Tanti Ileana, la cei 84 de ani ai săi, „nu mai poate”. Dar Paștele trebuie să o găsească în curățenie, cu toate la locul lor și, ce este mai important, cu cozonac și ouă roșii încondeiate

Foto: Šálek Václav / ČTK / Profimedia

Sunt câțiva ani buni de când nu mai trăisem atmosfera de dinainte de Paște. Acasă. Acasă pentru că doar aici Paștele se simte în aer, în mersul oamenilor, în miresmele de cuptor încins, în gospodinele care merg de la una la alta cu buià, făină sau lemne, cu coveți sau tăvi…

Deși capitalismul a intrat și în satele de munte, de cele mai multe ori cu cizmele, cu acadele și plastic obscen, ici-colo rămân frânturi de tradiție.

Tanti Ileana, la cei 84 de ani ai săi, nu mai poate. Dar Paștele trebuie să o găsească în curățenie, cu toate la locul lor, și, ce este mai important, cu cozonac și ouă roșii.

Mergem așadar în Miercurea Mare la Răchitașu, pe malul Milcovului, în ultimul sat al acestei comune vrâncene: Butucoasa. Un nume care spune multe pentru cei care mai știu ce e ăla butuc. O priveliște de vis ne înconjoară și totul te îmbie aici la creație.

La poartă, fiica, nepoata și noi, doi oaspeți. Tanti Ileana ne întâmpină cu zâmbetul larg, dar prima întrebare pentru fiica-sa e:

– Ai ținut post? N-ai mâncat de dulce, nu-i așa?

Fiica răspunde serios, cât se poate de convingător că da, deși știe bine că nu e așa. Dar liniștea sufletească a mamei sale, a acestei bătrâne de 84 de ani care se ține de toate ale lumeștilor, e mai importantă decât micul său păcat.

Am invadat odăița bătrânei care e mică, dar plină de căldură. În sobă arde focul liniștit iar pe plită stau o cratiță cu ouă și alte două cutii de conserve mai vechi, cu ceară topită în ele. Pe prichici, un bulgăre de ceară tare din care au fost tăiate așchii și puse la topit.

Se spun unele, altele, ne mirăm de dibăcia bătrânei și de dorința sa de a face și de a fi în rândul lumii.

– Păi, cum? Tre’ să fac. La biserică nu poci merge cu mâna goală, mai vine cineva, să am și eu aicea de ciocnit cu cine-mi calcă pragul…

Vorbește dar chișița îi alunecă sinuos pe ouă. E un instrument rudimentar care în mâinile sale face minuni. Nu același lucru și în mâinile noastre.

Nepoata, fiica și cealaltă doamnă se apucă și ele de încondeiat ouă. Rezultatele nu sunt pe măsura eforturilor lor. Nepoata e toată ochi și urechi, dar nu le reușește. Fiica se plânge că nu a mai făcut din copilărie iar pentru noua venită e pentru prima dată.

Fetelor nu le iese, le „chică,” pentru că nu știu să dozeze ceara. Bătrâna le arată, le spune despre modele cu soare, frunze, zodiace, căi rătăcite… Ne povestește cum a învățat de mică să facă asta de la mama sa, iar când s-a măritat cum făcea și pentru alte neveste din sat. Instrumentul, chișchița, îl făcea un om al locului, mut dar priceput, care nu mai poate nici el acum.

Fetele au adus de la oraș culoare.

– Lasă, mamă, că eu am ce-mi trebe. Am Galus luat și fac cu ăla. Înainte făceam cu frunză de măr și sovârf. Îl puneam la uscat, – un rând de frunze de măr, unul de sovârf -, după care hierbeam astea cu ouăle și ieșau roșii. Acuma, de câțiva ani, nu mai poci merge după bălării și iau Galus.

– Nu, mamaie, se împăunează moștenitoarele. Am adus noi soluție: doctor Octus. Să vezi ce iese!

Și încep fetele să amestece toate pachetele aduse, care-s mai mult ambalaj decât produs, dar care, mai multe, vor da culoarea mai concentrată și mai aprinsă.

Doar tanti Ileana nu se plânge. Ea moaie chișița în cutie, o bate ușor de buza acesteia după care începe să „scrie” ouăle.

Bătrâna nu se mișcă de la sobă. Ba ne mai pune și câte un rachiu, să meargă treaba bine. Continuă să „scrie” ouă, spre disperarea tinerelor care nu reușesc toate la un loc să încondeieze cât face bătrâna singură. Ca să nu mai zicem de calitatea lor. Strâmbe, suferinde, câte unul deja ciobit, ouăle lor arată jalnic. Niciun desen nu e mai de vază. Practic sunt butucănoase, după numele locului unde au venit să-și exercite talentul.

– Bunică, se moare de cald aici, se plânge din când în când nepoata.

– Pune pana, răspunde sec bunica, arătând cu coada ochiului spre un ic de lemn aflat lângă pragul ușii.

Nepoata se uită la lemn ca la o nouă invenție și nu știe ce să facă cu el. I-l ia mama din mână, deschide ușa și-o înțepenește așa, cu icul. Aerul proaspăt pătrunde în cotruna mică. Bătrâna continuă să „scrie” nepăsătoare la toate problemele existente și inexistente ale orășencelor. Ouăle se adună încet-încet în coș, pe pat, gata să fie „buite”. Mai bine de 40-50 așteaptă să fie băgate în vopseaua din cratiță unde se amestecă de zor.

Fetele așază ouăle în zeama colorată din cratiță, după care încep să le scoată și să le șteargă de ceară. Primele ies bine dar, unul după altul, ele încep să se strice. Ceara s-a topit în tigaie împreună cu apa colorată, iar la ștergerea lor culoarea se duce aproape toată. Se mânjesc, se terfelesc într-o amestecătură de ceară înnegrită, culoare albită… Desenele și munca bătrânei s-au dus pe apa Sâmbetei. Fetele intră în panică, încep să întrebe de ce și cum, și pentru ce…

– Trebuia să le colorăm cu Galoșul, cum a zis mamaia, spune nepoata gata să plângă.

Bătrâna rămâne impasibilă, surâzând. Le spune că mai face mâine altele. Știe ea ce știe. Le-a făcut hatârul fetelor care au venit de la oraș pregătite cu vopseluri dichisite și aere de artiste, care au stricat cincizeci de ouă și acum trebuie să plece înapoi. Nu se supără, dar cu siguranță, vopsitul cu „Galoș”, cum spunea nepoata, era mai sigur.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp