În fiecare an, în săptămâna premergătoare sărbătorii pascale, fără excepție, rupem magazinele, cumpărăm carne, să fie, ne umplem coșurile de bere, vin și produse de curățătorie. Ne înghesuim în supermarket-uri, unde găsim mai mulți cumpărători decât populația rezidentă a orașului în care locuim. Ne călcăm în picioare, într-un mod creștinesc, căci nu-i așa, să fie abundență, doar nu am ținut post degeaba.
După ce ne burdușim bine coșurile cu produse alimentare, începe o cursă contracronometru până la casele de marcaj. Pare o cursă de raliuri. Dacă uităm să punem niște mălai sau ulei în coș, dezastru, ne sunt aruncate priviri ucigătoare ale celorlalți enoriași, care s-au luptat pentru acel loc la coadă. Și acum procesul de achiziție este îngreunat. S-au luptat două ore prin supermarket, este dificil să mai aștepte 10 minute la casa de marcaj.
Casiera pare un robot care scanează fiecare produs și care la sfârșit ne spune prețul pe un ton metalic: „1256 de lei, plătiți cu cardul sau cash?”
Ieșim victorioși cu coșurile pline, am învins. Însă, raliul continuă, orașele gem de alții ca noi, care preferă să stea bară la bară în niște orașe în care traficul este sufocant la propriu. Stăm bară la bară, ne înjurăm creștinește cu alți preacuvioși, dar obiectivul este atins, portbagajul este plin! Îmi este greu să spun de unde vine acest obicei, cel al burdușirii coșurilor, probabil din comunism, când era un triumf să avem congelatorul burdușit cu carne. Însă acum putem cumpăra produse oricând, nu trebuie să ne mai trezim la 5 dimineața pentru a ne așeza la coadă, ca pe vremea lui Nea Nicu.
Urmează ziua în care vom umple mesele și ne vom ruga să nu ne lovească Sfânta Indigestie.
Curațenia de Paște
Niciodată nu am înțeles de ce este nevoie să vină Paștele pentru a face curățenie. În preajma sărbătorii pascale, spălăm toate covoarele din casă, toate păturile și cumpărăm litri de clor și de produse dezinfectante, să moară și ultimul germen pe care îl avem prin casă.
Mai mult decât atât, ne așezăm la cozi kilometrice, în fața spălătoriilor auto, să dezinfectăm și alcantara, căci nu am dat degeaba 15.000 de euro pe mașina diesel adusă din Germania, cu o vechime de 3 ani, condusă de vreun Hans simpatic, de acasă la poșta din centrul unui oraș din Germania, cu doar 80.000 de kilometri „reali” în bord.
Gradul de igienă este ridicat la un nivel maximal, spălăm tot. Pisica ne privește circumspect, parcă ar spune: „Oare scap sau intru și eu la tuns?”.
Apropo de tuns. Mereu în perioada sărbătorilor, frizeriile se umplu. Toată lumea se tunde, își aranjează fiecare fir de păr, sprâncenele, părul din nas, chiar și cel din urechi. Trebuie să fim impecabili. Doar acum, conform procedurilor.
Post. Personal, consider că sunt un păcătos, nu mănânc salată și nici alte ierburi atunci când ar trebui să țin post. Rareori am ținut post. Să fiu sincer până la capăt, am uitat când am ținut ultima dată post. Probabil s-a întâmplat când eram copil, acum vreo 30 de ani și bunica mea gătea tot felul de ciorbe cu ștevie.
Suntem mai puțin îndreptățiți în a fi numiți creștini dacă ne comportăm la fel în timpul anului, indiferent de zi? Nu știu, mă întreb, Dumnezeu îi iubește mai puțin pe cei care nu țin post?
Obiceiurile de mai sus nu ne transformă în niște oameni mai buni. Buni trebuie să fim 365 de zile pe an, nu doar o săptămână.
Acum, să curgă vinul, să se audă zgomotul suav al dozei de bere desfăcute, să intre sarmaua!
Articol publicat pe Project-E.
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.