om și non-om: ce a funcționat în ea și ce nu, ce angajamente etice o susțin, cât de colaborativă sau de disruptivă poate fi. Nu este o coincidență că disciplinele umaniste cele mai potrivite să înțeleagă scopul și rolul inteligenței artificiale în viețile noastre sunt aceleași care au observat, dintotdeauna, dezvoltarea relațională cu tot ce este și nu este om. De aici vine întrebarea reală: de ce ne temem, tot mai des, că oamenii vor fi înlocuiți de entități artificiale, în loc să ne întrebăm dacă e posibilă o conviețuire alături de entități non-umane cărora le cerem, tot mai des, exact rolul pe care altădată îl aveau cărțile, arta sau oamenii înțelepți: acela de reper în căutarea de sens.

Oare sunt științele umaniste în criză de supraviețuire?

Sunt vremuri grele pentru disciplinele cărora le-a fost încredințată sarcina de a duce mai departe proiectul umanist. Numărul studenților înscriși la științe umaniste e din ce în ce mai mic, multe discipline se închid, iar piața muncii academice pentru doctoranzi nu oferă perspective promițătoare.

E simplist să spunem că științele umaniste sunt în criză pentru că nu au reușit să țină pasul cu rigoarea științelor exacte sau pentru că s-au încăpățânat să rămână în urmă într-o lume a datelor și a eficienței. Dacă știința umanistă din ultimele decenii s-a orientat tot mai mult spre metodele, limbajul și indicatorii de performanță ai științelor exacte precum publicații, citări, „output” măsurabil, nu a fost o decizie din eroare sau din lipsă de curaj intelectual, ci un răspuns rațional la un sistem care nu recompensează decât ceea ce poate fi măsurat și vândut. Într-un mediu academic aflat în competiție permanentă pentru finanțare și vizibilitate, într-o logică de piață în care disciplinele se luptă între ele pentru resurse, valoarea unui domeniu ajunge să fie decisă nu de ce contribuie el la înțelegerea umană, ci de cât de profitabil pare. Iar dacă totul se organizează în jurul dominanței și al profitului, întrebările esențiale despre existență: cum trăim, cum murim, cum ne raportăm unii la alții, nu au unde să intre în ecuație decât dacă li se găsește o valoare de piață. Așa ajung să fie tratate ca zgomot de fond sau, în cel mai bun caz, „recondiționate” în forme transferabile precum dezvoltare personală, reziliență, soft skills pentru angajare, golite tocmai de ce le făcea cândva incomode și importante.

De fapt, filosoafa Martha Nussbaum scria cu mult înainte de valul actual de AI, avertizând asupra pericolului de a lăsa educația să fie capturată de forțe care nu văd în ea decât un cost, că disciplinele umaniste sunt cele care oferă pieței absolvenți capabili de gândire critică și de inovație ieșită din tipare, o combinație de competențe cu apel real pentru capitaliștii contemporani aflați în căutarea oricărui avantaj pe piața globală. Dar tocmai aici stă tensiunea centrală: dacă științele umaniste supraviețuiesc doar demonstrând, de fiecare dată, utilitatea lor economică, atunci logica pieței a câștigat deja bătălia mai importantă, aceea de a decide ce merită să existe doar în funcție de cât profit aduce. Nussbaum susține că ceea ce se pierde astfel nu ține doar de o cultură generală adusă de disciplinele umaniste, ci de infrastructura invizibilă a democrației înseși: capacitatea de a gândi critic, de a depăși loialitățile strict locale și de a te raporta la problemele lumii ca cetățeană a ei și poate cel mai important, capacitatea de a-ți imagina, cu empatie reală, situația unei alte persoane. Aceste facultăți ale gândirii și imaginației sunt cele care transformă relațiile dintre oameni în relații cu adevărat umane, nu în simple raporturi de utilizare și manipulare reciprocă. Când ne întâlnim în societate fără să fi învățat să vedem, atât în noi, cât și în celălalt, o viață interioară, gânduri, emoții, o conștiință proprie, democrația e sortită eșecului pentru că ea se sprijină pe respect și pe grijă față de celălalt, iar acestea, la rândul lor, se sprijină pe capacitatea de a vedea oamenii drept oameni, nu ca obiecte de profit.

Continuând cu argumentul lui Nussbaum, inteligența artificială se dezvoltă într-un moment istoric cu o tendință anti-democratică, poate nu ca adversar direct al științelor umaniste, ci ca ocazie convenabilă pentru o piață care oricum căuta un motiv să retragă finanțarea de la un domeniu a cărui valoare nu-i era lizibilă. AI nu trebuie să facă, de fapt, ceea ce fac științele umaniste. Îi este suficient să pară că face acest lucru, cât timp piața decide unde se duc banii. Un sistem care poate genera un eseu, un rezumat, un răspuns plauzibil la orice întrebare oferă exact argumentul de care era nevoie pentru ca disciplinele „de interpretare” să fie declarate doar un hobby, nu un domeniu care merită investiție serioasă.

Toate aceste mecanisme ascund de fapt ce anume face un sistem AI pe care îl tratăm ca pe reperul nostru inteligent. AI funcționează, în esență, ca o arhivă extraordinar de vastă, rapidă și mereu disponibilă, care poate recupera, recombina și rezuma cunoaștere deja existentă. Dar o arhivă, oricât de amplă, nu produce cunoaștere prin ea însăși, cel puțin până acum. Ea depinde, de la bun început, de o decizie umană: ce merită păstrat, ce contează drept cunoaștere demnă de arhivat și ce nu. Oamenii sunt cei care pun întrebările și cei care decid cine sau ce anume deține cunoașterea și cine are autoritatea să o producă. Fără această decizie inițială, care este un act de judecată, arhiva rămâne un stoc dezordonat de informație, fără vreo direcție proprie. Aceasta este exact munca pe care științele umaniste au făcut-o dintotdeauna, nu depozitarea cunoașterii, ci judecata asupra ei: ce merită salvat din vârtejul continuu al uitării și de ce.

Distincția aceasta are un nume mai vechi decât AI: e diferența dintre hermeneutică sau arta interpretării, disciplina prin care cineva situat într-o istorie, într-un corp încearcă să înțeleagă sensul unui text sau al unei experiențe și teoria informației, care măsoară cât de eficient poate fi transmis un semnal, indiferent cine îl primește sau ce înseamnă pentru el. În primul curs de circuite, un inginer electrician învață ceva esențial despre meserie: să transforme materie brută într-un sistem capabil de calcul. E un lucru remarcabil, dar rămâne matematică. Ceea ce fac științele umaniste e altceva: nu pun pietrele să facă matematică, ci încearcă să înțeleagă ce înseamnă, pentru o ființă conștientă de propria moarte, faptul că matematica poate acum, la rândul ei, să ne imite pe noi. Un sistem AI poate procesa, prezice și structura limbaj cu o precizie remarcabilă, dar nu există, dedesubtul cuvintelor pe care le generează, o experiență trăită care să le fi motivat — nu sintetizează informația într-o viață unificată, așa cum face orice ființă umană atunci când simte, interpretează și reflectă.

Dacă privim criza științelor umaniste doar prin datele instituționale, tabloul pare să confirme narativa declinului: numărul studenților care aleg literatura, limbile sau istoria scade constant de ani buni. Piața muncii academice pentru doctoranzii în științe umaniste practic s-a prăbușit. Cercetările British Academy arată o cifră precisă: numărul tinerilor cercetători din disciplinele umaniste a scăzut cu 20% în ultimul deceniu. Practic, unul din cinci cercetători tineri care ar fi trebuit să existe astăzi în acest domeniu, pur și simplu nu mai este. Cauza principală e financiară: tot mai puțini studenți internaționali, cei care plăteau taxe mai mari, aleg aceste programe, iar taxele de școlarizare valorează, în termeni reali, tot mai puțin, din cauza inflației acumulate an de an. Aceleași cercetări mai arată un lucru îngrijorător: există tot mai multe „zone reci" regionale, adică zone în care anumite discipline umaniste nu mai pot fi studiate la o distanță rezonabilă de casă. Această problemă lovește direct cei mai vulnerabili, aproape o treime dintre viitorii studenți nu se mută în alt oraș pentru facultate pentru că nu-și permit costurile unei relocări (chirie, trai independent, taxe suplimentare). Iar cei care aleg această variantă sunt, de cele mai multe ori, tocmai cei cu venituri mai mici, exact cei pentru care mutarea ar fi fost oricum un efort financiar greu de susținut. Dacă orașul lor natal se numără printre „zonele reci", fără programe de științe umaniste, opțiunile lor se reduc brusc: renunță la disciplina care îi interesează cu adevărat, sau renunță la ideea de facultate în sine. Concluzia e simplă: dacă tot mai puține orașe oferă aceste programe, iar cei săraci nu se pot muta ca să le urmeze, științele umaniste devin un privilegiu al celor care își permit să studieze departe de casă.

Luate singure, aceste cifre par să spună: interesul scade, deci valoarea scade. Dar cauza reală nu e lipsa de valoare a disciplinei, ci logica de piață descrisă mai devreme, o logică ce decidea deja, cu mult înainte de AI, ce merită finanțat. Studenții aleg tot mai rar aceste discipline pentru că universitățile le finanțează tot mai puțin; universitățile le finanțează tot mai puțin pentru că guvernele și piața le-au etichetat drept neprofitabile. Cifrele British Academy nu măsoară cât de necesare mai sunt științele umaniste, ci cât de eficient a funcționat deja mecanismul de de-finanțare.

Dacă punem aceste cifre alături de datele din piața muncii legate direct de inteligența artificială, tabloul devine mai complicat. Un raport recent al Stanford Institute for Economic Policy Research arată că absolvenții recenți se confruntă cu cea mai dificilă piață a muncii din ultimii ani: rata șomajului în rândul lor a ajuns la 5,6% la începutul lui 2026, cu 1,6 puncte procentuale mai mult decât acum trei ani, iar declinul angajării este vizibil mai ales în ocupațiile de nivel începător, expuse la AI, precum programarea sau serviciile pentru clienți, sarcini rutiniere, de tipul celor pe care o arhivă bine antrenată le poate prelua rapid. Cu alte cuvinte, exact sarcinile de arhivare și de procesare rutinieră, cele pe care mulți absolvenți, indiferent de specializare, le foloseau ca prim pas într-o carieră, sunt primele afectate. Ce rămâne cerut, chiar și în firmele care au adoptat masiv AI, este judecata: capacitatea de a decide ce anume din arhiva tot mai vastă contează, ce înseamnă și cum se folosește responsabil. Prin urmare, ar fi o eroare dacă am tăia finanțarea exact umanioarelor care exersează această judecată, chiar în momentul în care cererea reală pentru ea începe să se întoarcă, trecerea grăbită de la literatură la „prompt engineering” s-ar putea dovedi în timp un schimb prost făcut, mai ales pentru cei care nu-și pot permite să repete experimentul.

În același timp, aceleași cercetări arată că adoptarea AI în firme rămâne inegală: estimările variază între aproximativ 20%, în sondajele naționale reprezentative, și peste 80%, în sondajele orientate spre companiile mari de tehnologie, iar acolo unde AI a fost deja adoptată, angajarea nu doar că nu a scăzut, ci a crescut, în medie, cu 10% în firmele care au investit cel mai mult, în cei doi ani de după adoptare. Explicația nu e că firmele au nevoie de mai puțini oameni, ci munca a devenit mai intensă, cu mai multe sarcini pentru fiecare persoană angajată.

Criza științelor umaniste nu e o consecință inevitabilă a progresului tehnologic, ci rezultatul unei alegeri de piață: alegerea de a finanța doar ce se măsoară ușor și se vinde repede. Recunoașterea acestui mecanism contează pentru că înseamnă că soluția nu stă în a cere științelor umaniste să devină „utile" în termenii pieței, ci în a recunoaște că o viață și o democrație sănătoasă au nevoie de (re)gândire continuă și de reflecție, chiar dacă acestea sunt procese grele. Această muncă nu poate fi stocată în nicio arhivă, iar modelele lingvistice nu pot trăi viața în locul tău, nici gândi ce gândești tu acum, citind aceste cuvinte, și apoi întorcându-te la ziua ta. Asta poate fi doar o experiență trăită.

Acest articol a fost realizat cu sprijinul DEO (Distribuție Oltenia).

Surse:

Burnett, D. Graham. "Will the Humanities Survive Artificial Intelligence?" The New Yorker, 26 aprilie 2025. https://www.newyorker.com/culture/the-weekend-essay/will-the-humanities-survive-artificial-intelligence

Mahoney, Neale, Erika McEntarfer și Karsen Wahal. "What Is Really Happening to Jobs? Separating AI Hype from Reality." SIEPR Policy Brief, Stanford Institute for Economic Policy Research, iulie 2026. https://siepr.stanford.edu/publications/policy-brief/what-really-happening-jobs-separating-ai-hype-reality

Nussbaum, Martha C. Not for Profit: Why Democracy Needs the Humanities. Princeton, NJ: Princeton University Press, 2010. https://www.jstor.org/stable/j.ctt7rpcw

British Academy. Cold Spots: Mapping Inequality in SHAPE Provision in UK Higher Education, 2025. https://www.thebritishacademy.ac.uk/policy-and-research/british-academy-shape-observatory/cold-spots-mapping-inequality-in-shape-provision/

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp