Am avut ocazia să vizionez „3 zile în septembrie”, în regia lui Tudor Giurgiu si mi s-a părut un film bun, care te atrage în poveste încă de la prima secvență. Faptul că a fost tras “one-shot” mi-a oferit posibilitatea de a fi împreună cu personajele, dar mai ales cu Bianca, protagonista filmului, care trece printr-o situație din care orice om ar ieși cel puțin șifonat.
“3 zile în septembrie” este o producție 100% independentă, regizată de Tudor Giurgiu în cadrul unei tabere creative din Eforie Sud – Arome Creative Retreat, care s-a întins pe o perioadă de 7 zile.
Totul începe cu o nuntă, care pare a fi foarte bine pusă la punct, cu totul organizat până la ultimul detaliu, însă liniștea se destabilizează cu apariția unui personaj cheie, iar lucrul ăsta face ca filmul să aibă și puțin piper, nu numai sare din apa de mare. Parcă și învolburarea mării din primul cadru conturează venirea unui conflict de proporții mari. Conflict în urma căruia Bianca, reușește să se remonteze si să înceapă de la început, din nou.
M-a marcat dorința oamenilor din jurul miresei de a o convinge că totul este rezolvabil, că problema apărută nu este de fapt atât de mare cum o percepe și trăiește ea. Dorința de a dicta cum ar trebui să fie, ignorând problema efectivă prin care trece Bianca: încrederea încălcată de soțul ei, o căsnicie sigură care și-a găsit sfârșitul înainte de înfăptuire. Ideea că problemele celorlalți nu sunt la fel de importante precum ale noastre mă duce cu gândul la o superficialitate care e din ce în ce mai întâlnită în relațiile interumane. De altfel, călătoria în care a pornit Bianca m-a dus cu gândul la o călătorie inițiatică, din basmele de demult. O călătorie în care întâlnește oameni pe care nu îi cunoaște, oameni întâlniți în momentul potrivit, la locul potrivit. Fiecare din ei îi sare în ajutor, încearcă să îi fie alături, contrar membrilor familiei care, deși mult mai apropiați, ignoră felul în care se simte protagonista.
Am vorbit cu Tudor Giurgiu pentru a afla cum a fost experiența filmării unui film în 7 zile și mi-a spus că a fost una foarte intensă, dar foarte eliberatoare. Mi-a spus că un film necesită un timp de documentare, în care se așteaptă aprobări, dosare și finanțări, dar în acest caz “trebuia pur și simplu să-l facem”. L-am întrebat și despre lucrul cu actorii, iar răspunsurile lui m-au bucurat, pentru că am văzut cât de important este pentru el actorul și câtă liberatate îi oferă. Mi-a spus că nu crede în actorul executant și că îi place să fie surprins de un actor care duce personajul pe o rută la care el nu s-a gândit.
Mai multe puteți afla în interviul de mai jos.
1. Subiectul filmului este unul specific, iar acțiunea urmărește cu atenție situațiile limită prin care trec personajele. Ce v-a atras la acest subiect? Este unul personal?
Nunta mi se pare un teritoriu foarte bun pentru cinema: e un moment în care toată lumea vine cu niște așteptări precise - trebuie să fii fericit, există ritualuri, familii, prieteni, plus tot felul de tensiuni care stau să explodeze sub suprafață. Și e suficient să apară ceva neprevăzut ca tot mecanismul să se deregleze.
Pe mine m-a interesat mai ales ce se întâmplă după ce cade cortina aparențelor: ce faci când o căsnicie aparent sigură se prăbușește într-o secundă? De acolo începe, de fapt, călătoria Biancăi.
Și, evident, m-a interesat să revin la un film în care personajul principal să fie unul feminin, o femeie care, forțată de împrejurări, găsește resurse de a-și lua viața în mâini și de a o porni din nou de la început.
2. M-a impresionat continuitatea secvențelor din film. De ce ați ales tehnica cadru-secvență pentru a realiza acest film?
Inițial nu m-am gândit să fac filmul așa. Dar Mihai Chirilov (directorul artistic TIFF), căruia îi povestisem ideea, mi-a spus: „Tu n-ai cum să filmezi filmul ăsta în șapte zile cu tăieturi. Fă-l one-shot.” Prima reacție a fost că e nebun. După care mi-am dat seama că această soluție tehnică va deveni partea esențială a felului în care vom ilustra vizual povestea din film.
Camera rămâne cu Bianca, nu îi dă spectatorului posibilitatea să sară peste timp. Iar judecând după reacțiile de la proiecțiile de până acum, cred că publicul uită rapid de demonstrația tehnică și are pur și simplu senzația că merge alături de personaj.
3. Situațiile limită din „3 zile în septembrie” fac povestea să treacă brusc de la comedie neagră, absurdă, la momente dramatice, pline de vulnerabilitate. Cum ați gestionat trecerile și cum a fost lucrul cu actorii?
Tocmai alăturarea asta mă interesa. Situația Biancăi este dramatică, dar lumea din jurul ei continuă: oamenii beau, dansează, spun prostii, se ceartă. Viața nu își schimbă cursul doar pentru că tu treci printr-o dramă.
Cu actorii am încercat să nu mimăm nici comedia, nici drama – ci să urmărim ce ar fi viu și onest, plauzibil de făcut pentru fiecare personaj în parte în situațiile date. Iar pentru Andreea (n.r. Andreea Vasile, interpreta personajului Bianca), planul-secvență a însemnat să treacă prin tot traseul emoțional fără întrerupere, ceea ce dă o autenticitate aparte jocului. Ea poate povesti cel mai bine cum de fapt s-a lăsat purtată de propriile reacții, în loc să forțeze un comportament previzibil și agreat la secundă împreună cu mine. Am repetat de câteva ori la București toate secvențele importante din film, iar apoi, odată ajunși la Eforie Sud, le-am adaptat la realitatea din teren, am făcut o repetiție-șnur, fără întrerupere și am încercat să-i conving să nu se oprească în timpul filmării, îndiferent de context sau chiar dacă erau eventuale greșeli de text (slavă Domnului, nu au fost!)
4. Acțiunea începe cu marea agitată și se încheie cu o dimineață liniștită pe malul mării. Cât de mult a influențat spațiul în care s-a filmat?
Enorm. Filmul probabil nici n-ar fi existat fără Eforie Sud. Am mers mult acolo înainte de filmare, am observat locurile și oamenii și multe dintre lucrurile astea au intrat în poveste.
Îmi place litoralul la sfârșit de sezon. Vara s-a terminat, locurile sunt aproape goale și apare o melancolie foarte specială, care cred că se potrivește și cu Bianca: și ea ajunge la sfârșitul unei povești, fără să știe foarte bine ce începe după.
Legat de agitația mării: am avut un noroc teribil ca vremea să vrea să „joace” și ea în filmul nostru. Într-una dintre dublele pe care le-am filmat, vremea a fost învolburată și amenințătoare. Tunetele, fulgerele, vântul puternic - care apar exact când filmul atinge intensități emoționale mari - nu au fost efecte speciale. Chiar așa a fost vremea. Așa că dubla aceasta a și devenit cea câștigătoare.
5. Ce căutați, de fapt, la un actor în momentul în care începeți să lucrați cu el?
Să mă surprindă. Îmi place când un actor duce personajul într-o zonă la care eu nu m-am gândit. Și mai e ceva greu de definit: prezența. Sunt actori de care camera pur și simplu se lipește și pe care vrei să-i mai privești. Ochii sunt esențiali, prim-planul actorului. Îmi place să povestesc cu actorii, să înțeleg mai multe din experiențele lor, în ce moment al vieții sunt.
6. Cât de mult contează capacitatea actorului de a se adapta viziunii regizorale și cât de important este aportul propriei sensibilități?
Nu cred în actorul care vine doar să execute. Evident că există o direcție, dar mă interesează ce aduce el și ce nu pot eu să prevăd. La filmul ăsta libertatea trebuia să existe într-o structură foarte precisă: să stăpânești atât de bine mecanismul, încât să nu se mai vadă.
7. Preferați monitorul sau să priviți actorii în acțiune? De ce?
Monitorul. Trebuie să văd ce vede camera, pentru că asta va vedea spectatorul. La filmul ăsta era chiar comic: operatorul pleca împreună cu actorii, iar noi alergam după ei cu monitoarele. După un punct nu mai puteam interveni, trebuia doar să am încredere că totul funcționează în parametrii stabiliți. Sunt însă momente unde prefer să stau lângă cameră să fiu aproape de actor. Depinde de situație
8. Preferați digital sau peliculă?
Câteodată digitalul, alteori pelicula. Iubesc textura peliculei, dar digitalul îți dă o libertate extraordinară. Iar un film ca „3 zile în septembrie”, cu un plan-secvență de 65 de minute și multă mișcare, probabil nici nu putea fi făcut altfel în formula asta.
9. Cum a fost experiența de a realiza un film în 7 zile?
Foarte intensă și, paradoxal, foarte eliberatoare. De obicei, un film vine după ani de dezvoltare, finanțări, dosare, așteptări. Aici aveam șapte zile și trebuia pur și simplu să-l facem.
Mi-a reamintit că uneori e sănătos să nu aștepți condițiile perfecte. S-ar putea să nu vină niciodată. Tocmai de asta le mulțumesc celor mulți care au sprijinit acest proiect inedit, de a face o tabără de cinema la Eforie Sud, concretizată cu un film.
10. Cât de importantă a fost echipa formată pentru realizarea filmului și de ce?
Esențială. Mai ales că nu mai lucrasem cu o bună parte dintre oamenii din echipă. Într-un plan-secvență de 65 de minute depinzi enorm de fiecare om. Din momentul în care dădeam motor, nu mai puteam controla totul. Trebuia să am încredere totală în ceilalți. Cu Ate (operatorul) nu mai lucrasem niciodată, el e la primul film - și ce film! Pe Adela de la scenografie nu o știam deloc, cu Miruna de la costume am mai lucrat, dar nu direct la un film regizat de mine. Echipa de la sunet coordonată de Daniel Soare a fost excepțională, la fel cea de la cameră. Filmul ăsta a fost o provocare majoră pentru toți.
11. Ce i-ați recomanda unui spectator care e sceptic în a investi timp în cinematografia românească?
Să nu se gândească la „cinematografia românească” ca la un gen. Nu spunem „nu mă mai uit la filmele americane” după două filme serie B care nu ne-au plăcut. Cu filmul românesc avem uneori reflexul ăsta. De a-l taxa cu tot felul de etichete gratuite, ba că nu se aude bine sau că se mănâncă ciorbă. În „3 zile în septembrie”, spre exemplu, sound designul e impecabil, se aud toate replicile. Nu i-aș spune nimănui că trebuie să vadă un film pentru că e românesc. Doar să-i dea aceeași șansă pe care i-o dă unui film despre care nu știe nimic de pe Netflix. După aia are tot dreptul să spună că nu i-a plăcut.
12. Care sunt stereotipurile în ceea ce privește cinematografia românească? Pe care le considerați adevărate și pe care nu?
Cel mai persistent e probabil că filmul românesc se reduce la situații în care personajele stau într-o bucătărie, fumează și vorbesc despre cât de rău e în România. În cadre lungi. E o caricatură care vine și dintr-un anumit tip de cinema autohton care a avut enorm de mult succes internațional. Doar că între timp lucrurile s-au diversificat foarte mult. Filmul de autor a depășit de mult zona asta cumva minimalist-mizerabilistă, iar filmele reușite din ultimii ani atacă zone și problematici diverse.
Mai e stereotipul că filmele românești sunt făcute pentru festivaluri, nu pentru public. Eu nu cred că toate filmele trebuie să placă tuturor, dar am avut mereu o preocupare pentru spectator (și nu sunt singurul). Îmi place să simt sala, să văd când oamenii râd, când devin neliniștiți, mă întristez uneori când filmul îi pierde pe drum.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.