Pe când era mică, scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu traversa, în interiorul aceleiași zile, două lumi. În lumea de dimineață, stătea într-o grădină plină de hortensii și trandafiri și asculta fascinată povești în limba germană. În lumea de după amiază, cea a unui copil obișnuit dintr-un cartier bucureștean, încerca să traducă în limba română experiența miraculoasă din prima parte a zilei. „Eu am fost un copil extrem de nefericit atunci când am mers la școală și am constatat că școala e cu totul altceva, pentru ca veneam dintr-o lume de libertate și de narațiune exacerbată pigmentată cu tot felul de frumuseți. Iar școala mi s-a părut o chestiune claustrantă, aridă, în primii ani, care nu avea nicio legătură cu lucrurile care îmi plăceau mie. Așa că starea asta de poveste la mine s-a născut în germană mai întâi și a trecut greu în română, tocmai pentru că în română partea de educație era o chestiune șablonizată și înghesuită într-o uniformă care niciodată nu îți stătea bine ”, își amintește, într-un interviu pentru Republica, scriitoarea care a publicat recent, la editura Litera, romanul „Castelul din orașul meu”.
O carte foarte frumoasă, plină de povești cu minuni care strălucesc apoi se pierd, care te duce mereu mereu la intersecția a două lumi, fie că este vorba despre fractura între un oraș viu și un cartier dispărut, Uranus, sau falia care se deschide într-un om care renunță la cei pe care îi iubește.
„Cred că pierderea e o chestiune inevitabilă. Într-un fel sau altul o să pierzi ceva sau pe cineva. O să pierzi fie tinerețe, o să pierzi oameni la care ții, o să-ți pierzi poate casa sau o să pierzi ceea ce făceai. Toată lumea, fiecare din personajele astea pierde câte ceva, unii recuperează lucruri, unii nu și unii rămân cu pierderea asta foarte gravată pe dinăuntru.
Dacă vrei un lucru bun, o singură mențiune pe care aș face-o, critică pentru mine, în tristețea asta extraordinară și în trauma asta extraordinară, mulți dintre oamenii ăștia care se duc, se duc știindu-se iubiți. Asta nu e deloc puțin lucru. Și până la urmă, dacă anumite etape de viață sau devenire sunt cumva inevitabile, poate că întrebarea esențială este Cum?”, crede Ioana Bâldea Constantinescu.
Cum s-a născut „Castelul din orașul meu”, un roman plin de muzică și de povești întrețesute, de la povestea unui cartier dispărut la poveștile Fraților Grimm?
E foarte greu să rezum, au fost multe lucruri care s-au legat. A fost imaginea acestei case care îmi este apropiată și fizic, și emoțional și pe lângă care trec foarte des. A fost și muzica, au fost și fragmente de singurătate și de disperare, a fost și încercarea de a găsi un sens într-o stare de pierdere care mă traversa la momentul respectiv și pe care, ușor, ușor, am legat-o de multe lucruri. Atunci când ți se schimbă viața - și am trecut printr-o schimbare destul de importantă - te trezești sau eu m-am trezit în postura omului care studiază tot felul de detalii, cumva bizare, Bizareria te atrage, poate tocmai pentru că starea pe care o trăiești tu este ea însăși una bizară și cred că de asta m-au atras lucruri ciudate. Epidemia dansului de la Strasbourg, din 1518, de exemplu... Ce s-a întâmplat cu oamenii care și-au pierdut casele după demolările din anii `80, cum trăiește practic un oraș care nu mai e decât amintire pe sub orașul ăsta, în care locuim la propriu. Ce se întâmplă cu noi din pricina asta, nu cumva e o explicație pentru cât suntem de bulversați și pentru cât suntem de anacronici câteodată? Cum e țara asta în care locuim, o țară care a vândut realmente o parte importantă a populației ei până într-acolo încât există sate care au dispărut de pe hartă? Oameni ale căror povești nu mai trăiesc decât în amintirile rudelor sau ale prietenilor și despre care nu se vorbește. Cred că toate lucrurile astea au ajuns să se lege, cred că mai mult s-au legat ele între ele decât le-am legat eu.
Aș vrea să facem o mică paranteză legată de dans, povesteai, la lansarea cărții, o scenă din viața ta personală, o scenă foarte luminoasă, cu fetița ta dansând. Cum ți-a servit și această drept sursă de inspirație?
Într-adevăr, ăsta a fost momentul care cred că a funcționat ca un fel de declic. Fetița mea era destul de mică, eram în pandemie și ne plimbam prin Cartierul Evreiesc, când am văzut casa asta cu o lumina absolut indescriptibilă, o lumină de film vechi. Și în atmosfera asta sepia, pe o străduță plină de pisici, dar pe care altfel nu era absolut nimeni, am văzut-o pe copila mea dansând, învârtindu-se, în apropierea unei case, care este ea însăși ca un vălătuc ce se învârte în jurul propriului ax. Și mi s-a părut mântuitoare, foarte frumoasă scena asta, mi s-a lipit de minte și de suflet.
Și după aceea s-a lipit de mine muzica asta, care m-a urmărit tot timpul în care am scris, Simfonia nr. 1 de Mahler, pe care o am de la soțul meu Marius și care e un cadou. Este o muzică, până la urmă, care m-a locuit și mă locuiește și în care cred că mi-am vărsat și tristeți, dar și foarte multă iubire și, în cele din urmă, un soi de apetit narativ.
Așa cum filmele au coloană sonoră, și cartea ta are coloană sonoră.
Eu cred că toți avem coloană sonoră și că legăm inconștient fragmente sonore de stările de emoție pe care le traversăm. Există muzică în bucuriile și momentele noastre depresive, fie că ne dăm sau nu ne dăm seama. Ea locuiește acolo și toate muzicile astea cred că fac un soi de playlist care e destul de eclectic în cazul meu și într-un fel mă bucur că e așa.
În copilărie, noi am primit foarte multă normalizare a violenței, a abuzului. Am primit starea asta de acceptare, de stai în banca ta
Cartea ta este este și o carte despre copilărie, spui la un moment dat foarte frumos, făcând referire la Frații Grimm, că suntem cu toții urmașii copiilor pierduți. Fiecare loc în care trăiești modelează într-un anumit fel copilăria, cum crezi că a fost modelată copilăria noastră, a celor care suntem astăzi adulți?
Am primit foarte multă normalizare a violenței, a abuzului. Am primit starea asta de acceptare, de stai în banca ta, fii cuminte, nu deranja, știi modelul „copilului bun”. Un copil bun, cum am fost noi, e un copil liniștit, care nu iese din rând. Copilul de astăzi este cu totul altcumva, e un copil care are opinie, care imediat reclamă abuzul, care oricum știe să-l identifice. E un copil care își spune păsul și opinia și asta e o diferență foarte mare.
În plus, mai e un lucru pe care l-am observat, tot așa, când era fetița mea era foarte mică și l-am observat în contrast cu lipsa mea de abilitate socială, dacă vrei. Copiii din generația ei se duc în parc și, după 10 secunde, spun: Vrei să fim prieteni? Mie mi-a rămas greutatea de a mă apropia de oameni și cred că a rămas multora din generația mea. E o cochilie, o armură, care te și conține în același timp. Nu e foarte bine să împarți foarte mult din tine, cred că asta este o lecție care ni s-a servit foarte mult. Copiii de astăzi sunt mult mai deschiși, da, cu siguranță că le lipsește o anumită libertate pe care noi am avut-o, dar cred că în libertatea asta încăpeau și foarte multe tăceri și foarte multă violență. Cred că suntem și copiii unor părinți care au trecut prin toată perioada de tranziție și de după Revoluție, care a fost traumatizantă și pentru ei și în care s-au construit multe absențe și multe tăceri. Cred că mulți dintre noi am fost ori responsabilizați, ori am simțit toată apăsarea acestei perioade.
Un exemplu pe care îmi place să-l dau câteodată, pentru că și pe mine m-a șocat, este faptul că nu știu dacă ai trecut prin aceeași stare, dar generația noastră de părinți s-a revoltat destul de tare la poveștile ale Fraților Grimm. Când le-am redescoperit la maturitate, erau niște orori și am zis: Doamne, cum să-mi expun copilul la așa ceva, adică lupul mănâncă bunica și după aceea fetița, ce chestie atroce, cum să dau asta mai departe? Este o chestiune foarte simbolică, de fapt, și vorbește despre niște fâșii de istorie în care durerea și pericolul și apropierea morții și fragilitatea vieții uneau generații. Acest lucru nu mai e valabil în ziua de astăzi, dar e interesant să te duci pe urma lui și să vezi cum modelează psihicul unor unor generații și a unor forme de timp.
Educația șablonizată și înghesuită într-o uniformă care niciodată nu îți stătea bine
În carte sunt multe referiri la limba germană și tu, din perspectiva asta, ai avut o copilărie interesantă pentru un copil crescut în București. Care este legătura ta cu cultura germană?
Am avut o copilărie foarte interesante lingvistic, pentru că părinții mei, ca toți părinții care munceau în anii `80, aveau o mare problemă să găsească o grădiniță. Mama mea, profesoară, nu avea cu cine să mă lase, veșnica poveste, dar până la urmă s-a găsit această variantă miraculoasă și am ajuns în grija unei doamne de origine germană care avea o grădină splendidă în București. Părinții mei nu vorbesc germana, nu aveam rude în Germania, dar îmi petreceam jumătate din zi în limba asta pe care am învățat-o destul de repejor. Și jumătate de zi încercam să traduc acasă ce mi se întâmplase până la prânz, iar diferența dintre cele două Ioane, Ioana de dimineață și Ioana de după-amiază e și ea o chestiune care m-a locuit și care cu siguranță face parte din ADN-ul meu. Am avut atunci, îmi aduc aminte foarte bine, o ediție absolut superbă, o ediție de început de secol XX, a poveștilor Fraților Grimm din care mi se citea. Și mi se citea exact cum li se citește unor personaje din carte, adică întorceam o găletușă cu fundul în sus, mă așezam pe ea și mi se citea. Petreceam așa ore, într-o grădină cu hortensii și trandafiri, este una dintre cele mai frumoase și mai luminoase imagini din copilăria mea. Eu am fost un copil extrem de nefericit atunci când am mers la școală și am constatat că școala e cu totul altceva, pentru ca veneam dintr-o lume de libertate și de narațiune exacerbată pigmentată cu tot felul de frumuseți. Iar școala mi s-a părut o chestiune claustrantă, aridă în primii ani, care nu avea nicio legătură cu lucrurile care îmi plăceau mie. Așa că starea asta de poveste la mine s-a născut în germană mai întâi și a trecut greu în română, tocmai pentru că în română partea de educație era o chestiune șablonizată și înghesuită într-o uniformă care niciodată nu îți stătea bine și cu poza clasică de început de clasa întâi cu copii triști. Eu veneam dintr-un soi de tărâm magic, unde credeam realmente că toate lucrurile astea care mi se citeau din cărți sunt pe jumătate adevărate.
E o rană în orașul ăsta, o rană deschisă, o cusătură pe spinarea timpului.
E mereu în cartea ta o dualitate, sunt două orașe, un oraș viu și un cartier dispărut, sunt două mame, doi copii, există tot timpul cum spuneai o cusătură vizibilă între lumi. Demolarea cartierului Uranus a lăsat o rană în București, când a început să te preocupe povestea lui și cum ai investigat-o?
Eu stau în Cartierul Evreiesc și totul a început în momentul în care mi-am dat seama că aici s-a oprit linia demolărilor, că stau exact pe granița dintre lumi și pe granița dintre orașe. Lucrul ăsta mi s-a părut cutremurător, faptul că trec pe lângă blocuri pe sub care au fost grădini, faptul că aici s-a împărțit lumea asta urbană a noastră. După aceea, am început ușor, ușor să citesc despre ea. Pe urmă am făcut o mică pasiune pentru fotografii vechi și am început să merg să văd anumite străzi, anumite locuri și după aceea să caut cu disperare imagini despre cum arătau atunci. Unele seamănă, unele nu seamănă absolut deloc și am văzut documentare, am citit, am vorbit cu oameni, am pus întrebări. S-a activat un pic și reflexul ăsta jurnalistic, pentru că mi se pare un subiect extrem de interesant, fiindcă explică foarte bine cine și cum suntem acum. De ce pare că urâm orașul ăsta și vrem să-i facem rău cumva, de ce îl identificăm mai mult cu urletele din trafic decât cu orice altceva? De ce suntem atât de neglijenți cu el și lăsăm în urmă atât de multă mizerie fizică și umană, atâta răutate și urâțenie? Trăim într-un oraș care a fost desfigurat, care a fost mutilat, călcăm pe cioburile frumuseții lui și probabil că e ceva din ființa noastră profundă care simte rana. E o rană în orașul ăsta, o rană deschisă, o cusătură pe spinarea timpului. De multe ori suntem cu tălpile lipite de ea și poate că ne frige și nici măcar nu știm ce e.
Cum poți să găsești în lumea asta puțină alinare?
Cred că înțelegând-o și recuperând-o și recuperând nevorbitele și netrăitele și punând cuvinte peste tăcerile care au durut. Cred că în cele din urmă ne recuperăm pe noi, recuperând acele părți din noi care sunt iubite și care au iubit, mai mult decât pe cele care urăsc sau sunt rănite.
O altă bucată de istorie despre care scrii este cea a vânzării sașilor. Este o lume care dispare, dispar obiectele frumoase din case, dispar oamenii și în cele din urmă rămân clădirile degradate și lipsite de viață. Care e cheia în care citești povestea vânzării sașilor, a dispariției fizice a unei părți a populației?
Asta e una din marile rușini ale României moderne, faptul că a vândut oameni pe bani altui stat care i-a cumpărat pentru că erau, da, etnici germani. Sunt foarte multe povești de de familii despărțite, unele dintre ele au reușit să se reîntregească după o perioadă, dar unele . Vorbim de copii luați de la mame, despărțiți de familie, lucruri groaznice.
„Ca mamă, mi-ar plăcea să fiu ținută minte și prin ludicul pe care încerc să-l învăț câteodată cot la cot cu copilul meu”
Istoria noastră personală nu este deloc mai puțin importantă, la nivelul devenirii noastre, decât istoria mare. Pe mine m-au emoționat părțile despre mamele bune din carte și conflictele lor interioare. Cum ai ajuns la aceste reprezentări ale mamelor?
În fiecare din mamele astea este un copil și pe sub piele fiecăreia e cusută mama ei, care, poate, de multe ori, este foarte diferită de ea. Sunt și mame agresive în cartea asta, sunt și mame pe care nu ți le imaginezi, sunt și femei care nu au copiii lor, biologici, dar care sunt extrem de înzestrate cu instinct matern și care sunt de o gingășie spirituală extraordinară. Sunt femei care pot să fie așa cu copiii altora cu care nu au niciun fel de legătură, pur și simplu, pentru că se naște acolo ceva, pentru că există ceva. Eu cred în lucrul ăsta, să știi, că ești părintele copilului pe care îl crești și pe care îl iubești, nu neapărat al copilului biologic.
Maternitatea cred că e o chestie care nu apare instantaneu. Și mama din carte, care este și în burnout, și bulversată, își are și propriile povești, inclusiv de iubire și de speranță, mai mult sau mai puțin fărâmițate pe dinăuntru, cred că reușește să construiască acel ceva care mi se pare esențial în relația cu un copil și anume complicitatea. Ni se spune peste tot și, teoretic, sună foarte important faptul că trebuie să ai autoritatea asta parentală. Eu nu-mi doresc neapărat să o am sau să fiu ținută minte așa. Ci mi-ar plăcea să fiu ținută minte și prin ludicul pe care încerc să-l învăț câteodată cot la cot cu copilul meu. Cred că multe mame, așa cum sunt mamele din cartea mea, sunt niște mame fragile, care își expun vulnerabilitățile în diferite moduri, dar asta nu le face niște mame mai rele. Greșim cu siguranță mai mult decât ne dăm seama, dar încerc să-mi asum greșelile de dragul acestei complicități și să păstrez complicitatea. Și asta este într-un fel diferit apropo de ce vorbeam la început despre generațiile mai vechi și mai noi, există mulți oameni care spun public că e ok să-i zici copilului că îți pare rău, e ok să-ți ceri scuze, să fii vulnerabil în fața lui. Nu trebuie să-ți construiești propriul piedestal și să stai acolo imobil.
Povestea copilului care găsește o cheiță de aur fără a ști unde e sipetul
În cartea ta e și multă tristețe, viața e plină de pierderi, viața e plină de alegeri greșite, pe unele le regreți până la moarte. Cum crezi tu că ar trebui procesate aceste pierderi și cum vezi tu rezultatul final când te uiți la viețile pe care le-ai creat în roman?
Cred că pierderea e o chestiune inevitabilă. Într-un fel sau altul o să pierzi ceva sau pe cineva. O să pierzi fie tinerețe, o să pierzi oameni la care ții, o să-ți pierzi poate casa sau o să pierzi ceea ce făceai. Toată lumea, fiecare din personajele astea pierde câte ceva, unii recuperează lucruri, unii nu și unii rămân cu pierderea asta foarte gravată pe dinăuntru.
Dacă vrei un lucru bun, o singură mențiune pe care aș face-o, critică pentru mine, în tristețea asta extraordinară și în trauma asta extraordinară, mulți dintre oamenii ăștia care se duc, se duc știindu-se iubiți. Asta nu e deloc puțin lucru. Și până la urmă, dacă anumite etape de viață sau devenire sunt cumva inevitabile, poate că întrebarea esențială este Cum? Poate cum este răspunsul pe care îl ai. Cred că Hanno este un personaj care, renunțând la un moment dat la anumite lucruri aproape cu bună știință și fiind tot timpul scindat între părere de rău și un soi de adicție care îl face să meargă mai departe pe drumul pe care l-a ales, caută pe final senzația asta. Că a fost iubit, că este poate, caută să recupereze starea asta și sigur că e alegerea cititorului ce vede acolo. Dacă el reușește sau nu să o recupereze, dacă povestea devine sau nu reală.
Această ultima poveste scrisă împreună de Frații Grimm, care se pare că nu e folclor, ci e o ficțiune, este despre un băiețel care găsește o cheiță de aur. Știi cum e toate poveștile clasice, copilul e trimis după vreascuri în pădure, iarna, zăpada e aproape cât el de mare și el găsește cheița asta de aur, dar nu găsește și ce deschide, nu găsește și cutia, sipetul, comoara, acel ceva. Oare nu asta facem întotdeauna, oare nu avem cheia în buzunar și nu asta căutăm, să găsim comoara? Poate că foarte mulți dintre noi o avem la picioare sau suntem în fața ei și și n-o vedem și nu o intuim. Pentru mine, perioada asta în care am scris cartea asta și cât am trăit în muzica și filmul ei, e o perioadă în care am avut multe suferințe, unele foarte mari, unele care m-au măcinat foarte tare. Dar este și o perioadă în care m-am simțit foarte iubită de oameni care îmi sunt foarte apropiați. Și cumva aleg conștient și îmi aduc aminte mai mult asta decât devastarea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.