Foto: Ana-BlandianaART©Artista-Tango via Facebook Humanitas
În vara lui 1988, Ana Blandiana era redusă la tăcere pe termen indefinit, după ce a publicat în cartea de versuri „Întâmplări din grădina mea” o poezie cu motanul Arpagic în care îl parodia pe Nicolae Ceaușescu. Volumul a fost retras din librării, cărțile în curs de apariție care conțineau numele autoarei și ca simplă mențiune au fost întoarse din drum, rubrica săptămânală din România literară i-a fost scoasă. În absența oricărei speranțe de publicare și fără să creadă vreo clipă că există șansa ca regimul comunist să cadă, a început să țină un jurnal amănunțit al lucrurilor care i se întâmplau.
Mai bine de trei decenii mai târziu, a descoperit patru caiete, cu scris greu descifrabil, care conțineau povestea acelei perioade. „Am avut chiar un sentiment de spaimă când am deschis prima oară, așa, întâmplător caietul la o scenă pe care nu numai că nu-mi aminteam că am scris-o, dar nu-mi aminteam că am trăit-o. Nu-mi aminteam nimic, se ștersese, iar pe deasupra abia reușeam să citesc pentru că se uscase pasta pixurilor. Și am avut sentimentul că mă aflu în fața unei dispariții în neant din toate punctele de vedere, care trebuie salvată”, a povestit scriitoarea într-un interviu pentru Republica.
După un an în care s-a întrebat dacă să le publice sau nu, a decis să le transforme într-o carte. Astfel a apărut, la Editura Humanitas, „Mai-mult-ca-trecutul Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989”, o mărturie a vieții din ultimii ani ai dictaturii ceaușiste, atât de detaliată, încât, citită cu ochii omului de astăzi, pare aproape neverosimilă. Deschizând o fereastră spre trecut, Ana Blandiana deschide o fereastră spre prezent și viitor și avertizează asupra riscurilor necunoașterii istoriei.
„Fără rușine față de faptul că și Ceaușescu l-a adus pe Vlad Țepeș pe scenă, George Simion l-a adus, la rândul lui, pe scenă pe Vlad Țepeș, despre care nu știa, de altfel, în ce secol trăise. Și în timpul lui Ceaușescu mă înfiora faptul că răul era amestecat cu prostia și dădea un melanj insuportabil. Deci nu era un rău diabolic, era un rău jos și mizerabil și amestecat cu incultură, cu prostie, toate exploatate în diverse scopuri. Se întâmplă asta și acum, ca și când nimic nu s-ar fi petrecut. Asta e înspăimântător, faptul că nimeni nu învață nimic din istorie. La Sighet sunt tot felul de fraze pe pereți despre cum cine nu știe istoria e condamnat s-o repete. Copiii noștri nu știu trecutul, în mod evident, nu învață istorie. Dar pot fi exploatați prin niște fantoșe din istorie”, spune scriitoarea.
Mai jos, interviul pe larg.
„Nicio clipă nu mă gândisem că Nicolae Ceaușescu va muri înaintea mea”
Între 1988 și 1989, ați trecut printr-o perioadă grea, când semnătura dvs. a fost interzisă. Cum vă imaginați atunci viitorul?
Nu se știa nimic, pentru că de fapt nu aveam destulă fantezie să îmi imaginez ce va urma. M-am gândit mult după 1989 și mi-am dat seama că domnul Coposu a fost singurul om pe care l-am crezut când mi-a spus, dar poate a fost chiar singurul care mi-a spus, că el era convins că se va termina comunismul în timpul vieții lui. Eu, de exemplu, n-am fost deloc convinsă, adică cel puțin nici nu mă gândisem la asta. Ceaușescu era mai mare cu vreo 20 de ani decât mine, dar nicio clipă nu mă gândisem că el va muri înaintea mea. Îl vedem ca - sigur, nu îmi puneam problema termenii ăștia - dar subliminal era ca și când ar fi fost nemuritor. Pur și simplu, teroarea și opresiunea ne baraseră, ne apăsau. Eu mai fusesem de două ori interzisă și se revenise, în sensul că apăruse perioada aia, luminișul comunismului, deschiderea închisorilor și vizita în China, între `64 și `72. Mă rog, atunci totul se luminase și apăruse generația `60. După aceea, mai fusesem interzisă în urma unor poezii apărute în Amfiteatru și care fuseseră difuzate în samizdat, dar s-a retras interdicția în urma protestelor de la Universitatea din Padova, de la Universitatea din Heidelberg, Ceaușescu încă ținea la imaginea lui. Acum, în `88, era evident că nu mai era nicio speranță să se mai dea înapoi.
V-ați temut și pentru siguranța dvs. fizică? În vremurile acelea, amenințarea era întotdeauna și fizică.
Nu știu, în general, pe parcursul anilor, nu mi-a fost niciodată frică în sensul ăsta. Sigur că se putea întâmpla totul. Totul era absurd, deci orice se putea întâmpla, dar în general în logică intra faptul că el nu avea de câștigat din a ieși scandal că reprimă un scriitor cunoscut și tradus în străinătate. Dar de data asta nu mai avea nimic de pierdut, începuse Opération Villages Roumains împotriva dărâmării satelor, toată presa străină era împotriva lui, deci nu mai era perceput ca un disident al lumii comuniste. Era clar că nu mai aveam ce să visez.
Jurnalul dvs. e plin de ruine, m-a frapat această imagine, peste tot erau case distruse, sora dvs. nu mai avea apă curentă din cauza demolărilor. Demolarea clădirilor este omniprezentă și ea redă imaginea demolării societății.
E ciudat, pentru că eu, de fapt, am scris numai ce mi s-a întâmplat mie. Ideea mea a fost să scriu pisălog, în amănunt, personal, ca să fixez ce mi se întâmplă, într-o lume care curgea spre rău și în care nu mai aveam nicio speranță. Faptul că, până la urmă, prin felul în care am descris totul, cum mergeam în satele din jur să caut cartofi sau cum mergeam în Ardeal, s-a creat o imagine chiar a societății, a fost un noroc că s-a întâmplat. Până la urmă și eu am fost uimită citind totul, am fost uimită să văd cronicile mai multe decât la orice carte… Nu mă așteptam deloc la succesul cărții, mi se pare ceva așa de ciudat, pentru că eu niciodată nu m-am gândit la acele caiete ca la literatură. Eu tot timpul scriam la romanul Sertarul cu aplauze. Până la urmă a fost Cenușăreasa, a fost cartea care a spus mai mult.
Nu știu cum să-mi explic, dar cartea a avut succes la tineri, am avut foarte multe lansări și erau mereu cozi de oameni foarte tineri, elevi sau studenți, iar ideea e că voiau să afle. Era clar că vin pentru că e o carte despre cum se trăia înainte și că voiau să afle de-adevăratelea ce se întâmplase. Din asta se vede că sunt mult mai buni decât credem noi, care zicea: nu citesc, nu-i interesează nimic, se droghează... Sigur că întotdeauna cei care citesc, cei care gândesc sunt o minoritate, dar sunt minoritatea gânditoare care duce lumea înainte. Și uite că ea există și din acest motiv sunt chiar bucuroasă că am publicat cartea.
„Îți dai seama că prin asta se termină imaginea voastră de cuplu ideal?!”
În prefață, ați mărturisit că ați ezitat să publicați jurnalul acelei perioade.
Vreun an de zile m-am tot gândit dacă să public sau nu după ce am descoperit caietele. Erau multe argumente să nu public cartea, chiar imaginea mea avea de pierdut. Mai ales că sora mea, care fusese prima care a citit caietele după mine zicea, când o întrebam: Da, cred că ar fi foarte de folos să fie publicată, dar tu îți dai seama că prin asta se termină imaginea voastră de cuplu ideal, fiindcă aici vă ciondăniți tot timpul?!
Vorbiți chiar din prefață despre limitele memoriei, despre cum s-a schimbat propria dumneavoastră percepție asupra evenimentelor de atunci, dintre care pe unele chiar le-ați uitat.
Chiar a fost chiar un sentiment de spaimă când am deschis prima oară, așa, întâmplător caietul la o scenă pe care nu numai că nu-mi aminteam că am scris-o, dar nu-mi aminteam că am trăit-o. Nu-mi aminteam nimic, se ștersese, iar pe deasupra abia reușeam să citesc pentru că se uscase pasta pixurilor. Și am avut sentimentul că mă aflu în fața unei dispariții în neant din toate punctele de vedere, care trebuie salvată. De aceea, mai întâi am dat caietele să fie introduse în computer, ceea ce a fost ceva foarte greu, pentru că chiar se citeau greu.
„Atunci exista confortul spiritual care provenea din faptul că știam că noi toți suntem buni și Ceaușescu este rău”
Care este rolul pe care pe care această limitare a memoriei noastre îl joacă asupra felului în care este perceput astăzi comunismul în societate? Vi se pare oarecum firesc că oamenii au uitat sau nu e chiar atât de firesc că oamenii au uitat ororile trecutului? Cum vă sună această expresie: „înainte era mai bine”?
Poate e o nuanță care e doar a mea, nu sunt sigură dacă alții sunt de acord cu ea. Eu cred că nimeni nu e nebun să zică de-adevăratelea că era mai bine înainte că nu se găsea mâncare și că acum se găsește peste tot. Dar sentimentul că era mai bine e totuși real și el vine din faptul că e mult mai greu să fii liber decât să nu fii liber. Atunci exista confortul spiritual care provenea din faptul că știam că noi toți suntem buni și Ceaușescu este rău și el e vinovat de toate. Tot ce era rău n-avea legătură cu noi, noi eram victime, în timp ce în condițiile de libertate ești în permanență responsabil de ceea ce se întâmplă. Mereu dai examen și, în funcție de cum îl treci, ți se desfășoară viața în continuare. Iar asta pentru niște oameni care au ajuns la libertate la 50 de ani, să zicem, sau la 40 de ani cred că a fost greu. Cred că de aici vine acest sentiment absurd, dar explicabil.
Scriați că efortul de a deveni cinstit a devenit mai mare în libertate…
De fapt, nu știu dacă era mai ușor sau mai greu, dar concluzia mea este că pentru oamenii care au trăit în ambele aripi, înainte și după 1989, dacă vrem să îi cunoaștem cu adevărat, e mai bine să îi analizăm acum, pentru că în condiții de libertate sunt mai adevărați. În condițiile terorii, era foarte mică marjă în care se puteau manifesta. Asta cred că am gândit cel puțin în legătură cu Dinescu. Și a fost una dintre dilemele mele, dacă să public sau să nu public, pentru că de 30 de ani eram în contradicție cu Dinescu, el mă ataca, eu nu răspundeam și așa mai departe, iar în cartea asta el apare ca eroul meu. Și m-am gândit la urmă: dar chiar așa e interesant. Cartea vorbește despre epocă pe de-o parte, deci nu sunt portretele noastre, sunt portretele epocii care ne marca într-un fel sau altul. Iar faptul că după aceea el s-a dezvoltat cum s-a dezvoltat, până la urmă astea sunt nuanțele adevărate. Atunci a fost un moment de curaj, da. După aceea însă a fost o întreagă viață care s-au manifestat trăsăturile, deci nu știu dacă a fost mai ușor să fie cinstit atunci, dar e mai plenar acum.
Ce le-ați spune tinerilor de astăzi despre comunism, ce credeți că trebuie neapărat să știe, în condițiile în care nu au prins nici o zi din această epocă?
În primul rând, esențial pentru ei este este să citească, este clar că generația de tineri de acum, în măsura în care nu citește, n-are cum să înțeleagă, pentru că, era cu totul și cu totul altceva. De fapt, eu gândindu-mă la propriile mele pagini, îmi dădeam seama că pot să pară suprarealiste, aproape aberante, aproape o construcție fantastică pentru cineva care a trăit în condiții strict de societate de consum și de libertate absolută. Dar în măsura, în care nu înțeleg ce a fost aia, nu înțeleg nici ce asta. Nu este un drum spre trecut, este un drum spre prezent, adică este un fel în care, aflând ce a fost înainte, înțelegem care sunt reziduurile acestui trecut în prezentul ăsta și cum vor duce toate, trecutul și prezentul, spre viitor.
„Copiii noștri nu știu trecutul, în mod evident, nu învață istorie. Dar pot fi exploatați prin niște fantoșe din istorie”
Acum există niște oameni care profită de această neștiință și de confuziile existente și le instrumentalizeaza în cadrul unei agende politice.
Felul în care se exploatează adevărurile este este altă temă și în mod evident tinerii sunt fără apărare. Am aflat de curând și mi se pare înspăimântător că faptul că între adepții AUR majoritatea sunt tineri. E ciudat, chiar ciudat pentru că mie mi se părea că e o mare pierdere pentru tineri faptul că ei nu mai știu deloc istorie. Să te simți român, de exemplu, înseamnă să te simți continuatorul unor personalități care au marcat într-un fel sau altul o altă epocă. Dacă ei nu știu nimic, dacă nu fac decât o oră de istorie pe săptămână în care nu intră nimic, atunci de ce sunt permeabili la niște sloganuri naționaliste care nu fac decât să exploateze în mod ridicol niște mari personalități din trecut?
„Și în timpul lui Ceaușescu, mă înfiora faptul că răul era amestecat cu prostia și dădea un melanj insuportabil. Se întâmplă asta și acum, ca și când nimic nu s-ar fi petrecut”
Fără rușine față de faptul că și Ceaușescu l-a adus pe Vlad Țepeș pe scenă, George Simion l-a adus, la rândul lui, pe scenă pe Vlad Țepeș, despre care nu știa, de altfel, în ce secol trăise. Întotdeauna, și în timpul lui Ceaușescu, mă înfiora faptul că răul era amestecat cu prostia și dădea un melanj insuportabil. Deci nu era un rău diabolic, era un rău jos și mizerabil și amestecat cu incultură, cu prostie, toate exploatate în diverse scopuri. Se întâmplă asta și acum, ca și când nimic nu s-ar fi petrecut. Asta e înspăimântător, faptul că nimeni nu învață nimic din istorie. La Sighet sunt tot felul de fraze pe pereți despre cum cine nu știe istoria e condamnat s-o repete. Copiii noștri nu știu trecutul, în mod evident, nu învață istorie. Dar pot fi exploatați prin niște fantoșe din istorie. Cum se explică asta?
Nu cred că există cineva față de care să am o mai mare compasiune decât un tânăr care ar vrea să înțeleagă lumea de azi și nu are la dispoziție nimic altceva decât cărțile
Ați găsit totuși o explicație?
Pot să spun cine e vinovat aici, școala e vinovată, nu numai pentru ei, ci și pentru părinții lor, pentru că aceeași școală proastă au făcut-o și ei. Când eram eu elevă, era sfârșitul perioadei staliniste și ni se spuneau la școală tot felul de minciuni. Dar acasă părinții ne spuneau: asta nu e adevărat, nici asta nu-i adevărat. Ne ziceau: nu trebuie să spui la școala asta, dar trebuie să știi, deci exista această cenzură a unei generații care fusese bine educată. În timp ce mulți dintre părinții celor care sunt elevi au avut ei înșiși o școală proastă, în care n-au învățat mai nimic. Nu cred că există cineva față de care să am o mai mare compasiune decât un tânăr care ar vrea să înțeleagă lumea de azi și nu are la dispoziție nimic altceva decât cărțile. Și dacă nu citește, dacă nu este ajutat să citească și să selecteze între milioanele de informații, dacă n-are modele, cum poate să înțeleagă?
Eu, de exemplu, sunt convinsă că nu aș fi făcut Memorialul de la Sighet dacă n-aș fi avut o profesoară de istorie, domnișoara Ile, care în anii ‘50 - ‘60 ar fi trebuit să predea tot felul de prostii. Mi-o amintesc vorbind despre despre neutralitatea României din timpul Primului Război, când ardelenii veneau și făceau presiuni la București ca să se intre în război și să câștigăm Transilvania. În sfârșit, s-a votat intrarea și îmi amintesc momentul în care profesoara ne vorbea despre faptul că armata română a trecut Carpații, iar soldații erau încălțați cu bocanci cu tălpi de carton. Ochii i se umpleau de lacrimi în timp ce ne spunea asta și noi vedeam eroismul soldaților, pe de-o parte, și pe de altă parte corupția oligarhiilor. Era o dragoste în care intra toată critica din lume. Deci nu să-ți iubești țara și să spui lozinci, ci să-ți iubești țara analizând ce a făcut țara asta de-a lungul timpului și să înțelegi ce trebuie să duci mai departe, asta trebuie transmis tinerilor. Dar ei acum nu mai au asemenea profesori.
„Primarul urla la profesoare, iar profesoarele, niște fete tinere, se pierdeau cumplit. În jurul acestei scene se opreau țăranii din sat pe ale căror fețe se citea un fel de satisfacție”
Cum repari lucruri, care e soluția?
Școala trebuie să se schimbe, educația trebuie să se schimbe, și la nivelul mediu, și la nivelul universităților. În primul rând trebuie să se schimbe statutul profesorului care trebuie să-și aducă aminte că nu este un slujbaș, ci cel puțin jumătate din statutul lui e de apostol. Dar ca profesorul să înțeleagă asta, trebuie ca societatea să-l pună pe acest piedestal. Nu există cineva mai important într-o societate decât cel care educă tinerii, de el depinde totul. Îmi amintesc că înainte de 1989 eram la țară, într-un sat de lângă București, unde după cutremurul din 1977, închiriasem o căsuță de paiantă. În piațeta în care era și primăria și școala erau copiii, profesoarele și primarul, un tip gras și oribil, care a mai fost primar 10 ani după Revoluție și care era șeful mafiei locale. Trebuiau să fie încolonați copiii și duși la cules usturoi, totul se făcea cu școlile și primarul urla la profesoare, iar profesoarele, niște fete tinere, se pierdeau cumplit. Dar nu asta era important.
Important era că în jurul acestei scene se opreau țăranii din sat pe ale căror fețe se citea așa, un fel de satisfacție, pe ideea: Ia să vadă și cuconițele astea cum e! Adică le făcea plăcere că analfabetul respectiv țipa la ele, pe când înainte profesorul sau învățătorul era unul din conducătorii satului, era cineva respectat de tot satul. Deci asta trebuie să se schimbe, respectul pentru omul care educă, iar el, omul care educă, să înțeleagă că are un statut care nu e compatibil cu fluierele din timpul grevelor. Eu nu zic că nu trebuie să lupte pentru mărirea salariului, dar trebuie să nu uite ce înseamnă un profesor.
„Comunismul nu s-a terminat și nici nu poate să se termine vreodată”
Spuneați că unele din lucrurile pe care le-ați trăit pe vremea comunismului sunt la fel și astăzi. Vă mai așteptați să se întâmple asta la mai bine de trei decenii de la Revoluția din 1989?
De fapt, întrebarea de bază ar fi dacă s-a terminat sau încă nu s-a terminat comunismul. Consider că nu s-a terminat. Sincer vorbind, este clar că ideea conform căreia comunismul s-a terminat odată cu căderea Zidului Berlinului e o formă a occidentalilor de a-și asigura confortul mental. Adică au fost unși cu toate unsorile în relațiile cu el, s-a dovedit că era criminal, mă rog, n-au avut nimic împotrivă, dar acum s-a terminat și, gata, mergem mai departe. Mie mi se pare că există comunismul - în țările din Extremul Orient în mod instituțional, există în fostele țări comuniste în mod aproape ocult, aș zice, în orice caz, subliminal, ca reziduu de mentalitate care gripează roțile societății. Și există cancel culture și woke și corectitudinea politică și tot progresismul cu toată aura neagră de aberații pe care o conține și care a pus stăpânire pe marile universități americane, care la ora asta sunt de extremă stânga. Doar că este neomarxism, nu marxism, marxismul avea argumente economice și lupta de clasă se baza pe pe cucerirea și împărțirea bogăției. Între timp, acesta nu mai stă în picioare pentru că s-a rezolvat în alte feluri, prin progresul societății, nivelul claselor de jos din Occident a crescut suficient ca să nu mai declanșeze revoluții. Și atunci s-a mutat într-un plan mental și cultural, care este mai teribil într-un fel, pentru că își propune pur și simplu să să șteargă memoria lumii, să rescrie istoria, adică exact ce făceau și comuniștii, la drept vorbind.
Mă refer la reinventarea cenzurii, pentru că este o cenzură, se stabilește din afara voinței mele ce este corect și ce nu este corect și mi se spune că trebuie să mă port așa. Acest lucru se petrecea și în comunism. Deosebirea era că acolo intervenea și frica și, dacă nu te supuneai să spui ceea ce trebuie, puteai să intri la închisoare sau să pățești ceva. Evident, progresismul se dezvolta pornind din America și se dezvoltă în țări libere, în state de drept, în care nu se pune problema intrării la închisoare pentru conflict de opinie. Dar există metode care sunt instrumentate, asta mi se pare uluitor, de intelectuali, adică intelectualii care au fost întotdeauna în istoria lumii cei care au luptat pentru libertate, și care acum inventează modalități de a-i pedepsi pe cei care nu se supun. Ați văzut ce s-a întâmplat cu J.K. Rowling, care fost trecută pe lista neagră pentru o afirmație de bun simț, făcută cu puțin umor, și asta funcționează într-o societate liberă. Acest tip de presiuni pot să intimideze.
Comunismul, cred eu, nici nu poate să se termine vreodată, pentru că el se bazează pe niște trăsături ale spiritului uman, care nu se termină, pe dorință de egalitate absolută, ceea ce nu poate să existe. Oamenii nu sunt egali, oamenii se nasc cu toții liberi, evident, cum spuneau iluminiștii, dar nu egali. Comunismul conține acest sâmbure, într-un fel luminos, al nevoii de egalitate, dar imposibil. Și în condițiile astea, mereu, mereu vor exista grupuri, de obicei rău intenționate și extremiste, care instrumentează aceste sentimente. Și de asta cred că mi se pare foarte important să nu uităm cum a fost când comunismul a fost la putere instituțional, statal, cum a fost viața oamenilor atunci,
Acum trei ani, am avut o conferință în Italia, se împlineau 700 de ani de la moartea lui Dante Alighieri, și am fost invitată într-unul dintre proiectele din cadrul comemorării. Trebuia să vorbesc pornind de la o terțină legată de libertate din Purgatoriu și m-am gândit cum pot să vorbești despre libertate, fără să vorbești de felul în care libertatea începe să fie erodată astăzi. În conferința respectivă, am vorbit despre toate astea, luându-l ca exemplu pe Dante, un personaj negativ din punct de vedere al progresismului, care fusese pus pe lista neagră alături de alți scriitori. Am spus că era bărbat, creștin, știu că am găsit cinci caracteristici ale lui care erau în general culpabilizat pe curentele astea. Și mi-am adus aminte de toată povestea pentru că la un moment dat ziceam nu faptul că nu există o adevărată reacție împotriva lor, că nu a apărut niciun Soljenițîn american ca să protesteze, deși în America n-ar fi ajuns la închisoare cum a ajuns în Uniunea Sovietică. Deci asta era o dovadă mai mare a erodării libertății, nu numai de către aceste curente, ci și din interiorul ei. Eu am numit-o libertatea leneșă, o libertate care se dizolvă în bunăstare, conformism, nepăsare. Nemaiavând cu ce să lupți, încet, încet libertatea își pierde strălucirea. Textul meu erau începea de la cât de importantă era libertatea când era doar o speranță la noi și cât de fără importanță e acum, când este erodată în toate felurile.
Citiți și a doua parte a interviului:
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
"Dar sentimentul că era mai bine e totuși real și el vine din faptul că e mult mai greu să fii liber decât să nu fii liber".
Cum să dezvoltăm o clasă de mijloc numeroasă când munca pe bune, în loc să fie încurajată, e considerată semn de prostie?
Las' să muncească fraierii, ca să aibă mai marii zilei de unde fura...