(Foto: Guliver/Getty Images)
O nouă paradigmă a prețurilor, diferită de aceea din perioada 2014 – septembrie 201, cu care ne obișnuisem, capătă contur în acest sfârșit de toamnă. Din 2014, treptat, am tot văzut semne că România își asigură un loc ceva mai bun în topul competitivităţii europene. Stabilitatea preţurilor şi inflaţia scăzută s-au dovedit a fi un bun activ social, în sensul că au oferit nu numai încredere, dar şi o contribuție semnificativă la creșterea puterii de cumpărare a populației. În plus, societatea a început să fie ferită de o mare nedreptate, fiindcă nu există taxă mai nedreaptă decât inflaţia, care îi afectează în special pe cei cu venituri scăzute şi fixe. Apoi, am adăugat PIB. Un PIB care, în 2016 și în 2017, a înaintat cu viteza cea mai mare din Uniunea Europeană. Taxele au scăzut, salariile și pensiile au crescut. Și mai departe? Mai departe, societatea n-a înțeles că avem nevoie, pentru ca acest PIB rapid să fie sănătos, durabil și aducător de bunăstare, de reforme structurale radicale, cu educația în capul listei. Deși pe această cerință batem monedă de un sfert de secol.
Lecții neînvățate ale istoriei trăite
Despre PIB-ul nostru, care deși e un alergător remarcabil, nu este sustenabil, pentru că nu aduce bunăstarea de care societatea românească are nevoie, am mai bătut monedă în anii de boom 2004-2008. Atunci, în vreme ce PIB-ul urca într-adevăr spectaculos, impresionând Europa cu ritmuri de 8 şi de 9 la sută, gloria acestei creşteri economice fără egal era ştirbită de câteva dezacorduri dramatice. Dintre toate, cel mai grav era dezacordul dintre consum şi producţie. Concret, consumul devansase cu mult oferta internă de bunuri fizice şi de servicii.
Cum era acoperită diferenţa? Din importuri. Iar importurile, în bună măsură, erau plătite cu bani din economisirea altor ţări. O parte semnificativă a banilor din bănci, ce erau împrumutaţi populaţiei pentru consum sau companiilor pentru importuri de bunuri de consum, venea din finanţări externe. Toate împovărând cu deficite mari, de 12 sau de 13 la sută din PIB, contul extern… teoria menţionând că se aprinde becul roşu ori de câte ori soldul negativ al balanţei externe sare peste 6 la sută.
Cunoaștem, din teoria şi din practica economiei, că mai mult consum aduce mai multă bunăstare… în cazul în care se bazează pe investiţii. Ei bine, în toţi acei ani, dar mai cu seamă în 2007 şi 2008, când ţara a suportat acele mari deficite externe, de 12 şi de 13 la sută din PIB, au fost înregistrate şi cele mai mari rate de investiţii, în jur de 33 la sută. Cote înalte, cum îşi dorea şi Ceauşescu, fără să aibă însă vreodată parte de ele. De ce, atunci, nu a înregistrat România mai multă bunăstare? Răspunsul nu-i tocmai greu de dat. Investiţiile din acea vreme, în cea mai mare parte, au fost orientate către dezvoltarea capacităţilor de comercializare a mărfurilor. Aşa că au impulsionat mai mult consumul şi mai puţin producţia. Căci mărfurile, în mare parte, erau importate.
În acei ani, piaţa imobiliară, explozivă, făcea PIB. Piaţa automobilelor, care se umfla ameţitor, făcea PIB. Circulaţia rutieră, strangulată în toate marile oraşe ale ţării, făcea de asemenea PIB. Populaţia se împrumuta la bănci, consuma şi făcea PIB. Consumul în ansamblu, în creştere, făcea PIB. Un PIB nesustenabil însă, fiindcă în aluatul valorii adăugate din acei ani produsele fabricate în România nu acopereau o pondere adecvată.
Nici astăzi nu am învăţat bine lecţia
Poate fi făcut mai mult PIB din consum – şi încă un PIB sănătos, sustenabil – numai într-o ţară cu economie competitivă. Şi numai dacă fabricile şi companiile de servicii sunt puse, prin concurenţă reală, în situaţia de a produce mai mult şi mai bine. În acest context, abia, consumul îşi poate juca bine rolul. Fiindcă economia, ca să-şi vândă produsele, să obţină bani pentru investiţii, pentru furnizori, pentru plata datoriilor la buget şi la bănci, pentru salarii în creştere, are nevoie de mai mult consum. Un consum, la rândul lui, sustenabil.
Noi însă, astăzi, consumăm copios din importuri. Iar importurile, cum nu mai avem banii pe care, în 2004-2008, îi primeam din economisirile altor țări, le plătim în bună măsură cu bani ce ar trebui să meargă la investiții. Și nu mai merg.
Ce s-a întâmplat în acest sfârșit de toamnă? Au venit primele facturi. Și, în mod firesc, trebuie să fie achitate. De unde? Ați putea gândi că din exporturi. Doar, de ani buni, după ce economia țării a ieșit din recesiune, în 2011, exportul și-a reluat avântul. Și e foarte bine. Vânzările de bunuri și de servicii în afara țării, prin surplusul de capital adus de retehnologizarea fabricației de bunuri pentru export, prin sporirea locurilor de muncă, prin produse performante și mai bine valorificate, prin salarii mai mari, se regăsesc în creșterea economică.
Da! Așa este. Dar importurile cresc mai mult și mai repede decât exporturile. Echilibrul, amenințat să se strice, a fost un timp restabilit prin ameliorarea dozajului: deficitele balanței comerciale și ale contului extern erau acoperite cu intrări de investiții străine și de fonduri europene. Cum însă la sfârșitul toamnei lui 2017, în împrejurarea în care, după nouă luni, importurile au depășit exporturile cu peste 8 miliarde de euro, amenințând ca decalajul să ajungă la 12 miliarde de euro până la sfârșitul anului, o întrebare a trecut în prim-plan: cine plătește diferența? Pentru că exporturile sunt depășite dramatic de importuri. Iar deficitelor de balanță comercială și de cont curent li s-a mai adăugat unul: deficitul de valută.
De ce s-au înfrățit inflația, deprecierea leului și rata dobânzii Robor
Și iată cum,brusc, trei categorii de prețuri au început să fie ceva mai grăbite: 1) prețurile de consum, a căror mișcare este exprimată de rata inflației; 2) cursul de schimb al pieței valutare, exprimând prețul de vânzare al leului sau de cumpărare al monedei unice europene; 3) rata dobânzii Robor, care exprimă media prețurilor împrumuturilor între bănci. De ce urcă aceste trei clase de prețuri? Fără o analiză temeinică, motive pot fi găsite acolo unde nu sunt: ba că Banca Națională… n-ar fi acasă, ba că băncile s-au înțeles să urce Robor-ul; ba că producătorii de bunuri alimentare ar fi făcut cartel și au scumpit mărfurile!
Ceea ce se înțelege însă greu sau nu se înțelege deloc este caracteristica esențială a acestor prețuri: libera lor mișcare, în strânsă legătură cu cele patru libertăți asigurate de Uniunea Europeană – mișcarea persoanelor, a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor. Trăsătură consfințită și de Constituție, care stipulează că economia României este economie de piață și, prin urmare, prețurile sunt stabilite în condițiile piețelor libere. În plus, economia României nu mai este închisă, ca altădată. Avem o economie deschisă și o monedă liber-convertibilă. În acest cadru juridico-economic, toate aceste trei categorii de prețuri sunt influențate de dezechilibrele din țară, de evenimentele din economiile europene ori din economia globală; în același timp, se influențează și se potențează reciproc.
Dacă, de exemplu, deficitul contului curent exprimă și un deficit de ofertă valutară, bineînțeles că regăsim această corelație în factura remisă de cursul de schimb, pentru că valuta e acum cumpărată cu mai mulți lei. Inflația remite și ea propria-i factură: dacă urcă prețurile de consum se scumpește și valuta. În același timp, cursul de schimb influențează prețurile de consum, pentru că valuta procurată cu mai mulți lei scumpește importurile de bunuri de consum. Fără să-i mai ajute pe exportatori, pentru că într-o lume în care competitivitatea se mută determinant pe calitatea mărfurilor, scumpirea valutei și salariile mici își pierd avantajul competitiv. Dobânzile intră și ele în joc, pentru că dacă prețurile de consum și prețul valutei cresc, piața monetară reacționează inevitabil cu dobânzi în urcare.
Dacă toate aceste corelații, firești în actualele condiții interne și globale, nu doar că nu fac explozie, dar evoluează pe piețe calme, scumpirile fiind moderate, explicația o găsim în faptul că Banca Națională și-a păstrat armele și gloanțele pentru intervenții eficiente în momente grele. Și, fiind acasă, a intervenit neîncetat cu toate mijloacele pe care legea i le-a pus la dispoziție, făcând ceea ce legea și bunele practici europene îi cer să facă: să calmeze piețele. În rest, e treaba reformelor structurale.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.