Totul a fost greșit cap-coadă

În urmă cu mai mulți ani, am participat la o aniversare a băiețelului unor prieteni, prieten la rândul lui cu băiatul meu cel mare. La eveniment a luat parte și o familie care, pe lângă băiatul pe care îl avea, adoptase și o fetiță cam de aceeași vârstă. După ce i-a așezat pe băieți pe canapea, la masă, mama adoptivă a făcut un gest care m-a marcat și m-a pus pe gânduri. I-a spus fetiței, cu subiect și predicat, să se așeze în genunchi, de partea cealaltă a mesei, în fața băieților, deoarece nu mai era loc pe canapea și pentru ea. Pentru că deja îmi observase expresia contrariată a feței, m-am abținut de la a mai face orice comentariu, deși eram revoltat de cele văzute. 

Faptele bune pot avea și ele în spate, interese egoiste. În materia adopțiilor, dacă scopul tău este altul decât împlinirea nevoii unui copil defavorizat, mai bine te gândești de două ori înainte de a lua o decizie, pentru că adopția este despre împlinirea nevoii unui copil, și nu despre împlinirea unei nevoi a adoptatorului.

Legea privind procedura adopției, 273/2004, începe prin enunțarea principiilor de la care nu se poate face abatere în cursul procedurii de adopție. Primul dintre acestea este principiul interesului superior al copilului. În cazul, deja foarte mediatizat, al Sorinei, dacă vom privi cu atenție, vom observa că toți factorii implicați au avut în vedere, dacă au avut vreunul, orice alt principiu, mai puțin pe acesta. Începând cu judecătorul care a pronunțat încuviințarea adopției internaționale în această speță, continuând cu Direcția pentru Protecția Copilului, cu asistentul maternal, cu procurorul care a „recuperat-o” pe minoră din custodia asistentului maternal, cu părinții adoptatori, cu cei care s-au indignat și mai apoi cu Procurorul General, fiecare dintre acești factori de decizie a pierdut din vedere tocmai interestul superior al copilului. 

Pentru că singurul „delict” de care se face vinovată această ființă este cel de a se fi născut. Or, plecând de la această realitate, nimeni nu are niciun drept să acționeze, sau să ia vreo decizie în ceea ce o privește, împotriva voinței ei.

Spre exemplu, înțeleg că pentru grave probleme psihice, mama firească a Sorinei a fost decăzută din drepturile părintești. Bun, este o măsură justificată, deoarece aceasta reprezenta un pericol pentru cei doi copii cărora le-a dat naștere. Însă așa aflăm că Sorina mai are un frate mai mare care, cel mai probabil, se află în aceeași situație cu ea. Mă întreb. dacă nu este, oare, în interesul (superior) al acestor doi frați să rămână cumva aproape unul de celălalt? Or, prin încuviințarea adopției internaționale pentru unul dintre aceștia, pe un alt continent, la mii de kilometri distanță, nu cumva le-a fost spulberată, aproape, orice șansă de a se regăsi la un moment dat, ei formând în continuare o familie? Sau, statul român a considerat, cu de la sine autoritate, că în momentul în care mama și-a pierdut drepturile părintești, acești copii nu mai au rădăcină comună și ar putea fi inclusiv împrăștiați prin toată lumea. Practic, prin această măsură, celor doi le-a fost negat dreptul la identitate.

Mergând pe fir mai departe, conduita asistentului maternal care, precizez încă de la început, este un părinte contra cost, este de departe cea mai nocivă în această ecuație. Din punctul meu de vedere, doar unei instituții a protecției copilului complet dezinteresată îi putea scăpa o astfel de conduită păguboasă. 

În primul rând, asistentul maternal are obligația de a asigura creşterea, îngrijirea şi educarea copiilor, în vederea asigurării unei dezvoltări armonioase – fizice, psihice, intelectuale şi afective, însă contribuind în același timp la pregătirea integrării acestora în familia adoptivă. Pentru că acesta din urmă este obiectivul final. În cazul de față, din documentele existente public deja, asistentul maternal căruia i-a fost încredințată spre îngrijire Sorina, a refuzat în mai multe rânduri s-o adopte. Apoi, din reacția avută de fetiță la momentul preluării pentru a fi predată familiei adoptatoare, rezultă foarte clar că aceasta nu a fost câtuși de puțin pregătită pentru integrare în familia adoptatoare, aș putea spune dimpotrivă chiar. În plus, asistenta maternală s-a opus punerii în executare a unei hotărâri judecătorești, faptă ce reprezintă un delict penal.

Momentul preluării a fost organizat într-un mod total dezastruos. Mai lipsea ca minora să fie încătușată și luată pe sus de mascați. Există suspiciunea că asistentul maternal ar fi îndemnat-o pe Sorina să se opună predării, mințind-o inclusiv că familia adoptivă ar intenționa să-i facă rău și să îi ia organele, aspecte de la cercetarea cărora nu ar trebui să se oprească organele de cercetare penală, acesta putând fi acuzat de rele tratamente aplicate minorului. Or, modul în care a fost ridicată Sorina din familia asistentului maternal nu a făcut altceva decât să-i sporească temerile. Gândiți-vă! Inițial, persoana care a crescut-o timp de 7 ani îi spune că niște oameni răi îi vor lua organele, pentru ca apoi să vină un procuror însoțit de mascați, s-o târască, pur și simplu și s-o îndese într-o mașină. Este ușor de imaginat ce a fost în mintea copilului în acele clipe. 

După modul în care a decurs preluarea, sunt convins că din echipa de intervenție a lipsit psihologul, pentru că niciun psihoterapeut nu ar fi validat o astfel de metodă. Repet, pentru nimic în lume copilul nu ar fi trebuit predat împotriva voinței lui. Familia adoptatoare nu a câștigat-o la loterie, ci doar a îndeplinit criteriile necesare pentru a o putea adopta. Nu contează cât de mult timp și de cât efort ar fi fost nevoie, copilului ar fi trebuit să i se explice totul foarte clar și să fie predat familiei adoptatoare doar după ce-i vor fi fost demontate toate temerile. La nevoie, ar fi trebuit eliminată din peisaj asistenta maternală.

Inclusiv conduita familiei adoptatoare este condamnabilă. Am auzit-o pe mama adoptatoare, într-o intervenție la Digi24, foarte articulată în exprimare, își măsura cu atenție cuvintele. Întrebată fiind, de două ori, ce părere are despre modul în care i-a fost predată Sorina, aceasta a validat-o, considerând-o „singura cale care putea să stopeze această situație”, deci a acceptat situația ca pe un rău necesar. Aceasta a mai spus și că ar fi procedat la fel dacă acest lucru s-ar fi întâmplat unuia dintre copiii naturali ai familiei. 

În primul rând, personal, nu doar că nu aș fi putut asista impasibil, din mașină, cum este târât pe jos un copil, dar nici nu aș fi acceptat să-mi fie predat în acest fel copilul pe care pretind că îl doresc să fie al meu. Iar în al doilea rând, îmi este greu să cred că dacă unul dintre cei doi copii naturali ai familiei ar fi fost târât pe jos de procuror, părinții ar fi așteptat în liniște în mașină. Îmi pare rău să o spun, însă prin modul în care familia Săcărin a acceptat să o preia pe Sorina de la incompetentul stat român, s-au comportat exact ca niște traficanți.

Cât despre cei care s-au indignat, am văzut pe o rețea de socializare sloganul, „Sorina merită să trăiască în România”. Este interesant faptul că pe cei mai mulți dintre cei care s-au indignat excesiv zilele acestea nu îi interesa, cu mai puțin de două săptămâni în urmă, câtuși de puțin situația acestei nefericite. Tot în aceste zile am aflat din presă despre o grupare infracțională care exploata sexual în mod bolnav niște minore, coincidență, tot de etnie romă, fapte față de care nu am văzut să existe pic de indignare. 

De fapt, sloganul de mai sus se referă la naționalism, nu la situația minorei. Bine, rău, stai în țara ta. Sorina merită să fie abuzată, să sufere, să fie ignorată, să-i fie luate organele, sau chiar să moară, în România, așa ar arăta în opinia mea un slogan adaptat realității. Pentru că este clar că sunt foarte puțini cei pe care chiar îi interesează soarta acestor copii. 

În centrele de plasament din România, copiii sunt deseori abuzați în fel și chip, nu neapărat sexual, nu sunt doar cazuri izolate. Nimeni nu a reacționat în niciun fel când aceste detalii au devenit publice.

Tot în România a fost detaliat în presă modul în care mai multe minore erau exploatate sexual, inclusiv în beneficiul celor care ar fi trebuit să le protejeze. Nici cu acea ocazie nu am văzut vreo reacție din partea societății. Acum însă, când o familie stabilită într-o altă țară s-a arătat interesată s-o adopte pe această fată, pe care au refuzat-o deja peste o sută de familii din România, suntem foarte indignați că, ce, nu se găsea o familie din România s-o adopte? Iată că nu s-a găsit.

Iar domnul Procuror General a avut o reacție ridicolă. După ce un angajat al parchetului a traumatizat-o, domnul Licu i-a „prescris” Sorinei consiliere psihologică obligatorie. În plus și celelalte demersuri ale parchetului, ce se vor întinde cel mai probabil pe ani de zile, nu fac altceva decât să-i prejudicieze tot minorei, în interesul ei superior așa cum îl înțelege statul român. Interesul superior al copilului a fost surprins la intersecția intereselor, incompetenței și orgoliilor unor adulți, interese ce s-au dovedit a fi „mai superioare”.

Problema adopțiilor este una extrem de delicată și necesită nu doar o abordare cât mai serioasă din partea autorităților statului ce au competențe și responsabilități în materie, dar și o implicare mai bună a societății în general, nu doar atunci când apare câte un scandal public cu puternic impact emoțional. Cazul Sorinei scoate la iveală mai multe vicii de funcționare a autorităților statului, dar și o importantă doză de ipocrizie ce ne caracterizează pe cei mai mulți dintre noi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp