foto: Adi Bulboacă
O pictură murală schimbă, începând de acum trei săptămâni, atmosfera din curtea Spitalului Grigore Alexandrescu din București.
Inițiativa i-a aparținut Melaniei Medeleanu, cu asociația sa, Zi de bine. Dar meritul realizării aparține artiștilor de la Sweet Damage Crew, grafferii care de 10 ani încoace înfrumusețează fețele orașelor din România și nu numai.
Sweet Damage Crew a devenit oficial o echipă în 2010. Pe atunci nucleul era format din Cage, Biex, Recis și Lost Optics. Ulterior s-au alăturat Boeme, Șatran, Pandele. Cu toții au început să picteze pereți din România prin adolescență, când părinții primeau amenzi acasă și credeau, ca mai toți din generația lor, că graffiti-ul este un drum greșit, ilegal.
Dar formarea crew-ului avea să schimbe și viețile membrilor lor. De la simple taguri și desene în zone abandonate, cei patru băieți au început să primească joburi, adică să facă bani, legal, din pasiunea lor.
În prezent, Sweet Damage Crew este probabil cea mai cunoscută echipă de artiști stradali din România, iar părinții puștilor din trecut sunt acum mândri că pe străzi văd picturi murale spectaculoase semnate de copiii lor.
La rândul lor, grafferii au devenit, între timp, părinți și privesc altfel un proiect menit să înfrumusețeze viața unor copii bolnavi.
Am stat de vorbă cu doi dintre ei, Cage și Lost Optics, pentru a oferi publicului o perspectivă amplă asupra artei stradale.
Cum s-a născut ideea peretelui de aici, de la Spitalul de copii Grigore Alexandrescu?
Cage: Ideea s-a născut undeva prin 2019, spre sfârșit, când am primit un mesaj pe facebook de la Melania Medeleanu, care a zis că vrea să facă ceva ce nu s-a mai făcut și dacă vrem să ne băgăm. Am avut o întâlnire și mi-a zis că sunt atâtea spitale de copii gri și posomorâte și poate ar trebui un pic de culoare care să îi înveselească pe cei internați în spitalele respective. Ne-a plăcut ideea.
Lost Optics: Vorbesc din aceeași perspectivă ca și Cage, de tată și apoi de artist. Mi-a plăcut ideea de a colabora la proiectul ăsta, a fost destul de distractiv. De când am devenit tată, am început să observ altfel lucrurile.
Lost Optics
foto: Adi Bulboacă
V-a rugat să faceți asta pro-bono?
Cage: Nu ne-a rugat. Știm cu ce se ocupă Melania și ce a făcut până acum și atunci a fost de la sine înțeles că dacă e să facem ceva, trebuie să o facem pro-bono.
A fost vorba despre mai multe spitale în care trebuia să intervenim, doar că nu toate au spațiul necesar pentru a face așa ceva. Și la Marie Curie ar exista niște pereți, doar că nu se văd din cauza copacilor.
Urmează să mai facem unul la un spital din zona Lacul Tei, popular se numește Mama și copilul.
“Fiind într-un spital de copii, am zis că ar fi interesant să abordăm într-un mod pueril și infantil desenul, drept urmare există o zonă foarte bine lucrată, aproape de foto-realism și există o zonă la nivelul unui copil de 4-5 ani, cum vede el casele sau cum făceam toți soarele pe colț.”
Ați avut libertate 100% să pictați ce vreți voi?
Cage: În principiu, da, am avut libertate, numai că ni s-a transmis că tema ar trebui să fie curajul și să îi facă pe copii să se gândească spre un lucru pozitiv.
Apoi, am avut nevoie de ajutor și l-am primit de la Asociația Edit, cu care noi lucrăm de ceva timp. Ca să facem lucrarea asta am avut nevoie, pe de o parte, de aprobarea spitalului, dar și de aprobarea locatarilor clădirilor, pentru că ăștia sunt niște pereți care sunt ai altcuiva, doar că sunt în curtea spitalului.
Trebuia să se întâmple mult mai devreme, dar din cauza pandemiei s-a amânat.
Și cât timp ați lucrat la ea?
Cage: Trebuia să dureze mult mai puțin, doar că am prins cea mai ploioasă perioadă. Cu totul, cam 8-9 zile.
Pictura murală de la Spitalul Grigore Alexandrescu
foto: Adrian Ștefănescu
Mai țineți minte care a fost primul vostru tag, primul graffiti pe un perete, acum câți ani și ce era? Sunt curioasă cum a fost trecerea de la ce făceați atunci la ce faceți acum.
Cage: Cred că era 1999, acum vreo 20 de ani. Dar nu este o trecere, toți venim din zona asta și nu ne negăm originile, asta am fost și asta o să rămânem, doar că ne-am schimbat un pic traiectoria.
Cage
foto: Adi Bulboacă
Pentru mine nu e nimic schimbat. Tot vopsea pe perete e și asta.
Lost Optics: Eu am început în 2001, eram clasa a 8-a, împreună cu colegii de clasă dădeam taguri pe stradă, apoi am descoperit spațiile abandonate și m-a atras mult mai mult zona asta, pentru că acolo poți lucra mai complex.
Pentru mine a fost o trecere destul de naturală, am început să fiu atras de compoziții complexe, am studiat cromatică.
Mă gândeam că graffiti-ul a avut și o latură de revoltă contra sistemului, iar ce faceți voi acum e o înfrumusețare a orașului.
Cage: Da, sunt diferite părerile, dacă este sau nu contra sistemului. Dacă mă întrebi pe mine, mie mi se pare că graffiti-ul este doar un fel de publicitate personală. Eu îl compar tot timpul cu publicitatea.
Toate brandurile mari își pun unde vor ele numele. Și grafferul face același lucru, doar că la un nivel mult mai restrâns, în cercul lui de prieteni. Reușește să își scrie numele pe ici, pe colo, începe să fie observat și de alții și este brandul lui personal. Mie nu mi se pare că e ceva anti-sistem.
Da, poate avea și conotații în zona respectivă dacă te deranjează ceva în mod deosebit și transmiți un mesaj clar, prin intermediul unui spray. Dar la nivel global, în momentul de față, 2020, nu mai face nimeni graffiti anti-sistem.
A fost în anii 70-80, dar în momentul de față sunt puțini care fac lucrul ăsta.
Mai toți o fac pentru “getting up”, că așa îi zice. Să fii cât mai cunoscut în domeniul ăsta.
Noi ieșeam noaptea pe stradă și dădeam taguri. Nu am crezut niciodată că vom ajunge să trăim din asta, cu atât mai puțin părinții noștri.”
Cage, Sweet Damage Crew
Și dacă ajungi cunoscut, ce faci apoi?
Cage: Păi, depinde. Sunt unii care devin foarte cunoscuți în graffiti, apoi migrează către galerii de artă și genul ăsta de pictură murală la scară foarte mare.
E o luptă continuă a ta, ca artist, să îți creezi un stil care să fie recunoscut. Știi, cum te uiți la marii pictori și nu trebuie să le vezi semnătura, că știi cine a făcut tabloul respectiv. Către asta tind și grafferii, în căutarea unui stil personal cât mai cunoscut unui număr cât mai mare de oameni.
“Fiecare om are o idee diferită despre ce înseamnă graffiti. Pentru unii înseamnă vandalism, pentru alții e o formă de artă.”
Oamenii din România cum privesc arta stradală?
Lost Optics: Publicul tânăr în general acceptă și chiar înțelege noul stil de exprimare, noua estetică, iar publicul mai în vârstă e mai reticent, mai ales când vorbim despre taguri.
Cred că un tag este bun atunci când se încadrează foarte bine și reușești să iei în considerare imaginea de ansamblu, nu un tag și atât.
Oamenii au dreptul de a se supăra dacă tag-ul e dat pe clădirea lor, fiecare om are o idee diferită despre ce înseamnă graffiti. Pentru unii înseamnă vandalism, pentru alții e o formă de artă. O să fie discuția asta tot timpul.
Tu unde poziționezi graffiti-ul, formă de vandalism sau de artă?
Lost Optics: E o graniță fină. Cred că este o formă de artă, până la urmă. Dacă un graffer este experimentat, clar privește și abordează altfel lucrurile, nu doar din perspectiva de vandal și atât.
Pictură murală realizată de Lost Optics la Sibiu
foto: Sweet Damage Crew
Voi ați ajuns să aveți un stil al crew-ului?
Cage: Cumva ce facem noi e cel mai greu. Să iei oameni care au deja stilul lor, cum sunt colegii mei și să îi pui la grămadă să facă ceva, e foarte dificil. Și atunci este un amestec ciudat, încercăm să repartizăm cumva munca la lucrări de genul ăsta, în funcție de skill-urile fiecăruia.
De exemplu, copilul de către cine a fost făcut?
Copilul este făcut de către Pandele și Recis.
Pictura murală de la Spitalul Grigore Alexandrescu
foto: Adi Bulboacă
Și restul?
Aici e o situație aparte. Fiind într-un spital de copii, am zis că ar fi interesant să abordăm într-un mod pueril și infantil desenul, drept urmare există o zonă foarte bine lucrată, aproape de foto-realism și există o zonă la nivelul unui copil de 4-5 ani, cum vede el casele sau cum făceam toți soarele pe colț.
Toți ceilalți am lucrat la zona asta. Nu pare complicat, dar să controlezi o linie care să pară că e făcută de un copil, e greu.
Lost Optics: Am studiat o serie de desene făcute de copii, inclusiv desenele făcute de fiul meu, care are 2 ani și 8 luni. Bine, el nu e la nivelul de a desena imagini, ci tușe și atât.
Lost Optics în timpul realizării picturii murale de la Spitalul Grigore Alexandrescu
foto: Adi Bulboacă
„Dat fiind trecutul pe care l-am avut, cu graffiti-ul de stradă ilegal și ceea ce facem acum, zona de pictură murală, care este de multe ori pentru comunitate, cumva Sweet e partea de acum și Damage e partea din trecut.”
Revenind puțin la istoria crew-ului vostru, ce v-a adus împreună?
Cage: Împreună ne-a adus graffiti-ul, că asta făceam toți. Eu am pus mâna pe spray prima oară în 1999 și am intrat în comunitatea asta, cunoscându-i mai pe toți, că pe atunci îi numărai pe degetele de la mâini.
Ulterior a crescut comunitatea și s-au remarcat unii și alții, mai talentați. Printre ei se numără și colegii mei cu care lucram ocazional în diferite spații abandonate. Colaboram, dar nu eram uniți în formula asta.
Tramvai pictat în parteneriat cu Ambasada Spaniei și STB. În imagine Salvador Dali.
foto: Sweet Damage Crew
Iar apariția crew-ului a avut loc în 2010, se fac 10 ani acum, când în cadrul unui concurs de graffiti trebuia să avem un nume de echipă, să completăm un formular.
Avea Biex un tricou scris de el, că el asta face, caligrafie, și avea scris Sweet Damage. Care nouă ni s-a părut foarte potrivit pentru nume de echipă și așa a rămas. Sweet Damage.
Și în continuare mi se pare că e un nume foarte potrivit pentru ceea ce facem noi, dat fiind trecutul pe care l-am avut, cu graffiti-ul de stradă ilegal și ceea ce facem acum, zona de pictură murală, care este de multe ori pentru comunitate. Cumva Sweet e partea de acum și Damage e partea din trecut.
După acel concurs, care era scopul adunării voastre?
Cage: Noi ieșeam noaptea pe stradă și dădeam taguri. Nu am crezut niciodată că vom ajunge să trăim din asta, cu atât mai puțin părinții noștri nu au crezut că vom continua cu nebunia aia adolescentină pe care o trăiau și cu amenzile pe care le primeam acasă.
Pe atunci, prin 2010, am avut așa o viziune, uitându-mă mai mult la ce se întâmpla afară. Și, ocazional, apăreau niște joburi. Pictai o sală de calculatoare, mai pictai un panou pentru nu știu cine.
Și fiecare în parte mai prindea câte un job d’asta, mai făcea niște bani. Eh, am zis că dacă ne-am uni forțele într-o echipă, am putea obține mai multe lucrări, pe care să le facem mai repede și să aibă de câștigat toată lumea: calitate, timp, rapiditate, să fie ok pentru toți.
Și au început să apară joburile. Bine, am avut și niște prieteni care au avut încredere în noi. Era clubul Goblin din București, în 2011 era în renovare și ni s-a dat mână liberă. O lună de zile am stat închiși în beciul ăla, ne-am gazat acolo, după care au început să vină comenzile către noi tot mai des.
Pictura murală de la Grădina cu filme
foto: Sweet Damage Crew
Mai aveți și alte joburi în afara de asta?
Cage: Niciunul dintre noi nu este angajat. Unii mai lucrează la saloane de tatuaje, au fost prin Norvegia, s-au întors.
Ca educație, din ce zone veniți?
Cage: Cei mai mulți au studii în domeniul artelor: absolvenți de arhitectură, design de produs, arte. Și eu, de la Relații Economice Interne și Internaționale, financiar-bancar. (râde)
Lost Optics: Am studiat un an arta murală la Facultatea de Arte, dar am renunțat, pentru că nu îmi plăceau temele care se abordau acolo, dar ca tehnică am învățat destul de multe în anul acela.
Pictura murală de la Point
foto: Sweet Damage Crew
Cum priviți acum ce făceați înainte, graffiti-ul ilegal?
Lost Optics: Urmăresc în continuare tot ce se întâmplă pe stradă, îmi place foarte mult să fiu la curent cu noi oameni care apar în mișcare.
Cage: Nu-l privesc în niciun fel, eu sunt tot acolo. Ok, că facem asta e ceva, dar eu urmăresc pe net tot ce se întâmplă în domeniu. Nu poți să ai o capitală europeană în care să nu existe graffiti. Fără graffiti, orașul ăla e mort.
Comparând Bucureștiul din punctul ăsta de vedere cu alte capitale europene, unde ne situăm?
Cage: Berlin. Bucureștiul dacă a fost pe vremuri un mic Paris, în momentul de față Bucureștiul e un mic Berlin, din toate punctele de vedere, socio-cultural, libertatea e foarte mare la noi.
Dan Perjovschi spunea că artistul urban are și o responsabilitate, în sensul că lucrarea nu trebuie să lezeze valorile unor oameni. Voi vă gândiți să nu atingeți anumite subiecte sensibile?
Cage: Noi încercăm să stăm cât mai departe de scandal. Mai ales când ești pe domeniul public, nu vrei să îți sară în cap cineva și să te trezești cu munca distrusă. E mai bine să previi chestiile astea și să nu muncești în zadar.
Zidul Berceniului
foto: Sweet Damage Crew
Cu clienții voștri cum e relația? Vă cer anumite lucruri sau aveți libertatea de a crea?
Cage: De multe ori clientul consideră că în momentul în care el dă banii, are tot dreptul să intervină asupra lucrării, conform ideilor lui. Ceea ce este total greșit.
Asta încercăm de ani de zile să schimbăm, să înțeleagă că dacă ne-a chemat pe noi să aibă încredere că ceea ce facem va fi potrivit pentru locul respectiv și se va integra în zonă.
Și în ce proporție reușiți?
Cage: E foarte greu. Sunt unii clienți atât de dificili încât uneori îți vine să renunți, intervin până la ultima chestie, nu știu, “pune-i mâna mai la stânga”.
Eu văd lucrurile așa, vrei să fii artist, ești artist pe banii tăi. Dacă vezi că nu ai cu cine să te înțelegi, faci lucrarea îți iei banii și te duci și ești artist pe banii tăi, pictezi ce vrei tu.
Articol preluat de pe culturaladuba.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.