Tata, care lucra în turism, era la masă cu doi bărbați îmbrăcați în costume negre și atunci mi s-a năzărit mie să-i spun: „- Tată, dă-mi și mie 5 mărci!” Era în 1987

Foto: Mangalia, anii 80 (M. Andreescu/ Adevărul)

Prima mea lecție de viață a venit în vara anului 1987. Aveam 8 ani.

România socialistă nu ducea lipsă doar de mâncare sau de căldură, ci de culoare, de normalitate, de libertate. Totul era gri: blocurile, hainele, fețele oamenilor, vorbele spuse în șoaptă. Rațiile ne învățaseră să socotim pâinea, uleiul, zahărul, orele de curent. Copilăria avea gust de margarină și miros de portocale apărute rar, aproape miraculos, doar în preajma Crăciunului.

Iar Crăciunul… Crăciunul, în România acelor ani, nu era cu nimic diferit de oricare altă zi din an. Aceleași lipsuri, aceleași cozi, aceeași frică. Singura diferență era una interioară: speranța încăpățânată că „poate anul ăsta va fi mai bine”. De aceea, leg ziua de vară din 1987 de ziua de Crăciun: pentru că amândouă stăteau sub același contrast dureros dintre ceea ce ni se spunea că avem voie să avem și ceea ce descopeream, uneori pe furiș, că există cu adevărat.

Și totuși, exista un loc care sfida această zonă gri care se întindea deasupra întregii țări. Pentru mine, acel loc era Clăbucet, în Neptun. Tata lucra în turism, mama la fel. Eram privilegiat din punctul acesta de vedere. În vara lui 1987 eram acolo, ca în fiecare an, câte trei luni. Era locul meu preferat. Era occidentul într-o țară săracă și gri. Terasele, turiștii străini, muzica, mirosul de mâncare adevărată, toate îmi dădeau senzația că lumea putea fi altfel.

Într-o seară am mers în restaurant. Tata era la masă cu doi bărbați, oameni îmbrăcați în costume negre. M-am apropiat de el firesc și i-am spus, fără ezitare:

— Tată, dă-mi și mie 5 mărci.

S-a uitat la mine surprins.

— Nu înțeleg despre ce vorbești.

— Hai că ai acolo, în spate, la recepție, într-o cutiuță, i-am spus cu inocența copilului care nu știa încă ce înseamnă frica.

Pentru o clipă s-a lăsat liniștea. Apoi cei doi bărbați au început să zâmbească. Unul dintre ei a spus, pe jumătate în glumă, pe jumătate în complicitate:

— Hai, bre, nea Vuță, dă-i.

Cinci mărci era o sumă mare. Și era o sumă periculoasă. Valuta putea însemna pușcărie. Dar era și cheia către o lume interzisă. Cu banii aceia am cumpărat de la shop o Cola, niște Haribo și o ciocolată Mars. Gustul lor nu era doar dulce. Era gustul libertății, al unei vieți normale, al lumii de dincolo de granițe.

Atunci am înțeles, fără să pot formula clar, că există două Românii: una oficială, săracă și gri și una ascunsă, care supraviețuia prin tăcere și vise.

Când mă gândesc la 1987 și apoi mă uit la 2025, nu încape termen de comparație. Chiar și în cei mai grei ani de după 1989, anii ’90 cu toată sărăcia lor, am dus-o infinit mai bine decât înainte de 1989. Pentru că aveam lipsuri, dar aveam speranță. Aveam libertate. Iar Crăciunul nu mai semăna cu o zi oarecare.

1987… aceea a fost prima mea lecție de viață.

Crăciun fericit tuturor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp