Tâlcul infamiei. Câteva lămuriri la nelămuririle domnului Mircea Mihăieș

Foto: Suplimentul de cultură

O profesoară de la Universitatea din București face școală. În cei patruzeci și doi de ani de catedră i-au trecut prin mână mii de studenți, a ținut toate cursurile imaginabile din domeniul dumneaei, a coordonat o pletoră de lucrări de licență și de masterat și de teze de doctorat. Nu a ratat nicio treaptă din obișnuitul cursus honorum al unui universitar. Are în spate o activitate de cercetare prodigioasă. A scris foarte mult și a făcut parte din toate marile proiecte de gramatică a limbii române și de limbă română contemporană din ultima jumătate de veac. E citită și citată masiv, a devenit lectură obligatorie. E ceea ce se numește un profesionist desăvârșit. Ca atâția din colegii ei din mediul academic românesc, oameni sensibili la idealul împlinirii de sine. 

Numai că, spre deosebire de grosul profesorilor universitari români care își pot justifica onorabil ascensiunea, doamna Gabriela Pană Dindelegan a avut un talant mai mult, pe care l-a înmulțit cu prisosință. Profesoară la Universitate și cercetătoare la Institutul de Lingvistică din București, dumneaei creează școală. 

Adică, ajunsă la apogeul carierei științifice, nu-și irosește discipolii, nu-i pierde pe drum, nu-i meduzează, ci îi cultivă asiduu, le instilează știință, nu-i lasă o clipă, trage de ei spre folosul lor. Le citește mințile, le știe puterile și, în funcție de asta, îi zidește lăuntric și îi organizează în ierarhii. Le dă oamenilor structură și bună așezare într-un microunivers al cărui principiu de funcționare e din categoria neapropiatelor.

În ultimii cincisprezece ani, Departamentul de gramatică din Institutul de Lingvistică s-a schimbat radical sub conducerea doamnei GPD, cum o știu toți apropiații dumneaei. 

O echipă foarte tânără produce lucrări fundamentale pentru lingvistica românească: noua Gramatică a Academiei (2005/2008) și Gramatica de bază a limbii române (2010) sunt doar două titluri. 

Meritul absolut al membrilor echipei este că, pentru prima oară în cultura română, lucrări esențiale despre limba română sunt publicate într-o limbă de circulație internațională, adică engleza, la cele mai prestigioase edituri academice din lume: Oxford University Press (The Grammar of Romanian, 2013; The Syntax of Old Romanian, 2016) și Cambridge Scholars Publishing (Diachronic Variation in Romanian, 2015; Comparative and Diachronic Perspectives on Romance Syntax, 2018). Orice membru al comunității științifice știe că, pentru a ajunge să publici în amintitele locuri, trebuie să fii foarte performant și să vorbești „limba” Academiei mondiale, adică să te sincronizezi cu felul în care se face cercetare astăzi în marile centre universitare din lume. Cercetătorii care semnează volumele de mai sus au avut șansa excepțională de a învăța de la sursă „limba” de care vorbeam și asta pentru că doamna GPD a înțeles să-și trimită discipolii la studii avansate la universitățile care țin stindardul disciplinei noastre (Oxford, Cambridge, MIT, NYU, Utrecht etc.). 

Numărul profesorilor români atât de inteligenți și de empatici e foarte, foarte redus. Odată reveniți la posturile universitare și de cercetare pe care le ocupă pe merit în București, oamenii aceștia entuziaști beneficiază de renumele excelent pe care și l-au făcut în străinătate și de o perspectivă nouă asupra unui material masiv de cercetare. Metoda cu care tratează limba română este inedită în spațiul cultural românesc și, deocamdată, singurul cod inteligibil pentru lumea mare. 

Una dintre lucrările datorate echipei de lingviști de la Institut, anume Syntax of Old Romanian (OUP 2016), a fost distinsă anul acesta cu premiul Academiei Române. Fapt contestat recent de domnul profesor Mircea Mihăieș de la Universitatea de Vest din Timișoara, care o așeza pe doamna profesoară Gabriela Pană Dindelegan în rândul potlogarilor din politica românească (vezi https://www.marginaliaetc.ro/mircea-mihaies-o-frauda-de-proportii-la-academia-romana/). În viziunea domnului Mihăieș, doamna GPD s-ar fi dedat, împreună cu domnul academician Eugen Simion, a cărui „slugă prea-plecată” este, la tot felul de matrapazlâcuri pentru ca lucrarea amintită să primească premiul Academiei Române. Pe scurt, dumneaei ar fi făcut parte din juriul care a decis premierea lucrării și a primit a doua oară premiul Academiei, deși regulamentul spune limpede că premiul nu se acordă decât o dată în viață. Apoi că doamna Pană Dindelegan nici măcar nu este autoarea volumului în cauză, ci doar „editoarea” lui (engl. editor) și că un anumit Martin Maiden, nimerit și el ca Pilat în Crez pe pagina de titlu a volumului, e doar „consultant” (sic!, engl. consultant editor), adică nici el autor al volumului. Autorii sunt, desigur, o seamă de pălmași al căror pomelnic domnul Mihăieș obosește să-l mai rostească până la sfârșit.

Trebuie spus din capul locului că doamna GPD nu a făcut parte din juriul care a decis premiile Academiei. Procedura presupune ca titlurile de lucrări să fie propuse secțiilor de specialitate din Academie, care, în urma unei examinări făcute de doi referenți interni, să fie prezentate Biroului Prezidiului Academiei. Biroul Prezidiului ia în discuție opțiunile Secției și le prezintă Prezidiului Academiei, care decide ce lucrări se premiază (vezi articolul 6 al Regulamentului Academiei Române). Doamna profesoară Gabriela Pană Dindelegan nu face parte nici din Biroul Prezidiului, nici din Prezidiul Academiei Române, foruri decizionale în privința acordării premiilor AR, deci domnul Mihăieș minte când spune că doamna GPD a făcut parte din juriul care a acordat premiul.  

Apoi e important de citit anunțul de decernare: „1. Premiul Timotei Cipariu. Lucrarea: Syntax of Old Romanian. Editori: Gabriela Pană Dindelegan*; Martin Maiden (Anglia)”. E de remarcat că Academia Română premiază lucrări, nu autori. E adevărat că dacă un autor a fost premiat, el nu mai poate primi a doua oară premiul Academiei. La fel de adevărat este că, dacă autorul este membru al Academiei, el nu poate primi premiul Academiei (articolul 16). În același timp, dacă un membru al Academiei face parte din echipa unei lucrări colective, respectiva lucrare poate primi premiul. În cazul de față, nu doamna profesoară Gabriela Pană Dindelegan este deținătoarea premiului (pentru că în trecut a mai primit premiul Academiei și pentru că actualmente este membru corespondent), fapt indicat de asteriscul care îi însoțește numele și a cărui semnificație este: „a mai primit premiul Academiei”. Asteriscul nu e semnul unei concesii la regulament, ci al unei precauții dezambiguizatoare: numele doamnei Dindelegan este prezent în anunț pentru identificarea lucrării și nimic mai mult. De asemenea, unii dintre autorii volumului au primit pentru alte lucrări premiul Academiei, deci nici ei nu sunt deținătorii acestui premiu. Premiind această lucrare, Academia Română a făcut un dublu gest de recunoaștere a valorii noii școli românești de lingvistică, școală ale cărei succese internaționale sunt de acum palpabile, și de diplomație culturală activă, prin premierea domnului profesor Martin Maiden, al cărui rol în apariția volumului în forma prezentă a fost esențial.

Textul domnului Mircea Mihăieș reușește performanța uluitoare de a pune sub semnul întrebării întreita dumnealui calitate de persoană publică. 

În general e de presupus că un formator de opinie este suficient de bine informat ca să nu-și inducă în eroare publicul cititor. Suntem siguri că un intelectual de calibrul Domniei Sale a avut acces la informații formale și informale deopotrivă. În orice caz, o lectură așezată a Regulamentului de acordare a premiilor i-ar fi lămurit o serie de nedumeriri și i-ar fi nuanțat o seamă de certitudini.

Apoi suntem uimiți că un gest atât de transparent de diplomație culturală a scăpat vigilenței fostului vicepreședinte al Institutului Cultural Român, instituție a statului a cărei misiune esențială este diplomația culturală. Din felul în care vorbește despre domnul profesor Maiden e limpede că domnul Mihăieș habar n-are despre cine vorbește. Domnul profesor Martin Maiden a fost decanul Facultății de Filologie a Universității din Oxford, este membru al Academiei Britanice și un nomen sublime al romanisticii mondiale. Mai mult, în 2014 a fost distins de președintele României cu Ordinul Național „Serviciu credincios” în grad de comandor. Cultura română îi datorează profesorului Maiden înființarea primului lectorat de limba română de la celebra universitate la care predă. Contribuția Domniei Sale la volumul Syntax of Old Romanian a fost esențială, de la redactarea lapidarului capitolul „Brief outline of the morphological system of old Romanian” (p. 9-13), la revizuirea atentă efectivă a întregii lucrări și, desigur, la publicarea ei în condițiile excepționale de care se bucură. Domnul profesor Maiden este un desăvârșit cunoscător al limbii române, în toate registrele, nuanțele și cuprinderea ei. Este un eminent dialectolog și un bun cunoscător al tuturor subdialectelor românei. Chiar și al graiului bănățean. Faptul că Academia Română a găsit cu cale să premieze o asemenea lucrare arată că instituția cu pricina, altfel atât de contestată pentru derapajele sale naționaliste, s-a depășit pe sine. Apelul domnului Mihăieș la „bărbăția” președintelui Academiei în vederea retragerii premiului arată limpede că, în cazul Domniei Sale, depășirea de sine se lasă încă așteptată. Despre bărbăție și biblioteci vorbea de curând și o altă conștiință trează a acestei națiuni din cauza căreia care am rebegit luni în șir în Piața Victoriei.

În fine, suntem revoltați de lipsa de curiozitate intelectuală a profesorului Mircea Mihăieș care scrie cu un aplomb dezarmant că lucrarea Syntax of Old Romanian este „o culegere de studii datorată unui lung șir de cercetători”. Ne întrebăm dacă domnul profesor a văzut volumul monumental la care se referă. Sperăm, spre păstrarea renumelui Domniei Sale de profesor, că nu l-a văzut și că vorbele amintite mai sus sunt reverberații ale unei triste colportări, după obiceiul pământului. Pentru că dacă domnul Mihăieș a văzut volumul publicat la Oxford University Press, atunci fie reaua-credință a Domniei Sale are tăria veninului, fie Domnia Sa nu poate deosebi „o culegere de studii” de un tratat în toată puterea cuvântului. Nu trebuie să fii filolog, așa cum este domnul Mihăieș, ca să-ți dai seama de prăpastia care se cască între cele două tipuri de lucrări. Syntax of Old Romanian este un vast tratat de sintaxă diacronică (are 700 de pagini), redactat după toate canoanele academice occidentale, suficient de important pentru ca cea mai prestigioasă editură academică din lume să-l publice cu o cheltuială însemnată. Faptul că domnul Mihăieș nu dă doi bani pe această „culegere de studii”, în vreme ce mari specialiști în domeniu străini îi salută apariția cu entuziasm (vezi reacția celebrului romanist Rudolph Windisch în Revue de linguistique romane), spune mult despre puțina înțelegere de către domnul Mihăieș a lumii în care crede că excelează.

La realizarea acestui articol a contribuit Alexandru Nicolae.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp