Țăranii din Talpa de Teleorman vor și ei să joace în Moromeții. „Unul s-a îmbătat și a urlat că ne dă foc. După ce l-am inclus în echipă s-a lăsat de băutură și a început să se îmbrace frumos”

„Nu găsim niște traiste?” În bătătura familiei Moromete e mare nevoie de traiste, pentru ca fetele să pregătească pachete pentru Paraschiv și Achim. După parastasul lui Nilă, băieții trebuie să plece spre București și doar n-o să se ducă la oraș așa, cu mâncarea în mâini, ca ultimii oameni.

În căutare de traiste sau de altceva, prin curtea asta din comuna Talpa, județul Teleorman, se agită câteva zeci de țărani și orășeni din mai multe generații. E o nouă zi de filmare pentru „Moromeții 2”, unul dintre cele mai așteptate filme românești anunțate în ultima vreme. Echipa e strânsă în aceeași curte folosită pentru filmul apărut în 1987. Scenariul reia viețile Moromeților de imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, iar pentru asta îmbină elemente din volumul al doilea al romanului, din „Viața ca o pradă” și din publicistica lui Marin Preda. România se îndreaptă spre comunism, iar Ilie Moromete și băiatul lui, Niculae, văd în moduri diferite viitorul țăranului sub noul regim. 

E trecut de prânz și timpul nu prea mai are răbdare cu oamenii. Unii mută cutii cu aparatură și fire, alții cară castroane sau întețesc focul în cuptorul din curte, doi actori stau la o masă și fumează duși pe gânduri, pentru că nu se fumează destul. Actorul Horațiu Mălăele - noul Ilie Moromete - se învârte pe lângă cuptor, cu pălăria în vârful capului și capul între umeri. De sub o căciulă de oaie care-l cufundă în peisaj, regizorul Stere Gulea se arată neliniștit de lipsa traistelor: fără ele nu se filmează scena, asta e clar. Așa că cineva fuge numaidecât prin sat să le caute. O găină scurmă printre picioarele tuturor, indiferentă la indicațiile și îngrijorările de pe platou. 

Foto: Vlad Cioplea

***

De la București la Talpa sunt mai puțin de 100 de kilometri, însă distanța pare mult mai mare dinspre capătul celălalt. La marginea comunei e un câmp veșted cu zeci de stâlpi fără fire și sonde de petrol cu ciocurile încremenite în pământ. Localitatea - aflată la câțiva kilometri de Siliștea Gumești cea din copilăria lui Marina Preda și din roman - e plină de curți cu buruieni și de case fără oameni. La marginea drumului principal apare un ogar alb, iar mai încolo e încă unul cafeniu: adulmecă pe îndelete praful din Talpa, fiindcă nici copii nu prea sunt să-i fugărească. 

Comuna are 1.824 de locuitori, zic datele Institutului Național de Statistică. Sunt cu vreun sfert mai puțini decât la recensământul din 2002. 

Foto: Vlad Cioplea

Pe măsură ce se depopulează și se strânge pe vatra satului, în locurile rămase libere încep să apară felurite specii de animale, vidre și alte cele, a observat managerul de producție Vlad Gliga. În schimb, iepuri nu mai sunt, pentru că i-au cam prins ogarii.

„E pustiu complet, că n-au oamenii ce să facă. E sărăcia lui Dumnezeu”, rezumă situația Tache Țuc (65 de ani), om al locului. Doar filmările începute acum două săptămâni mai învie locul. Țuc e vecin cu Moromeții din film, locuitor al străzii ce le poartă numele. E mai degrabă o uliță ce urcă pe lângă biserică și care, de când au început filmările, e traversată întruna de mașini. 

Pe dreapta sunt corturile cu toate cele de trebuință echipei de producție, iar dinspre ele pleacă mănunchiuri de cabluri spre casa lui Moromete. 

Regizorul Stere Gulea, alături de Horațiu Mălăele. Foto: Vlad Cioplea

Tache Țuc spune că, dacă nu veneau pe-aici două familii, „din capul uliței și până de vale nu mai găseai pe niciunul”. Are doi copii: unul e în București, celălalt a rămas în sat. Are 40 și ceva de ani și n-are de lucru. Înainte lucrase la sondele de petrol de lângă sat, dar după ce s-a vândut Petromul a fost dat afară. Acum mai sunt trei-patru inși la sonde, iar satul nu mai are niciun câștig. La vremea lui, petrolul fusese bun: „dacă nu era, eram săraci de tot, nici țiglă pe casă n-aveam”, conchide Țuc. În schimb, sătenii beneficiază de „rețelele de telefonie mobilă, telefonie fixă, acces la internet şi cablu TV”, după cum arată un studiu despre dezvoltarea sudului Munteniei. Mai funcționează în Talpa un azil de bătrâni și un bancomat.

Talpa n-a rămas cu cine știe ce de pe urma primului film Moromeții. N-a apărut nici măcar pe generic. „Era o altă abordare - oamenii au venit, au turnat și au plecat, nimeni nu îndrăznea să se gândească la ceva mai mult”, zicea Benone Rababoc, primar al comunei de două decenii, într-un interviu pentru Agerpres. Chiar și-așa, Tache Țuc zice că-s deja destui care vin de prin alte părți să vadă care-i treaba cu Moromeții: „Vin săracii [copii], că le trebuie la examene.”

Rababoc vrea acum să închege un brand turistic în jurul filmului: „De 20 de ani îmi doresc să dau viață comunei”, mărturisea el, fix înaintea noii runde de filmări pentru Moromeții. Ar vrea să păstreze locurile de filmare în stadiul de-acum și să facă un muzeu.

La jumătatea anilor ‘80, Stere Gulea a filmat aici tocmai pentru că locul se schimbase puțin față de perioada dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Echipa găsise două case părăsite, fără curent electric, în jurul cărora a creat gospodăriile vecinilor Moromete și Bălosu. Pe durata filmărilor, actorii erau cazați în Alexandria și făceau naveta 45 de kilometri până aici. Le aduceau sătenilor pâine și primeau la schimb brânză și ouă. Erau anii cei mai crunți sub Ceaușescu, iar România supraviețuia inclusiv prin asemenea schimburi în natură.   

Scenă din Poiana lui Iocan, inclusă în primul film Moromeții (1987)

Sătenii care au participat la filmările din 1985 primeau câte 15 lei pentru vreo două ore de filmare, își amintește Vasilica Mirea (77 de ani). „Erau bani, vai de mine! Cu 15 lei luai un sac de pâine!” Apare și ea în primul Moromeții. În scena cu secerișul, a urcat pe batoză, fiindcă nu voia nimeni să se suie. Își amintește că era desculță, că femeile purtau fuste lungi, că era greu de secerat, dar lumea secera și lega snopi, cum se făcea pe-atunci. Au strâns ilice și cojoace și pentru actori, să semene a țărani. Erau curioși cu toții să vadă ce-i cu filmul, că nu prea știau ce-nseamnă. Își amintește că ea, când a văzut prima dată la televizor oameni cu pălării pe cap, s-a speriat: „Am zis: cum vine asta, în casă să umbli cu pălărie pe cap...”

Vasilica Mirea intră-n casă, are pe undeva o poză de la Moromeții. Cât caută ea, la Antena Satelor se dezbate situația prețului lemnelor pentru foc: Mihai din Ialomița a trimis mesaj că anul ăsta s-a făcut porumbul și e foarte ieftin, așa că „îl băgăm în foc dacă lemnele sunt așa scumpe”. Gluga de coceni a Vasilicăi Mirea e acoperită cu resturi de reclame stradale și cauciucuri.

 

Poza de la filmări păstrată de Vasilica Mirea (în centru). Foto: Vlad Odobescu

Iese până la urmă cu o fotografie ruptă într-un colț, în care apare între alte două femei. Numai ea a rămas, „un diavol bătrân”, după cum se autocaracterizează. „Restul s-a băgat în pământ”. Mai zice să dăm o fugă până la o altă vecină, Luminița Depărățeanu, care a păstrat o poză întreagă în care bunicul ei, Gheorghe, se sprijină într-o furcă. Lângă el sunt alți doi săteni, iar între ei - Vasilica Mirea. Bărbați poartă pălării cu boruri înguste, ca Moromete cel de demult și de-acum.

Când s-a dat prima dată filmul, pe Vasilica Mirea a sunat-o noaptea o nepoată de la București să se uite. De atunci l-a tot văzut și, de fiecare dată, își amintește de lumea din sat, toți care muncesc, cu și fără pălării, la ea acasă. „A fost frumos”.

Și acum e frumos la filmări. Chiar în ziua dinainte, echipa se adunase la câteva case de ea, într-o curte părăsită. Le-a împrumutat vaca, porcii și câinii. „A fost frumos și liniște. Cinste lor! Eu cred că-i mai frumos ca atunci, în '85. (...) Au fost cuminți foc!” Ar mai fi vrut doar s-o filmeze și pe ea lângă Moromete cel cu pălărie.

***

De când cu Moromeții 2, Talpa s-a schimbat la față. Au participat la asta membrii echipei, vecini și oameni trimiși de primărie, inclusiv asistați social.

Au scos încă din primăvară o parte din gardurile noi și au pus altele, din scânduri vechi, ca să crească peste ele iarba, au săpat șanțuri și-au ridicat butaforii peste clădiri existente. „E greu să găsești colțișoare nemodificate. Trebuie să intervii și pentru asta e nevoie fie de bani, fie de foarte multă imaginație”, spune Andrei Stehan, location manager. Pentru el, e unul dintre cele mai grele filme la care a lucrat.  

Au luat clădiri părăsite și le-au făcut să pară locuite. Lucrările la casa lui Moromete - nelocuită încă dinainte de primul film - au început încă de la sfârșitul anului trecut. Se lăsase într-o parte, așa că au consolidat-o, i-au pus niște stâlpi de susținere și au schimbat o parte din acoperiș. În halul în care era, n-ar fi rezistat iernii, crede regizorul Stere Gulea. Au trebuit să curețe curtea de copaci și buruieni. S-a ocupat de asta și vecinul Tache Țuc, care-și amintește că „era cum e pădurea, nu se vedea casa deloc”. Apoi au construit șopronul, cuptorul și celelalte anexe.

Relația cu comunitatea s-a dezmorțit destul de repede în timpul acestui proces, spune Vlad Gliga. A venit prima dată la Talpa la jumătatea lui mai. „Înainte, când băteam la ușă, [oamenii] se uitau mai circumspect. (...) Nici de câini nu te puteai apropia că fugeau, iar acum nu mai scapi de ei. Morgan [unul dintre ogarii aciuați pe lângă casa Moromeților - n.r.] era pe câmpii, acum e un lipicios”. Gliga s-a împrietenit mai întâi cu vecinii, Didica și cu Tache. După aia, primarul Benone Rababoc i-a delegat doi oameni, între care doamna Florica, care e veterinar, deci îi știe pe toți și are acces în toate curțile. Apoi e Virgil, care-i un fel de animal handler: cară porcii, duce câinii, prinde găinile. Dimineața mai vin și asistații social trimiși de primărie, să dea cu o mătură sau ceva. „Și ne-am făcut treaba”.

E conștient că filmul e aici dinaintea actualei echipe. „Toată lumea are o legătură cu «Moromeții»”, după cum subliniază el. A avut parte de gesturi generoase din partea oamenilor: cineva s-a mutat de-acasă pentru a-i găzdui pe colegii de la cameră, iar cei de la scenografie stau într-o casă nouă, în care proprietarul nici n-a apucase să se mute, salteaua era în țiplă pe pat. Pe de altă parte, Gliga e conștient și de faptul că Moromeții 2 au aterizat în mijlocul unei comunități în care lumea se mai ceartă, în care există gelozii, că „de ce folosiți calul ăluia și nu pe-al meu?” 

O parte din lumea de pe-aici vede filmul ca pe-o oportunitate, alții ajută pur și simplu. Oamenii erau mai săritori înainte, crede Didica Zamfir, unul dintre sătenii care-au pus mâna de la început. Locuiește peste drum de Moromeți și s-a ocupat - între altele - de florile din curte, împreună cu o doamnă care e inginer agronom. Au pus răsadul, apoi Didica a săpat, le-a mai pus câte-un arac să țină, le-a udat întruna, pentru că vara a fost secetoasă. Chiar dacă filmul o să fie alb-negru, florile de lângă poartă tot o să se vadă frumos, ca la o casă de om.

„Îmi aduc aminte că, atunci când eram eu mică, ne duceam și ajutam când se făcea o fântână, o casă. Fără bani: făcea omul un pic de mâncare și băutură. Acum a rămas pustiu și răutate de nu cuprinde. Nu mai au omenie, nimic. Nu te mai ajută nici al tău fără să-i dai un pachet de țigări, bani, băutură și mâncare. Toată lumea vrea bani, au pierdut omenia pentru bani. Mulți oameni pe care-i credeam altfel de când cu Moromeții s-au schimbat total. Lumea vrea să se pricopsească de pe urma filmului.”

Sigur că sunt oameni care încearcă să profite, spune managerul de producție, dar sunt „chestii mici, copilărești”: câte unul cere bani ca să-i lase să-i filmeze câmpul, mai dispar niște lemne. „În momentul în care te superi pe ei și zici «ne faceți necazuri», imediat se simt rușinați și imediat încep să ajute.” La început, un sătean era foarte împotriva filmului, se îmbăta și urla: „Vă dau foc!”. După ce l-au inclus în echipă nu s-a mai atins de băutură, a început să se îmbrace frumos, vine și când n-are treabă. 

Articol de Vlad Odobescu. Fotografii de Vlad Cioplea

Citește continuarea pe Scena9.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp