Foto: Profimedia Images
Mama ne trimitea pe toți la Sfântul Aer în Vinerea Mare. Îmbrăcați în haine noi - la Sfântul Aer se îmbrăcau pentru prima dată hăinuțele cumpărate pentru Paște - urcam fericiți dealul spre biserica din Pâraie.
Eram atât de mândră de rochița nouă și pantofiorii de Paști încât călcam cu grijă să nu se murdărească. Dacă vreun fir de praf sau noroi îndrăznea să se atingă de pantofiorii mei noi mă aplecam și îi ștergeam cu mâna.
Nu știam cât costă hăinuțele în bani, dar știam cât costă măsurat în efortul și munca părinților mei, pentru care era greu să ia tuturor copiilor ceva nou la Paște.
Intram în biserica înveșmântată în negru și luminată slab de lumânări mari și candele. Mirosea a tristețe și a moarte. Liniștea îmi zgâria timpanele. Călcam cu sfială spre masa pe sub care trebuia să trecem.
Nu înțelegeam că pe ea este întins Iisus mort, dar știam că trebuie să trec pe sub Sfântul Aer și inima bătea să îmi sară din piept. Semnul crucii, sărutat, plecat genunchii... O dată, de două ori, de trei ori...
Ieșeam afară și mă întorceam spre casă.
Grijă la pantofiori, grijă la hăinuțe, copaci înfloriți, păsări cântând nebune de fericire că s-au întors acasă, curți din care se ridica miros de cozonac și de pască...
Îmi plăcea să văd semnul crucii făcut pe aluat de mama, când îl termina de frământat. Și pe pască făcea semnul crucii. Erau niște zile în care semnul crucii ne umplea viața ca aerul pe care îl respiram.
Dezbrăcam hainele noi și le împătuream cu grijă.
Mama ne trimitea să măturăm ograda și în drum.
Totul era o așteptare... O înnoire...
Sufletul din noi simțea un miracol, pe care cuvintele nu îl puteau explica. Mă simțeam de parcă eram închisă într-un boboc de floare în așteptarea înfloririi și toată acea așteptare durea, dar durea dulce.
Mergeam la Înviere. întuneric... Șoapte... Înfiorare... Ochi ce așteaptă... Mâini tremurând, ce nu țineau o lumânare, ci se țineau de lumânare...
Și se deschideau ușile bisericii. Și auzeam: Veniți de luați lumină!
În miez de noapte lumină fugea de la unul la altul de parcă era vie. Îi noi ne țineam de lumânări... Și lumina ne orbea.
Lumina fugea și la fiecare mormânt și cimitirul devenea un cântec al luminii.
„Hristos a înviat!” nu se cânta, ci se trăia, se simțea ca bătaie de inimă. Și bobocul de floare închis în mine în așteptare înflorea! Îl simțeam deschizându-se...
...
Doamne, mă rog, să nu lași să moară din mine niciodată copilul, care mergea la Sfântul Aer cu pantofi noi, de pe care ștergea cu mâna firele de praf! Să nu lași să se usuce floarea, care îmi înflorea în inimă în noaptea de Înviere!
Doamne, să nu mă lași să fiu un mort viu!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Copilul din frumoasă poveste, care mergea la Sfântul Aer, cu pantofiori noi, a murit de mult. Acum, o altă Luminița Aldea retrăiește, nostalgic, copilăria încărcată cu amintiri, obiceiuri, tradiții pascale. Flashback-uri care, de la o vârstă, ne bântuie pe toți. Dar nu toate aparțin poveștilor unor copilării în roz, cu "hăinuțe, copaci înfloriți, păsări cântând nebune de fericire că s-au întors acasă, curți din care se ridica miros de cozonac și de pască..." Și atunci ca și acum, au fost și sunt copilării unde păsările nu "cântă nebune de fericire", iar pantofiorii nu sunt deloc noi. Am amintiri asemănătoare cu cele evocate mai sus, dar stilul acesta dulceag-glamouros include un kitsch de bibelou cu un Hristos din porțelan.