„În secolele XVIII, XIX, marinarii care plecau în călătorii îndelungate pe mări și oceane se îmbolnăveau de o boală ciudată. Le apăreau pete negre pe față și deveneau hidoși... Le cădeau dinții... Acea boală era scorbut si ea se datora faptului că pe corabie nu aveau alimente proaspete. Mâncau numai pesmeți, pastramă, și le lipsea vitamina C. A trebuit să treacă mult timp ca să se afle care este cauza și să se găsească remediul.
Exact așa se întâmplă cu foarte mulți oameni din lumea noastră. Se fac urâți la suflet, le apar pete negre în suflet și nu știu de ce. Lucrul acesta se întâmplă pentru că nu citesc literatură, pentru că nu merg la teatru, pentru că nu contemplă tablouri, pentru că sunt străini de muzica bună, și chiar pentru că nu se uită la un răsărit de soare, pentru că nu se bat cu bulgări de zăpadă, pentru că nu știu să ducă flori cuiva, pentru că s-au dezumanizat prin renunțarea la o parte importantă a personalității lor care este emoția."
Acesta e răspunsul lui Alex Ștefănescu la întrebarea „De ce mai este nevoie de literatură astăzi?"
Un răspuns redat într-o conferință de la Teatrul Național, în 2015. De acest om, care era atât de îndrăgostit de literatură, de viață, de semeni, ne-am despărțit recent, pe 25 februarie. Înmormântarea sa a avut loc la Bellu, joi, 29 februarie, și a fost petrecut de familie, prieteni dragi, cititori, admiratori. Am recunoscut în mulțime figuri publice importante în spațiul nostru social - Ana Blandiana, Varujan Vosganian, Emil Constantinescu, Gabriel Chifu, Grigore Leșe, Teodora Stanciu, episcopul Timotei Prahoveanu (nu doar față bisericească, ci și iubitor de cultură și talentat condei, așa cum o arată articolele sale în „Contemporanul").
La despărțirea de Alex Ștefănescu, nu mă gândesc decât la cine ar putea ocupa acest loc lăsat gol de el. „Nimeni nu este de neînlocuit" spune o vorbă falsă, care nu este proverb, ci un fel de loc comun din folclorul urban.
Constantin Noica scria: „Lamentabilul principiu - nimeni nu e de neînlocuit. Dar tocmai la asta trebuie să tinzi, la o societate cu oameni de neînlocuit, ca un organism. Pe când aşa, omul e piesă de schimb şi totul e mecanism."
Alex Ștefănescu este, așadar, de neînlocuit. Dar cine ar putea azi, măcar în parte, să își asume rolul său? Să fie mereu bucuros, tonic, generos, onest? Să muncească enorm, să scrie enorm? Să nu refuze invitațiile de a le vorbi elevilor, studenților, de a apărea la conferințe, la radio, la tv (unde, din păcate, nu a fost chemat suficient de des)? Cine, mai ales, poate rămâne așa de sus într-un domeniu, fiind totodată modest, fără pretenții și pedanterie? Cine se poate deschide așa de dezinvolt, mărturisind și neputințe, ezitări, scăderi? Autoironia sa, fără sublinieri inutile sau histrionism, era în cel mai reconfortant dozaj. Un om odihnitor, am putea spune. O simplitate și o bonomie aproape rurale, împrumutate poate de la bunici, sau poate de la satul pe care l-a cunoscut nu doar direct, ci și intermediat de unele cărți pe care le-a iubit. (A și dedicat un volum satului, numit „Pagini despre satul românesc").
Retras de mai mulți ani în liniștea unei livezi de lângă București (în descrierile sale, casa apărea mai curând un apendice al livezii), criticul literar redescoperea bucuria de a fi aproape de natură, la fel ca în copilărie. Grădina sa era menționată, de altfel, în multe din articolele sale. Prilej de ghidușii și șotii literare, de convivialitate, cenacluri ad hoc. Cităm din câteva articole:
"În această zi am primit în dar un sequoia. Nu este vorba de Californian Redwood (Sequoia Sempervirens), folosit în mod curent în scop ornamental, și nici de Dawn Redwood (Metasequoia), cunoscut doar sub formă fosilă până în 1941, când exemplare verzi ale lui au fost descoperite în China, ci de Giant Sequoia (Sequoiadendron Giganteum), considerat cel mai mare copac din lume și ocrotit prin lege pe întreaga planetă. (…) Un asemenea arbore va putea fi văzut peste aproximativ 2.000 de ani în curtea casei mele. Când mi-a fost adus avea doar 6 ani și 1, 80 metri înălțime (aproape cât mine, care am 1,87). Cel care mi l-a dăruit, Ion Donoiu (cunoscut arheolog și numismat, inițiatorul lui Nichita Stănescu în numismatică) l-a cumpărat, împreună cu soția lui, Viorica Donoiu, în februarie 2008, de la Muir Woods (un parc dendrologic național din California), l-a adus în România într-un mic tub de plastic transparent (măsurà pe atunci 10 cm!) și l-a plantat în grădina lui din comuna Domnești (județul Argeș). Acolo l-a îngrijit cu dragoste. După șase ani, iată, mi l-a dăruit mie.
Ion și Viorica Donoiu au venit cu un autobuz, însoțiți de alți iubitori de poezie (aproximativ treizeci) din Ploiești, printre care profesoara de română Gabriela Teodorescu, scriitorii Gelu Ionescu, Camelia Iuliana Radu și Nicolae Petrescu-Redi, ca și mulți tineri – unii, elevi de liceu – pasionați de poezie. Am deschis larg cele două porți mari de la stradă și autobuzul a intrat în curte. În scurtă vreme, livada mi-a fost invadată de oameni frumoși, mai mulți ca oricând." (România literară, nr 6/2022)
„Pomii din grădina mea (peste o sută) au amintiri. Cei doi „ginkgo biloba”, așezați la mică distanță unul de celălalt, ca să nu se simtă singuri, mi-au fost aduși în dar de ziua mea, în 2014, de Mihai Șora și Luiza Palanciuc. (Tot ei mi-au dăruit atunci un tort în formă de mașină de scris, atât de bine făcut, încât cu greu a îndrăznit cineva să-l taie.) Din cireșul de lângă chioșc am luat patru cireșe cu codițe cu tot, prinse între ele câte două, și i le-am dat poetei Ana Blandiana, ca să și le pună la urechi drept cercei. Ea a zâmbit, știind la ce fac aluzie: la un moment dinainte de 1989 când, la Onești, la Zilele „G. Călinescu”, mai mulți scriitori am fost conduși de primar într-o livadă de cireși. Momentul avea ceva apăsător oficial și marea poetă l-a depășit, spontan, făcându-și cercei din cireșe și trezind ceea ce încă era copilăresc în noi." (Evenimentul zilei, 18 aug 2017)
Ca să înțelegem mai bine dragostea lui de natură, să redăm o altă afirmație: „Îmi sunt foarte dragi românii, îi recunosc cu o tresărire de emoție și tandrețe oriunde i-aș găsi, și îmi este dragă și religiozitatea lor stângace și luminoasă. Îmi vine să-i sărut pe creștet, ca pe niște copii, când îi văd îngenunchind și rugându-se pe covorul (țesut de vreo țărancă evlavioasă) dintr-o biserică. Lăsând acum deoparte religiozitatea, aș vrea să vorbesc despre fiorul mistic pe care îl simt în fața existenței.
Eu n-am înțeles niciodată de ce este nevoie de atâta regie a misterului în thrillerurile pe care le urmăresc cu pasiune, mestecând gumă, milioane de oameni. De ce se face apel la coridoare întunecate, ochi fosforescenți, strigăte lugubre, păianjeni și cranii? Infinit misterios este un fir de iarbă care se apleacă sub adierea vântului. Ce e cu el? De unde a apărut? Cum poate pământul negru, compozit și mocirlos, să producă o asemenea zveltețe verde și mlădioasă?" (în dialog cu Sorin Ivan, Tribuna învățământului)
Alex Ștefănescu a publicat în 2005 o monumentală “Istorie a literaturii române contemporane. 1941-2000”, în 1200 de pagini de format mare, “cu scopul de a salva de la uitare tot ceea ce e frumos în literatura contemporană”. Este autorul unei cărți fundamentale despre opera lui Nichita Stănescu. A scris mai multe volume “Eminescu. Poem cu poem” (2015 - 2019). În revistele culturale i-au apărut peste șase mii de articole și cronici. Dintre alte numeroase volume de critică literară și de literatură (jurnal, dramaturgie), să mai menționăm doar cartea-manifest: “Mesaj către tineri. Redescoperiți literatura!”
Acest articol ar putea fi un lung șir de citate din scrierile lui Alex Ștefănescu, așa cum am văzut, de altfel, multe elogii dedicate lui în aceste zile. Simțim nevoia de a-l lăsa tot pe el să ne vorbească, știind că ne va fi dor să îl reauzim.
Voi încheia, însă, cu îndemnul către cititorul care nu îl cunoaște suficient, de a-l căuta pe Alex Ștefănescu - publicistul, criticul sau realizatorul de emisiuni radio/tv (a ținut mai mulți ani scurte rubrici literare la Trinitas, de exemplu). Un scriitor francez spunea: „Tout le monde ne vit pas dans le meme monde”. Nu toată lumea trăiește în aceeași lume. Paradoxal, deși par așa de asemănătoare, lumile noastre sunt foarte diferite, Contează cu ce le populezi. Contează cu ce îți mobilezi interiorul, ce pomi îți plantezi în grădină, ce gânduri îți sădești în minte și ce sentimente în inimă. Contează de ce oameni te înconjori. Contează la ce evenimente iei parte, ce drumuri îți trasezi. Părintele Dosoftei, care a transmis la slujba de înmormântare și un cuvânt din partea obștii Putna (mănăstire dragă criticului literar), le-a dat mai apoi câteva sfaturi și liceenilor care au fost prezenți. Citez aproximativ din memorie: „În trecut, copiii erau educați în familii extinse, transgeneraționale. Bunici, mătuși, unchi, frați mai mari - toți laolaltă, ajutând și contribuind la un model uman. Astăzi, aveți mai puține modele în jur. De aceea, căutați-le voi. Mergeți în întâmpinarea lor, mergeți la evenimente culturale, îndrumați de un adult. Este nevoie să găsiți acei oameni cu înțelepciune sau, în înțeles duhovnicesc, cu discernământ.”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Am auzit tot felul de explicații stupide, dar una e foarte simplă și clară: literatura a fost cea mai eficientă modalitate de propagandă pentru regimul comunist. Nu puteai să aduci orchestre simfonice la sate și nici tablouri, dar cărți puteai aduce. Evident, atent selecționate, cum era și literatura pe vremea comunismului. De aici și ponderea nefirească pe care a luat-o literatura în sistemul comunist de educație, ruptă de restul artelor, de parcă s-ar fi născut într-o bulă de sticlă. După 89 sistemul s-a menținut același, pentru că orice schimbare radicală ar fi zgâlțâit barca și ar fi generat tensiuni. Măcar că profesorii încep să-și dea seama de inutilitatea lui, prin următorul paradox: înveți literatură ca să ajungi deștept, nu ca să înveți literatură. Adică uiți literatura, dar rămâi cu deșteptăciunea. Realizează cineva cât de stupidă e o asemenea afirmație? Evident că nu. Dacă înveți o materie, o faci ca să înveți acea materie, nu ca să o uiți. Ori la noi literatura e uitată imediat ce se termină bacul. În realitate e învățată mecanic, în silă, pentru că cerințele SUNT ACADEMICE, de parcă am fi intrat brusc într-o criză acută de filologi. Sistemele performante de educație nu-și pun problema academismului. Acolo literatura e deprinsă prin scriere creativă, joc de rol, mici piese de teatru etc. EȘIT ÎNCURAJAT SĂ COMENTEZI CU CUVINTELE TALE, NU CU PREFRABRICATELE CRITICII LITERARE.
La noi se mestecă metatexe lirico-epice de te apucă greața. Na, te faci mai deștept, dar ieși din școală fără să cunoști o boabă de literatură. E logic? Pentru noi este, că orcium gândim pe dos. Și nici nu cred că devenim mai deștepți. Când ești incapabil să urmărești un curent artistic prin toate artele, atunci nu cred că putem vorbi de deșteptăciune. Dacă n-ai înțeles legătura profundă dintre Debussy și Monet și n-ai reușit să legi aceste fenomene de literatură, atunci n-ai făcut mai nimic. Comentezi mecanic la bac și uiți ce ai comentat. Nu ai o înțelegere globală a fenomenului artistic, ci doar una ciuntită, care se uită repede.
Serios, chiar nu mai citiți? Sau o spuneți doar ca să arătați că școala românească e proastă?
În liceu, în facultate și mai târziu, adult fiind, am citit părerile criticilor și din proprie inițiativă. Altă vârstă, alte preocupări, altă minte.
Na, noi suntem sistemul ăla care consideră că Luchian și Enescu merită o oră pe săptămână, în timp ce Caragiale și Rebreanu se lăfăie în programă de nu le mai ajungi cu prăjina la nas.
Noroc că trecem prin școală ca gâsca prin apă. Luăm nota și ne vedem de treabă.
Bre, da să vezi ce citesc străinezii ăia, capitaliștii putrezi. Nu rup cartea, că doar trăim în era digitală, dar citesc mai mult ca noi. Prin joc, prin scriere creativă, piese de teatru ad-hoc. Nu știu ei să facă super comentariul ăla de bac - ăla pe care-l învățăm noi pe de rost - dar citesc și înțeleg ceea ce citesc. Noi mestecăm metatexte metatextuale epico-lirice de ne sar capacele, dar le uităm imediat ce ieșim din sala de examen.
Sistemele performante de educație au discipline numite ARTS AND LITERATURE, unde asemenea legături subtile sunt deprinse de către elevi. Numai că o asemenea disciplină ar deranja probabil niște catedre didactie. Unii ar trebui să aibă mai puține ore și asta nu convine. La noi problema cu învățământul ține de personalul angajat. Am moștenit din comunism o educație segmentată și supradimensionată. un fel de uzină socialistă. Educația este singura uzină socialistă rămasă în picioare. E imposibil de demolat. Virusul comunist seamănă cu un virus pe calculator: a pătruns atât de adânc în sistemul de operare încât a devenit una cu el. Sistemul ar trebui reinstalat, dar asta nu se poate fără tensiuni majore. Niciun politician nu este în stare să facă așa ceva. De teamă, evident. Așa că ducem după noi un sistem în descompunere. Să ne trăiască!