Țară, țară, vrem președinte! Pe cine?

Foto: Getty Images

Inspirația pentru aceste rânduri mi-a venit de la jocul din copilărie, „Țară, țară, vrem ostași!”, constând în existența a două echipe, așezate față în față, situate la câțiva metri; jucătorii fiecărei echipe se țin de mâini, formând un fel de gard; jocul debutează prin solicitarea de la echipa adversă a unui ostaș, pe care-l nominalizează, acesta trebuind să vină în viteză pentru a rupe „gardul”. Dacă reușea să rupă gardul, se reîntorcea la echipa lui cu o persoană de la adversari, în caz contrar era absorbit de adversari.

Îmi închipui acum cele două echipe, una formată din clasa politică, iar cealaltă formată din tehnocrați, oameni de business, membri ai societății civile, clasa politică solicitând celeilalte echipe un candidat pentru președinție.

Analizez mai jos superficialitatea de care au dat dovadă partidele în campania de alegere a persoanei care va ocupa cea mai înaltă funcție în stat.

Vreau să fiu mai explicit: după 35 de ani de politică, cu sute de milioane de lei cheltuiți din bani publici, clasa politică nu dispune de o propunere viabilă pentru cea mai înaltă funcție din stat și este dispusă să apeleze la un tehnocrat. Referitor la acest aspect profesorul Andreas Stamate-Ștefan, de la ASE, într-o postare pe Facebook afirma ”...n-au făcut mai nimic să crească oameni, să investească în tineri bine pregătiți, au investit mai mult în a le oferi acestora sinecuri, continuând tradiția extractivă, a networking-ului pentru prieteni”.

Păi atunci de ce mai facem politică, dacă nu suntem în stare să avem o rezervă de cadre performante pentru a ocupa cele mai înalte funcții în stat. Damful de expirare al clasei politice, burdușită cu incompetenți cu trecut școlar mocirlos, este din ce în ce mai puternic.

Prestațiile partidelor mainstream care nu au reușit să-și ducă candidații pe locurile 1 sau 2 ocupă un loc fruntaș în istoria penibilului politicii românești. Partidele s-au prezentat, din nou, cu o logică deraiată alimentată de ”dacă a mers 35 de ani, trebuie să meargă și acum”. Refuzul alegătorilor de a mai vota oamenii sistemului a fost abrupt, fiind o surpriză, fără margini, pentru politicieni. Prin aceste prestații lamentabile politicienii au mai primit un brânci consistent pe scara preferințelor electoratului care, ani la rând, a fost scos din joc și trecut în modul ”ignore”, după alegeri, de către distantul politician. Politicienii se tem să nu fie din nou sancționați pentru modul dezastruos în care au gestionat treburile țării în ultimii 35 de ani, perioadă în care au dat dovadă de o galactică nepăsare față de problemele alegătorilor.

Întrucât în rândul partidelor nu sunt politicieni relevanți pentru a candida la funcția de președinte, s-a recurs la o soluție de avarie: căutarea unei persoane, știutoare de carte ( nu din cei pentru care căutările spun ”nu sunt școli de afișat”), care se bucură de încredere în societate. Această persoană nu trebuie sa fie implicată în politică ( sa fie ”curată” politic), altfel există riscul de a fi taxată de electorat. Revin: obligatoriu să nu fie certată cu cartea și cu gramatica, astfel încât să nu ia zenul electoratului când deschide gura.

Somnolența clasei politice, supradoza de tupeu cu care s-a prezentat la alegeri, candidaturile irelevante – unele de tip „muppet” – și țepele electorale administrate de-a lungul timpului au făcut ca electoratul să privească într-o altă direcție.

Și, până la urmă, ce-i de făcut? Partidele nu au „Institute doctrinar-ideologice” de pregătire a membrilor de partid, unele partide sunt golite doctrinar și ideologic. Singurele forme de „pregătire” au rămas așa-zisele „școli de vară/ iarnă” care servesc mai mult la tragerea sforilor în partide pentru diverse sinecuri.

Clasa politică face acum tatonări pentru găsirea unui candidat care să devină un fel de „monarh”, deasupra tuturor partidelor, chiar producător de consens pe scena politică. Chiar așa să fie? Sau poate preferă un viitor președinte care să fie și puțin ”ascultător” pentru cei care l-au susținut.

În jocul „Țară, țară, vrem ostași!”, când era solicitat un jucător de la echipa adversă, de regulă, era nominalizat jucătorul mai firav, incapabil să rupă ”gardul”, dar să rămână la cei care l-au solicitat. În concluzie, nu era solicitat cel mai puternic. Oare să aibă corespondent această solicitare și în această nominalizare a unui candidat ”firav”?

Până acum la îndemnul „Țară, țară, vrem președinte!” s-a autopropus Nicușor Dan, ca independent. Profesorul de la ASE, Andreas Stamate-Ștefan, revine și ne spune, referitor la Nicușor Dan: „Azi partidele dansează în jurul domniei sale, lamentându-se în privința propriilor eșecuri și deopotrivă a succesului noului tip de primar”.

Bazinele de selecție ale partidelor sunt sărace în oameni știutori de carte și din cauza faptului că din ce în ce mai puțini intelectuali cochetează cu politica. Nu poți să te mai prezinți acum la alegeri pentru cea mai înaltă funcție în stat cu personaje de teapa lui Emil Bobu sau Tudor Postelnicu, lideri comuniști de tristă amintire. Această stare de fapt nu este de ieri de azi. Mircea Eliade asocia această atitudine a intelectualilor de a sta deoparte cu lașitatea. Într-un articol, publicat în 1934, cu titlul „De ce sunt intelectualii lași?” încearcă să dea câteva explicații pentru acest fenomen.

Și numărul mare de alegători, alimentați de un pesimism electoral, social, și economic, care nu s-au prezentat la urne („refuznicii”) a contribuit la realizarea acestui derapaj electoral major.

Dar pentru a duce mai mulți votanți raționali, nemanipulabili, la urne, e nevoie ca partidele să aibă un comportament electoral rațional.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp