Foto: Inquam Photos/ Nichita Cojocea
În 1977, Ana Blandiana și soțul ei, regretatul scriitor Romulus Rusan, locuiau într-un apartament de la etajul 7 al blocului Continental, care s-a prăbușit la cutremurul din 4 martie. În acel moment, Ana Blandiana era internată în spital, iar Romulus Rusan, care se afla acasă, a fost prins sub dărâmături și salvat câteva ore mai târziu. „Deodată am realizat că normal ar fi fost să murim. Muriseră 300 de oameni în blocul nostru și scăpaseră câțiva. Am început o nouă viață”, povestește Ana Blandiana. Pentru că, din cauza celor petrecute, soțul ei a refuzat ani buni să mai intre într-o casă cu etaj, s-au mutat la Comana, un sat din apropierea Bucureștiului, unde aveau să descopere o realitate miraculoasă. „Am descoperit ce înseamnă să pui o sămânță în pământ și să crească o plantă care să facă flori, care să facă fructe. Și am înțeles că tot ce e firesc e miracol, ceea ce natural este de fapt supranatural”, spune scriitoarea într-un interviu pentru Republica. Însă, deși lucrurile începuseră să meargă înspre bine, ceva nu mai era la fel. „Totul părea să se dreagă. Soțul meu a rămas cam un an cu brațul drept paralizat, atunci am descoperit nervii cresc ca plantele, el era înalt și avea mâna lungă și a durat un an până când a crescut din nou în mână nervul care fusese segmentat. Singurul lucru care era grav era faptul că eu nu mai știam să scriu, dar la propriu, adică chiar nu mai puteam, nu știu, nu îmi mai funcționa capul în același fel ca înainte. Și am început să mă joc, ca și când de-abia aș fi învățat să scriu. Să scriu despre un fir de iarbă, despre arpagic, nicio clipă m-am gândit să scriu pentru copii”, își amintește. Acesta a fost punctul de plecare al poeziilor cu Arpagic, motanul care avea să-i atragă, ani mai târziu, interdicția de a publica. Recent, la editura Humanitas a apărut „Mai-mult-ca-trecutul. Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989”, o carte care surprinde fidel imaginea României din perioada în care semnătura Anei Blandiana fusese interzisă.
Citiți și prima parte a interviului cu Ana Blandiana.
Cum credeți că ar trebui să le vorbim copiilor despre poezie, despre literatură, despre istorie?
Cred că, în general, cât mai personal, cât mai de la egal la egal, de la suflet la suflet. Eu, de exemplu, întotdeauna în discuțiile cu tinerii încerc să-i conving că a citi reprezintă un drum spre fericire. Că un fel de a fi fericit care depinde de tine, nu de condițiile celelalte, este acela de a intra într-o carte, de a învăța să intri într-o carte ca într-o apă. Țin minte o vacanță de prin clasa a X-a, cred, când toată vara am citit Frații Karamazov și din când în când mama mă scotea cu forța să vin la masă. Și țin minte senzația că ieșeam dintr-o lume intensă într-o lume mai fără reliefuri, că lumea reală era mai palidă față de lumea din carte. Întotdeauna le spun: nu se poate să nu încercați, poate n-o să reușiți din prima, poate că nu toată lumea reușește să-și pună propria inteligență la același diapazon cu inteligența autorului. Dar încercați, pentru că este ceva extraordinar, vă alegeți cu o formă de fericire nemaipomenită. Cred că în relațiile cu copiii trebuie să să fii viu, pentru că ei sunt mai vii decât adulții.
Această uscare a sentimentelor, a ideilor, totul se reduce la o materie care se face nisip, n-are de ce să-i atragă pe copii.
Cum ar putea școala să-i apropie de lectură pe copii?
Am fost foarte impresionată când o profesoară de română mi-a povestit, aproape plângând, cum le-a ținut elevilor ei de liceu un mic speech despre cum vrea să-i apropie de literatură și, în timp ce vorbea, un elev a ridicat mâna. Ea s-a întrerupt și a spus: - Nu poți să aștepți până când termin? Și el a spus: - Cred că e mai bine să vă zic acum. Vă rog să nu vă simțiți jignită, dar nu are rost să vă bateți capul, noi am avea nevoie de altceva. Dacă în anii ăștia de până la Bacalaureat dumneavoastră ne-ați face niște texte pe care noi să le învățăm pe dinafară despre cărțile care sunt în examenul de Bacalaureat ar fi extraordinar și efortul dumneavoastră ar fi mai mic. Ea a făcut un șoc și povestindu-mi, iar eu i-am spus că am fost uimită de cât de multe note de 10 au fost la Bacalaureat. Și ea mi-a spus: - Dar să nu crezi că, dacă cineva s-ar duce la limba română și ar scrie ce a înțeles el din „Răscoala” lui Rebreanu, o să ia nota 10. O să ia nota 10 dacă scroe pe de rost frazele despre romanul „Răscoala”. Această uscare a sentimentelor, a ideilor, totul se reduce la o materie care se face nisip, n-are de ce să-i atragă pe copii.
Trăim și noi, și copiii noștri într-o lume a hoților de atenție. Cum să rămâi concentrat pe ceea ce contează. Dumneavoastră, de pildă, povesteați în jurnal că țineați o evidență strictă a zilelor în care scriați și a genului literar pe care îl abordați în fiecare dintre aceste zile.
Asta e problema mea de când mă știu și e o problemă atât de mare, cel puțin în cazul meu, încât nu sunt chiar sigur că e corectă această abordare. Pe de-o parte, sigur că numai așa ajungi să faci ceva. Dar, pe de altă parte, vezi deosebirea dintre nordici și mediteraneeni, mediteraneenii au expresia dolce far niente. Dolce far niente, asta nu intră în viața mea, adică dulceața de a nu face nimic, de a sta pur și simplu la soare și a fi fericit. Sigur că totul e o chestiune de măsură. Dar, până la urmă, fericirea e o chestiune de măsură și de înțelepciune.
La întâlnirile cu copiii mici, mai ales, discutăm foarte mult despre pisici și întotdeauna le spun: Pisicile sunt animalele cele mai curioase, asta dovedește că sunt printre cele mai inteligente pentru că a fi curios e o dovadă de inteligență.
Spuneți că ea trebuie să există un echilibru între a fi productiv și a avea sarcini clare și a putea să te relaxezi. Ați găsit măsura?
Astea sunt lucruri care de obicei nu apar în tinerețe, pentru că în tinerețe totul curge cu mare viteză și motorul e curiozitatea și nevoia de a descoperi și de a învăța cât mai mult. Cel puțin așa așa am trăit eu tinerețea. Cred că acei tineri sunt valoroși care sunt curioși. La întâlnirile cu copiii mici, mai ales, discutăm foarte mult despre pisici și întotdeauna le spun: Pisicile sunt animalele cele mai curioase, asta dovedește că sunt printre cele mai inteligente pentru că a fi curios e o dovadă de inteligență.
Apoi, după ce oamenii ies la pensie, devine o chestiune de viață și de moarte să știi să îți organizezi anii care rămân, în momentul în care nimeni nu te mai obligă la nimic. În primul rând, se face o separare între femei și bărbați. Bărbații decad în bătrânețe mult mai repede decât femeile, pentru că femeile sunt obligate prin tot ce aveau ele sarcini în plus, pe lângă serviciu, să facă mâncare, să facă curățenie etc, să rămână cel puțin într-o parte din activitate. Bărbații, dacă nu sunt inteligenți și nu știu să-și organizeze anii care le mai rămân și care sunt de fapt foarte mulți - la vârsta de 60 de ani un om încă este absolut în putere - dacă nu se leagă singuri de societate, nu-și fac planuri, nu-și inventează utilități și feluri de a-și trăi viața creator decad foarte repede.
Unul dintre motivele pentru care m-am gândit dacă public sau nu public Jurnalul meu este că par aproape nebună din cauza felului în care sunt obsedată că trece timpul și nu lucrez. Dar asta venea și din faptul că eram scoasă, prin interdicția de a mai publica, în afara societății și atunci trebuia eu să-mi inventez viața, să n-o las să treacă fără să fac ceva.
Am descoperit ce înseamnă să pui o sămânță în pământ și să crească o plantă care să facă flori, care să facă fructe. Și am înțeles că tot ce e firesc e miracol, ceea ce natural este de fapt supranatural
În această perioadă, în care ați fost interzisă, care au fost ancorele pe care v-ați bizuit?
Grădină, plantele, mersul la pădure, culesul ciupercilor au fost un mare sprijin. Ancorarea, implantare în realitate care mi-a dat întotdeauna sentimentul că toate lucrurile făcute de oameni până la urmă sunt niște fleacuri față de legile naturii. Mai ales în măsura în care noi, fiind copii de oraș, crescuți la oraș, de-abia ca adulți, după ce ne-am mutat la Comana, am descoperit ce înseamnă să pui o sămânță în pământ și să crească o plantă care să facă flori, care să facă fructe. Și am înțeles că tot ce e firesc e miracol, ceea ce natural este de fapt supranatural. E ceva de neînțeles, atât de extraordinar să privești natura în felul ăsta aproape mistic. M-a impresionat foarte tare o scrisoare pe care am primit-o de la cineva necunoscut, o doamnă, o tânără cred, care îmi spunea că pentru că există în cărțile mele aceste părți de fericire în natură mă crede și în ceea ce privește toate celelalte pe care ea nu le cunoaște și nu și le-ar fi putut imagina singură. Dar pentru că asta înțelege, își dă seama că sunt adevărate și restul.
Primiți deseori invitații să vorbiți în școli, cum sunt întâlnirile pe care le aveți cu copii?
Adevărul e că e o minune. Mă întâlnesc cu mare emoții cu copiii, să știți că mai mult vorbesc ei decât eu, pentru că în primul rând ei știu pe dinafară toate poeziile cu Arpagic și ei mi le spun mie.
Traseul lui Arpagic este extraordinar. Dincolo de faptul că ați fost interzisă pentru el, este remarcabil felul în care unește generații. „Întâmplările din grădina mea” sunt citite și astăzi și de copiii de acum și de părinții lor. V-ați așteptat vreodată la asta în momentul în care le-ați pus pe hârtie?
N-aveam cum să mai aștept. Am stat într-un bloc care s-a dărâmat la cutremur și soțul meu, care era acasă, a fost chiar îngropat și salvat, eu eram bolnavă în spital. În cele din urmă, a trecut totul, noi am primit un apartament într-un bloc, întâmplător tot la etajul 7. Eram atât de năuci, încât nici eu nu-i spusesem că e la etaj, nici el nu mă întrebase. Și în momentul în care ne-au dus la noua locuință cu Comisia de femei, că așa era pe vremea acasă, ca pe o realizare (într-adevăr tuturor celor scoși din ruine li s-a dat un apartament și o sumă de bani pentru haine, pentru lenjerie de pat, pentru chestiile astea), când am ajuns la bloc, el a spus: - E la etaj? - Da, nu ți-am spus?! - Nu! Și a refuzat să intre și n-a mai intrat în casă cu etaj câțiva ani după ce fusese scos.
În condițiile astea, am ajuns întâmplător la Comana, unde avea o casă, o scriitoare de pe vremea lui Lovinescu, de la Cenaclul Lovinescu, Ioana Postelnicu. Ea a zis să mergem că ar vrea să-și vândă casa și că ne puteam înțelegem, că nu aveam bani. Și, când am ajuns acolo, era o căsuță mică, pe malul Neajlovului, foarte romantică și am zis: - Vai, e minunat! La care ea a zis. - Păi dacă e așa grozav, eu nu o mai vând! Și n-a mai vândut, am rămas în sat iar ea a umblat cu noi până am găsit o căsuță de paiantă care nu era locuită, pentru că băbuța stătea la copii. Am rămas acolo și am început o nouă viață, pentru că atunci stătusem în oraș, lucram în redacții, mergeam la film, summum-ul nostru fusese de cinci filme văzute într-o zi.
Deodată am realizat, că normal ar fi fost să murim. Muriseră 300 de oameni în blocul nostru și scăpaseră câțiva. Am început o nouă viață.
Totul părea să se dreagă. Soțul meu a rămas cam un an cu brațul drept paralizat, atunci am descoperit nervii cresc ca plantele, el era înalt și avea mâna lungă și a durat un an până când a crescut din nou în mână nervul care fusese segmentat. Singurul lucru care era grav era faptul că eu nu mai știam să scriu, dar la propriu, adică chiar nu mai puteam, nu știu, nu îmi mai funcționa capul în același fel ca înainte. Și am început să mă joc
Am început să să ne ocupăm de agricultură, pe care o descopeream, așa, ca pe un miracol. Cum era primăvară, ne-am apucat să punem ceapă, arpagic. Vecinii ne-au învățat să punem arpagicii pe o sfoară, ca să meargă șirul, și a apărut un motan din vecini. Noi puneam și el scotea și le-am adoptat și l-am botezat Arpagic.
Totul părea să se dreagă. Soțul meu a rămas cam un an cu brațul drept paralizat, atunci am descoperit nervii cresc ca plantele, el era înalt și avea mâna lungă și a durat un an până când a crescut din nou în mână nervul care fusese segmentat. Singurul lucru care era grav era faptul că eu nu mai știam să scriu, dar la propriu, adică chiar nu mai puteam, nu știu, nu îmi mai funcționa capul în același fel ca înainte. Și am început să mă joc, ca și când de-abia aș fi învățat să scriu. Să scriu despre un fir de iarbă, despre arpagic, nicio clipă m-am gândit să scriu pentru copii. Era un exercițiu al meu și așa a rămas cred că mai mult de un an după ce a trecut totul și eu am revenit pe linia de plutire.
Nu mi-a dat prin cap să fac din ele o carte pentru copii, dar era un scriitor pentru copii, Mircea Sântimbreanu, care era director la Editura Ion Creangă și mă pisălogea că de ce nu scriu și pentru copii. Datoria lui era să publice cât mai multe cărți pentru copii și eu am spus: - Păi nu am copii, nu mă pricep la copii, dar, uite, am astea. - Dă-mi-le să le văd! - A, dar tu ai o carte pentru copii! Iar cartea respectivă a fost în așa măsură adoptată de copii, care au vrut să învețe pe de rost, încât după aia m-am apucat să scriu pentru copii.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.