Abia reușesc să adorm când aud telefonul, lipit de frigider, sunând. Tresar, alerg spre telefon, mă împiedic iar de scaun, în fine, am reușit să ridic receptorul. Răspund ca și când nu știu cine mă caută aproape ca în vremurile pierdute când aveam telefonul mereu în buzunar sau lipit de mână.
- Deck Cadet.
- Stand by, Kostas! Combination ladder pilot starboard.
Eu sunt Kostas? Oare, chiar nu este o greșeală?
Aici, la vapor, marinarii filipinezi îmi spun Kostas, cei din Ucraina mă strigă Koștia, ofițerii navali preferă Constantin, dar de cele mai multe ori sunt doar Cadet și atât, fără nume, iar “sir” ne spunem unul altuia în glumă, ironic sau dimpotrivă chiar serios.
În București zăceam cu orele în mașină sau în alte mijloace de transport până să ajung la birou. Aici, după traficul dintre punți, în vreo 40-50 de secunde sunt deja echipat, cu salopetă și tot ce îmi trebuie pentru o nouă zi de muncă.
Apuc pentru o clipă să mă minunez de frumusețea răsăritului australian, de cerul plin de culoare și de marea nesfârșită. Cerul se unește cu marea într-o imagine spectaculoasă de început de lume nouă, un Eden regăsit, fără greșeli nevinovate sau păcate scandaloase. Cum am ajuns aici?
Prima fază: zorii divorțului
- Trebuie și noi să divorțăm și să încheiem totul.
Aud, dar sunt surd, văd lumina soarelui, dar sunt orb. Râd, însă nu este râsul meu obișnuit. Pare mai mult un zgomot de fundal precum respirația unui muribund. Am impresia că am părăsit bucătăria, în care se desfășoară această scenă, din micul apartament amenajat în stil vintage chiar de către ea. M-am teleportat, cu viteza gândului, în ziua în care mi-am văzut soția pentru prima dată. Nu reușesc să rămân prea mult timp acolo, că aud aceleași cuvinte încă o dată și încă o dată.
Trecuseră câteva luni de zile, de la această conversație mută. Deja îmi dădusem demisia de la trei locuri de muncă. Nu îmi venea să cred că reușeam, fără prea mult efort, să trec de toate interviurile de angajare. Ultima dată am lucrat două zile și jumătate. Am simțit o silă cât Pacificul de mare când am văzut o doamnă director cum își bătea joc de oameni. M-am dus direct la calculator, am schimbat datele angajatorului și am dat print. Aveam o demisie standard, a fost ceva ușor.
A doua fază: semnarea actelor de divorț, la notar
Ea plecase de ceva vreme, din apartamentul diferit de tot ce mai văzusem vreodată, cu mobilierul de baie mai elegant decât toate hainele mele. În ziua aceea, nu am ajuns bine la birou, că am inventat un pretext stupid și am plecat. Nu eram capabil să spun nimănui că mă duc să divorțez de soția mea, la notar. Mă grăbesc, iau metroul, trec prin parcul Izvor ca o furtună de vară, dar nu pentru că vreau să divorțez, ci pentru că îmi doresc să o văd cât mai repede și mai știu că nu întârzie niciodată. Se întâmpla pe 11 septembrie, ora 09:37. Este ultima clipă când ea este soția mea.
Doamna notar ne întreabă dacă decizia este finală, mă uit la ea, iar ea răspunde cu un da ferm, hotărât, ca întotdeauna în tot ce face. O altă doamnă îmi aduce o hârtie, îmi spune să o citesc atent, mă întreabă dacă vreau un pahar cu apă și dispare rapid. Se întoarce, cu paharul pe jumătate plin. Mă uit la pahar și mă întreb dacă este apă de la robinet sau apă plată. Mă bombardez, fără încetare, cu o aiureală de gânduri. Îmi distrag atenția de la ceea ce se întâmplă, în fața mea, pentru câteva minute. Caut prin geantă busola, pe care mama ei mi-a dat-o în ziua căsătoriei. Mi-a spus:
- Îți dau busola aceasta să găsești mereu drumul către fiica mea!
Am râs atunci, pentru că nu pricepeam profunzimea gestului, acum râd ca un fatalist convins de inutilitatea busolei. Uite că profeția nu se mai îndeplinește. Nu îndrăznesc să scot busola din geantă.
Ea oftează, îi văd ochii în lacrimi, dar semnează. Admir, în gând, pentru a nu știu câta oară, semnătura ei. Nu scot niciun cuvânt, semnez și dau să plec. Ea mă roagă să stăm la o cafea, desigur că într-o cafenea cu specific franțuzesc. Plătesc, o privesc pentru ultima oară, îmi zâmbește, îi fac o poză pe ascuns cu telefonul, se urcă în mașină și se îndreaptă către alte stele.
Pentru mine, Calea Victoriei s-a transformat într-un purgatoriu dantesc. Nu știu cum reușesc, dar mă întorc la birou. Vreau să îmi dau demisia iar, dar un zâmbet nou mă oprește. Mă uit pe geam și sunt învăluit de un miros necunoscut. Mă sperie zâmbetul nou. Fug de la birou și colind străzile. Mai rezist încă două săptămâni, în București.
Faza a treia: negarea și instalarea depresiei
Trei ani am crezut că divorțul este doar o glumă. Alergam noaptea prin București aiurea, eu și câinii din dealul Cotrocenilor. Când se opreau câinii, mă opream și eu. Lătrau câinii, lătram și eu cu ei. Râdeam singur și alergam până aproape de autostrada București-Pitești. Mă întorceam în apartamentul alb ce devenise dintr-o dată cât Casa Poporului de mare. Uneori nici nu reușeam să mă trezesc bine că adormeam la loc. Voiam să dorm până la epuizarea timpului și a vieții.
Înainte să plece, ea mă rugase să am grijă de Motansky pentru o vreme. Miorlăitul motanului mă obliga să ies din casă, să-i cumpăr ceva de mâncare. Ajungeam pe la vreo biserică, dădeam de pomană unor necăjiți, intram și plângeam ore întregi. Nimeni nu îmi spunea nimic. Preoții se obișnuiseră cu mine să plâng și să tac.
Într-o altă noapte, după ce am alergat până aproape de leșin pe străzile din Cotroceni, cu câinii după mine, am simțit nevoia să mă odihnesc pe o bancă. M-am uitat la cer și mi se părea că luna are chipul lui Iisus, iar stelele cerului erau brăzdate de o cruce homerică.
M-am înfiorat, m-am uitat încă o dată la cer, Iisus era tot acolo, cu o privire blajină, dar simțeam că mă ceartă cumva precum o făcea tata în copilărie când uitam să vin acasă.
Mi-am spus, în gând:
-Ori am luat-o pe urma lui Arsenie Boca și mă duc la o mănăstire, ori trebuie să găsesc ajutor rapid.
A doua zi m-am dus la psiholog și m-am tot dus pentru o vreme.
Reconstrucția unui om. Dragoste și un zâmbet nou
După ceva timp, am realizat că Bucureștiul îmi luase tot și nu mai aveam nimic de dat. Am simțit instinctiv că am nevoie să o iau de la capăt, iar de data aceasta să fac lucrurile diferit. La vârsta de 34 de ani, m-am înscris iar la facultate și am hotărât să devin marinar. Nu știu de unde mi-a venit acest gând, știu doar că a fost ceea ce aveam nevoie.
Nu mi-au plăcut niciodată matematica, fizica, în general, științele exacte. Am fost atras de literatură, istorie, oratorie. Chiar nu am știut în ce mă bag, iar cine crede că este greu să îți schimbi viața, într-adevăr să știți că are dreptate.
Una peste alta faptul că m-am concentrat pe ceva nou și greu m-a ajutat să las depresia în urmă.
Am plecat pe mare, muncesc zilnic ore întregi, dar mă simt mai bine ca niciodată. Privesc marea nesfârșită, iar din senin vizualizez zâmbetul nou care îmi redă speranța. Este același zâmbet, din ziua divorțului, chemat de sufletul meu să mă vindece. Nu vom ști niciodată cum și în ce fel se conectează punctele de pe harta vieții. Hazardul, divinitatea, întâmplarea... cine poate să știe, dar întotdeauna când nu te aștepți se întâmplă un miracol și revii la viață.
Munca istovitoare pe mare, studiul intens a nenumărate cărți de navigație, concentrarea maximă pe un singur obiectiv, toate la un loc și multe altele m-au ajutat să merg înainte. Cu toate acestea doar zâmbetul nou al unei femei mai luminoasă decât Edenul biblic a făcut diferența. Nu știu ce va urma, povestea încă nu este scrisă, însă chimia dintre doi oameni poate să cucerească lumea întreagă.
Am scris acest text inspirat de un articol citit recent despre depresie, cu mult mai bun decât ceea ce am povestit eu aici. Dar aceasta este povestea mea și poate este de ajutor pentru altcineva.
În final, am realizat că doar dragostea vindecă suferința omului. Un zâmbet nou, o conversație, niște cuvinte spuse din suflet, un alt drum, un nou început.
Știu că telefonul lipit de frigider va suna din nou așa că mă grăbesc să închei, cu un gând bun pentru toți cei care trec prin momente dificile.
- Viața este crudă, Constantin. Luptă până la capăt.
Acestea sunt cuvintele comandantului, de la vapor. Totul o să fie bine, oameni buni. Și țara noastră și oamenii. România are nevoie să se vindece de depresia eternă și noi împreună cu ea, prin muncă și dragoste.
Amin!
Foto: arhiva personală a autorului
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Felicitari autorului pentru puterea de a pune in cuvinte sentimentele si trairile incercate si traite de multi marinari in decursul timpului! Fii si ramai tare!
Doar cei care au trecut prin astfel de incercari ale vietii stiu ce gust amar ramane in urma lor si ce cicatrici lasa. Insa, ce nu te omoara, te face mai puternic!
Voiaje bune, mari line, vant din pupa si sa te intorci mereu sanatos si plin de viata!
P.S. Prima sticla de whisky la seamen's club o dau eu! :)
Cu drag! Semnat: “nasa”