Tot mai mulți români divorțează după zeci de ani împreună. Cum explică un psiholog acest fenomen

sursa foto: Profimedia

În 2024, în România s-au pronunțat 20.692 de divorțuri, cu peste două mii mai puține decât în anul precedent. Rata a coborât sub un divorț la o mie de locuitori și, citită singură, cifra pare o veste bună.

Vestea care nu e bună stă mai jos, în același tabel al Institutului Național de Statistică. Cele mai multe căsnicii desfăcute anul trecut nu erau tinere: 5.779 dintre ele durau de douăzeci de ani sau mai mult. Vârsta medie la divorț a urcat la 44,9 ani pentru bărbați și 41,4 ani pentru femei. Iar începând cu 50 de ani, numărul bărbaților care divorțează îl depășește clar pe cel al femeilor.

Nu se despart cei care abia s-au cunoscut. Se despart cei care se cunosc de douăzeci de ani.

În cabinet, povestea vine aproape mereu în aceeași formă. Doi oameni care știu unul despre celălalt lucruri pe care nu le mai știe nimeni și care ajung să ceară ajutor abia după ce a ieșit ceva la iveală. Când reconstruiești traseul cu ei, pas cu pas, descoperi că nicăieri pe drum nu a existat o decizie. A existat o nevoie veche, trezită la o vârstă nouă, care nu a găsit pe nimeni acasă căruia să i se adreseze. Nu încetăm să avem nevoie de confirmare. Încetăm doar să o cerem de la persoana de la care ar conta cel mai mult.

Harta desenată devreme

Teoria atașamentului spune, simplificat, că fiecare dintre noi învață în primii ani de viață un răspuns la o întrebare: dacă îmi arăt nevoia, vine cineva? Răspunsul se sedimentează într-un fel de hartă internă, un model de lucru despre cum funcționează apropierea. Unii învață că nevoia rostită aduce ajutor. Alții învață că aduce respingere, așa că o ascund. Alții învață că răspunsul e imprevizibil, așa că insistă.

Ce ratează constant psihologia populară e cât de puțin determinist e tot acest mecanism. Meta-analiza lui R. Chris Fraley, care a adunat studiile longitudinale pe stabilitatea atașamentului, arată o continuitate doar moderată din copilărie până la maturitate, cu corelații în jurul valorii de 0,40. Asta înseamnă un tipar, nu o condamnare.

Și mai interesant e ce arată un studiu publicat de Fraley în 2021, care a urmărit efectul a 25 de evenimente de viață asupra stilului de atașament. Aproximativ jumătate dintre ele au produs schimbări imediate, dar doar un sfert au produs schimbări durabile. Printre cele durabile: conflictul cu partenerul, asociat cu o creștere de lungă durată a nesiguranței în relația de cuplu.

Harta se poate redesena. Dar se poate și strica, încet, de la ceea ce se întâmplă acasă.

Acest articol a fost publicat inițial pe Urmele.ro.

Când oglinda începe să mintă

Pe la 50 de ani apare un lucru pe care nu îl anunță nimeni: corpul începe să contrazică imaginea pe care o ai despre tine. Un rid care dimineața nu mai pleacă. O șuviță căruntă. O fotografie în care te recunoști cu o jumătate de secundă întârziere.

Ce am văzut constant, la ambele sexe, e că momentul acesta declanșează o căutare de confirmare. Nu vanitate. Reasigurare, în sensul tehnic al cuvântului: nevoia de a primi din exterior dovada că ești încă dezirabil, pentru că din interior nu mai vine. O privire pe stradă. O conversație care durează mai mult decât ar trebui. Un mesaj la care te uiți de trei ori înainte să îl trimiți.

Diferența dintre femei și bărbați nu stă în nevoie, ci în vocabular. Bărbații care au azi 50 de ani au fost crescuți fără limbajul necesar pentru a cere reasigurare în cuvinte, așa că o cer prin demonstrație: performanță, haine, o mașină, o cucerire. Exagerează tinerețea tocmai pentru că au îndoieli despre ea. E aceeași anxietate, îmbrăcată altfel.

Iar paradoxul e crud. Căutăm confirmarea exact la oameni care nu ne cunosc, pentru că numai ei nu au văzut ultimii douăzeci de ani. Un străin îți poate spune că ești atrăgător și e credibil. Partenerul știe prea multe ca să mai fie.

Ziduri și ferestre

Psihologa americană Shirley Glass a propus imaginea cea mai utilă pe care am întâlnit-o pe subiectul ăsta. Într-o relație sănătoasă există ferestre între parteneri, prin care fiecare vede ce se întâmplă cu celălalt; și ziduri în jurul cuplului, care îl protejează de exterior. Infidelitatea nu începe cu sex. Începe cu inversarea acestei arhitecturi: se ridică un zid între parteneri și se deschide o fereastră către cineva din afară.

Glass descrie și panta pe care se alunecă, în patru trepte: prietenie platonică, prietenie intimă, implicare emoțională, relație propriu-zisă. Nicio treaptă nu seamănă cu o trădare atunci când o faci. Momentul critic nu e un gest, ci o schimbare de direcție: când începi să îi povestești celuilalt ce nu îi mai povestești partenerului. În cercetarea ei, 82% dintre cei care au avut o aventură au avut-o cu cineva care începuse “doar ca prieten”.

Se potrivește exact cu ce vezi în practică. Oamenii nu decid să înșele. Alunecă, iar de cele mai multe ori își dau seama abia când nu mai e nimic de oprit.

Cine mai stă cu ochii pe tine

Partea cea mai importantă e că panta aceasta poate fi oprită, și chiar este, destul de des. Doar că aproape niciodată de către cel care alunecă.

Când cuplurile se salvează, se salvează pentru că celălalt a observat ceva și a spus ceva. O schimbare în felul în care celălalt își ține telefonul. O oră de întoarcere care s-a schimbat. Iar reacția, dacă vine devreme și dacă nu e acuzatoare, funcționează surprinzător de des.

Problema e că rutina produce o formă de orbire. După douăzeci de ani nu ne mai uităm la partener, ci la imaginea pe care o avem deja despre el, și nu o mai actualizăm. Omul s-a schimbat, harta noastră despre el, nu. Peste asta se suprapune un tipar de comunicare documentat de Andrew Christensen, cercetătorul care a studiat decenii întregi dinamica cerere-retragere: unul cere apropiere, celălalt se retrage, iar retragerea intensifică cererea. Bărbații sunt, statistic, mai des cei care se retrag. Cuplurile prinse în tiparul ăsta sunt sistematic mai nemulțumite.

Iar lucrurile care chiar țin un cuplu împreună la vârsta asta sunt mai banale decât ne place să credem. Un studiu longitudinal pe 953 de cupluri, cu o vârstă medie de 71 de ani, a arătat că frecvența atingerii afectuoase, independent de activitatea sexuală, a prezis creșteri ale satisfacției în relație și ale sănătății mintale cinci ani mai târziu. Nu performanța. Mâna pe umăr.

Conversația pe care nu o începe nimeni

Înțelegerea unui mecanism nu anulează responsabilitatea unei alegeri. Cine a trecut pragul l-a trecut, oricât de lentă a fost panta.

Dar merită spus limpede că discuția care ar fi putut schimba traseul nu e cea pe care o poartă toată lumea. “Ai vorbit cu cineva?” e o întrebare despre celălalt și te protejează prin acuzație. “Mă simt invizibil” e o propoziție despre tine și te lasă descoperit. Prima e la îndemână oricând. A doua e aproape imposibilă pentru cineva care a învățat devreme că nevoia rostită nu aduce ajutor.

Cine a învățat asta la cinci ani nu o spune nici la cincizeci. Nu spune, în schimb, nimic. Sau caută pe altcineva care să îi confirme că e încă vizibil.

Ce mi-a rămas în minte

Nu am o rețetă și nu cred în rețete. Am însă o observație care mi-a rămas după ani de cabinet: în cuplurile care au trecut prin asta și au rămas împreună, aproape nimeni nu a vorbit despre infidelitate la început. Au vorbit despre altceva. Despre cât de singuri se simțeau în aceeași casă.

Mi se pare util, la vârsta asta, să ne întrebăm cui îi povestim lucrurile care contează. Nu cine ne place, nu cine ne scrie. Cui îi povestim. Răspunsul spune, de obicei, unde sunt zidurile și unde sunt ferestrele.

Și cred că întrebarea trebuie pusă înainte să fie nevoie de ea. Nu când e criză. Atunci, e deja o anchetă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp