Trei zile fără ei... „- Așa repede ați venit, copii? Ți-am zis, bă, Livache, c-o să fie bine, hai, pe ei!”

Foto: Inquam Photos/ George Călin

Suntem în 2019, lucru irelevant, desigur, dacă aceste rânduri sunt citite în 2019. Au fost scrise însă în 2017, ceea ce le-a făcut la momentul respectiv să nu fie luate în serios, știm cu toții că singurul lucru care desparte scornelile de profeții e, desigur, împlinirea lor. Dar ca să vă convingeți de asta, e nevoie să ajungem în 2019, când...

... ca să n-o mai lungesc mult, da, se limpezise lumea, mamă Tuța, cum ai visat matale, dar n-ai mai apucat. Nu toată, că e prea mare și n-avea cum, dar România clar că se limpezise de-a binelea. Și oricât s-ar fi chinuit analiștii și psihologii s-o explice, scepticii să n-o creadă și fosta putere s-o nege, nimeni nu știa cum se întâmplase, cert e că se întâmplase, dovada era acolo, sub ochii tututor și nici măcar eu, care am văzut lucrurile acestea înainte să se întâmple, nu pot explica de ce.

De ani buni, se aștepta schimbarea de sus, dacă s-ar fi putut într-o singură zi și de la un singur om, care să zboare peste lucruri și să le îndrepte, dar n-a fost așa. S-a petrecut pas cu pas, de jos, cu câțiva, apoi cu din ce în ce mai mulți. Așa a fost să fie, ca oamenii să intre pur și simplu într-o transă a normalului, obosiți de-atâta vreme de mersul anapoda al lucrurilor, să se răzvrătească împotriva propriului ADN și să-și croiască, vorba imnului, altă soartă.

„E viața simplă care reîncepe după plânset”, spunea Max Blecher. Ca într-un vis, nimeni nu-și amintea cum a început și de unde, poate cu primul om care a ridicat o hârtie de jos și a pus-o la coșul de gunoi, fără ca nimeni să se strâmbe la el, cine mai știe. Nu se chinuiau nici să explice, nici să dea o definiție fenomenului. Răului, dacă-i spui pe nume, apare, cu binele se întâmplă exact invers.

Ca să n-o mai lungesc și s-o spun pe șleau, românii au dat-o dracului de politică. De tot. Încet, treptat, întâi cu tămbălău prin stradă pentru fiecare caz de abuz în serviciu sau derapaj, apoi cu procurorii pe capul lor, că nu prea mai renta să fii politician, ziceai merci de cât ai adunat și te duceai unde nu te extrăda nimeni. 

Deci, ce să zic, în nici doi ani, au făcut cum au făcut și au decis printr-un referendum că de acum înainte, președinte, parlament, guvern, administrație, toți să fie selectați prin concurs. Și interviu. Nu tehnocrați, că și cuvântul ăsta prinde-un iz de politică dacă-l lași puțin la soare, profesioniști. Cu totul la vedere, televizat, la oră de maximă audiență, cu juriu străin, că atunci fac românii treabă bună, au fost selectați într-un efectiv mai redus decât înainte parlamentari fără imunitate sau alte privilegii, miniștri fără mamă și fără tată, vorbitori fluenți de română și engleză (obligatoriu) și opțional franceză, spaniolă, italiană, flamandă, chineză (dialectul mandarin), arabă (dialectul levantin), japoneză și xhosa.

Ăsta avea să fie cam ultimul referendum, că dacă toți își făceau treaba, nu mai rămânea nimănui vreme să se uite în ograda altuia sau să se scarpine în cur până-și face o bubă, ca maimuța.

Să nu înțelegeți că partidele ar fi fost scoase în afara legii. Vorbim de profesioniști, nu era nimeni prost să facă asta. Se trecuse, simplu ca bună ziua, într-o altă etapă, în care politica era ceva anacronic, era ca un fel de dischetă, casetofon, sau telefon cu disc. Nu le-a interzis nimeni, dar cine naiba le mai folosește?

Și au câștigat oameni unul și unul, nemânjiți, cu CV-uri curate, cu rezultate, fără cazier, nici tineri, nici bătrâni, nici frumoși, nici urâți. S-au adunat la prima ședință, parlamentarii la parlament, miniștrii la guvern, au schimbat cărți de vizită, s-au făcut prezentările și urma ca a doua zi să-și suflece mâinile și să se apuce de lucru și să schimbe oamenii de sub ei, cu alții, după chipul și asemănarea lor, că deja toată lumea era cu ochii pe România. Dacă experimentul ăsta reușea, toate societățile civile ale lumii cu capul pe umeri voiau să-și facă și la ele acasă la fel.

”Nu e nevoie să crezi în Dumnezeu ca să fii o persoană bună. Într-un fel, noțiunea tradițională de Dumnezeu e depășită. Poți fi spiritual și fără să fii religios. Nu trebuie să mergi la biserică sau să dai bani, pentru mulți, de exemplu, biserica poate fi chiar natura. Câțiva dintre cei mai buni oameni din istorie sunt atei, în același timp câteva dintre cele mai mari atrocități au fost comise în numele lui Dumnezeu.”

Dar, iertați repetiția, chiar și de formă, toată forma asta de guvernare trebuia numită cumva, trebuia să pună ceva între Republica și România, să nu rămână gol, dacă tot s-a schimbat, iar Republica Profesionistă România, parcă nu suna tocmai bine. S-a ridicat atunci cineva și a zis dar dacă tot suntem oameni deschiși și discutăm, e musai să rămână republică? Sunt încă foarte mulți susținători ai monarhiei, sunt încă în lume monarhii funcționale, ce ziceți, doamnelor și domnilor? S-au pus pe hârtie avantajele și dezavantajele, costurile și după câteva ore de dezbatere s-a decis totuși rămânerea la forma actuală, că dacă toți își făceau treaba și tuturor le mergea bine, nu mai conta cum se numea țara. S-au bucurat că au trecut peste primul impas, au decis apoi condamnarea comunismului, pe bune de data asta, nu la mișto ca data trecută, s-a dat în sfârșit verdictul condamnării pe viață a lui Ion Iliescu și a restului de criminali, pentru că sunt lucruri care pur și simplu nu se negociază și cam asta a fost prima zi și a fost bine.

A doua zi dimineață, la ședința de învestire, a apărut o altă problemă. Cam jumătate dintre profesioniști erau atei, apoi credincioșii erau împărțiți în rituri diferite, creștini ortodocși, romano-catolici, greco-catolici, musulmani, la finanțe era cineva de rit mozaic, vreo doi musulmani, o doamnă de la mediu era budistă, cineva de la IT era pastafarian cu acte-n regulă, câțiva secretari de stat Bahá'í și pe la arte, parcă, o scientoloagă. Procedura cerea ca toți să jure pe Biblie, cum facem?

„Nu e nevoie să crezi în Dumnezeu ca să fii o persoană bună. Într-un fel, noțiunea tradițională de Dumnezeu e depășită. Poți fi spiritual și fără să fii religios. Nu trebuie să mergi la biserică sau să dai bani, pentru mulți, de exemplu, biserica poate fi chiar natura. Câțiva dintre cei mai buni oameni din istorie sunt atei, în același timp câteva dintre cele mai mari atrocități au fost comise în numele lui Dumnezeu.”

A zis Papa Francisc așa ceva? Evident că nu, dar ce frumos ar fi fost. Profesioniștii se aprinseseră un pic, dar cineva din sală s-a ridicat și a spus: Pe niciunul dintre noi credința, sau necredința celuialt nu l-a împiedicat să devină omul care este, sau să se afirme în domeniul lui, lucru cu care majoritatea au fost de acord. În guvernare, ca în matematică, Dumnezeu e o ipoteză de care nu e nevoie. Când spiritele s-au calmat de tot, s-au luat câteva hotărâri importante. România devine stat laic, biserica ortodoxă română devine plătitor de taxe, fără subvenții de stat, beneficiar a doar 2% din impozitul pe venit al celor doritori, proprietățiile bisericilor și mănăstirilor trec în proprietatea statului, în școală se va studia pe lângă istoria religiilor și Biblia umanistă a lui A. C. Grayling.

(O să ieșim puțin din sala de ședințe, pentru că trebuie să vă spun două vorbe și despre ce s-a întâmplat afară în timpul ăsta. Trezindu-se dintr-o dată fără mai nimic, pe unii popi i-a lovit damblaua, și-au smuls bărbile și au spurcat cum le-a venit la gură, chiar în altar, la înmormântări, pe unde îi prinsese vestea, alții s-au întrebat cu adevărat pentru prima oară dacă nu cumva Dumnezeu chiar există și tocmai au primit un semn de la El, dacă nu cumva misiunea lor chiar e să îi apropie pe oameni de credință și să-i călăuzească spre mântuire.)

Ca un amendament, mai mult ca o lege de ordine interioară a noului sistem profesionist de guvernare, s-a luat decizia ca religia și orice alt lucru de natură personală să fie lăsat la ușă înainte de a intra la serviciu, cum se spune în teatru. În general, nu se va lua ca premisă a niciunei discuții vreun lucru care nu afectează în vreun fel, direct sau indirect, individul și rezultatul muncii lui. Și acesta a fost numit, în onoarea părinților fondatori, Primul amendament, sau Amendamentul Drobului de Sare.

Jurământul de învestire a fost înlocuit cu o formulă simplă. „Îmi dau cuvântul de onoare că îmi voi face datoria. În caz contrar, mă angajez să despăgubesc statul român cu suma echivalentă pagubei pricinuite de propria neglijență sau abuz în serviciu.” Semnat, ss indescifrabil.

Tot a doua zi s-a trecut la puncte sensibile care au tot fost amânate de vechii politicieni și s-a decis confiscarea averilor celor condamnați pentru fapte de corupție și confiscarea averilor care nu pot fi justificate. S-ar fi putut opri aici, să recunoaștem, treaba asta cu confiscarea a fost pentru România un pas mai mare decât țopăiala omului pe Lună, dar cineva a spus: Ce facem cu parteneriatul civil? Era doamna ministru al sportului, care oficializase în urmă cu un an relația cu iubita ei. E drept, pentru că dispăruseră partidele, deci miza electorală, dispăruse frica de biserică și de presiunea ei, dar rămăseseră niște prejudecăți, chiar și la ditamai profesioniștii.

După ce s-au certat vreo oră, s-a făcut apel la Primul Amendament și s-a decis că dacă rezultatele muncii nu sunt influențate de numele dumnezeului pe care îl strigăm când avem contact sexual, atunci nu e treaba nimănui cu cine avem acel contact sexual, câtă vreme e consimțit, cu una, două sau mai multe persoane adulte, cu discernământ, puls și fantezii comune. Dar ce ne facem cu adopțiile? s-a ridicat cineva, și iarăși sala s-a împărțit în două.

Câteva ore, România a fost un tren fără mecanic. Când era cât pe ce să deraieze, președintele a constituit o celulă de criză și și-a adus aminte, cu atenție și îngrijorare, ultima decizie politică, înainte de depolitizare: dacă sistemul nu va funcționa, se va reveni din punctul din care s-a plecat.

Întoarcerea la Primul Amendament n-a mai funcționat. S-au izbit primele mape de masă, s-au auzit primele amenințări cu retragerea. Stați puțin, a zis altcineva. Care este sursa primară a libertății, conform lui Neil deGrasse Tyson? Și toți au murmurat într-un glas: puterea gândului rațional. Să revenim la știință deci. Câți copii instituționalizați sunt în România? În iunie 2016 ultima cifră ar fi fost de 57.646. Câți homosexuali (femei și bărbați) sunt în România? Nu știm. Câte cupluri gay sunt? Nici asta nu știm. Câte cupluri gay care vor să adopte sunt? S-a făcut liniște. Bine. Hai să vedem ce spun studiile. Sunt traumatizați copiii crescuți de cupluri gay? Păi nu. Atunci de ce să li se interzică, oricâte or fi? Altă întrebare.

S-a propus o pauză. S-a acceptat în unanimitate. Și hai să trecem la subiecte serioase, am făcut atâta țigănie pentru niște popon..., a zis cineva și, deși nu și-a dus ideea la capăt, toate privirile s-au întors către el. Degeaba s-a scuzat, degeaba a dat vina pe presiune, pe tensiunea acumulată, pe oboseală, era prea târziu, următorul punct pe ordinea de zi a devenit: „Țigani, sau romi?”.

Pauză s-a luat abia peste trei ore, când s-a decis că nu cuvintele sunt cele care rănesc, ci contextul. Ca o mitralieră, descărcată, pe panoplie, sau cu burta plină de gloanțe, în mulțime. S-a ajuns la un acord cu profesioniștii din minoritățile etnice, că lupta cu o prejudecată trebuie dusă de ambele părți. Dacă vrei ca toți să joace corect, atunci toți trebuie să se supună acelorași reguli. Drepturi egale, responsabilități egale. Dacă vrei să nu ți se spună într-un fel, nu-i numi la rândul tău pe cei ca tine așa. Dacă vrei să nu se mai creadă despre tine că ești într-un fel, nu te purta așa și nu întări credința celorlalți că ai fi așa. Și, de orice parte te-ai afla, tratează-i pe ceilalți așa cum ți-a dori să fii tratat.

Discuțiile s-au blocat din nou spre seară, când după o pauză de o țigară, în sala de ședință cineva a remarcat că de la fumoar se simțea un miros de iarbă. Chiar așa, domnilor și doamnelor colege, ce facem, legalizăm marijuana sau nu? Treaba asta s-a rezolvat destul de repede, erau destul de puțini care nu fumaseră niciodată, ar fi putut fi convinși cu studii, că nu dă dependență, că are scopuri curative, că uite la țările în care a fost legalizată, dar a fost mai eficient ca dintre ei care aveau un joint la ei, domnii să-și desfacă cravatele, doamnele să-și elibereze picioarele umflate din pantofii cu toc și să-și aprindă două, trei, cuie pe care să-l dea de la unii la alții, nu înainte să comande niște pizza și să dea o fugă să ia multe chipsuri și asta a fost a doua zi și toți au zis că era biiiiiiiine.

A treia zi, oricât îmi place să povestesc și oricât urăsc să dau vești proaste, s-a terminat mai repede decât vă așteptați. Pe ordinea de zi erau subiecte sensibile, mai sensibile decât echilibrul unui funambul bolnav de diaree, căruia-i vine să strănute. Primele două legalizări în discuție: pedeapsa cu moartea și prostituția. Numai cu astea două, profesioniștii au ținut-o până la prânz numa-ntr-o ceartă, între Eros și Thanatos. Pe prima au rezolvat-o rapid: a rămas așa. Și nu pentru că în Uniunea Europeană, în afară de Belarus, pedeapsa cu moartea e abolită, ci pentru că bărbații dădeau zor să treacă la punctul doi.

Bun. De biserică uitaseră deja toți, nu mai era BOR-ul să dicteze ce să facă omul cu organele lui interne și externe, dar rămăseră conservatorii în civil, care au reluat refrene mai vechi: că degradarea femeii, că obiect sexual, ba că drepturile omului, dar că surorile și fiicele noastre... Nu se ajunsese la nicio concluzie la punctul doi, când cineva a cerut suspendarea ședinței pe motiv că documentele sunt scrise cu â din a, în loc de î din i. Altcineva a zis că e o tâmpenie și să ne întoarcem la ordinea de zi. Dar de ce, s-a auzit altă voce, poate e momentul să vorbim și despre computerele de la parlament, care ar trebui să fie dotat cu Mac-uri, nu cu PC-uri, că sunt mai stabile și... Păi vezi că ești prost! De aici, nu mai pot spune clar cine și ce a zis, pentru că începuseră să urle toți. Unii voiau grafie cu î din i, dar să se scrie România, ăia care fuseseră de acord cu â din a nu fuseseră de acord cu marijuana, cei care au votat pentru titulatura de „țigani”, parcă ar fi vrut să rămână și biserica lipită la țâța statului și uite-așa, emoțiile au luat locul rațiunii și profesioniștii au redevenit oameni și s-au înjurat cu sete, omenește, de mamă.

Ca toate ședințele de până acum, totul a fost transmis în direct. Scandalul, bătaia. Când sălile de ședință au rămas goale, cu scaunele rupte, mesele răsturnate și perdelele sfâșiate (ce-or fi avut și cu ele) la televizor au băgat mira. Oamenii, amorțiți de stupoare și necaz, s-au uitat o vreme la televizoare ca prin ceață, cu țiuitul enervant și lung al heterodinei, ca o înjurătură fără sfârșit. Asta e, și-au zis cei simpli, la omul sărac, îi cade pâinea-n căcat.

Câteva ore, România a fost un tren fără mecanic. Când era cât pe ce să deraieze, președintele a constituit o celulă de criză și și-a adus aminte, cu atenție și îngrijorare, ultima decizie politică, înainte de depolitizare: dacă sistemul nu va funcționa, se va reveni din punctul din care s-a plecat. S-au dus la închisoare, la Jilava, redenumită acum PSD, că acolo erau cam toți și când au ajuns la celula lui Iliescu, povestea ceva de la mineriadă și ăia râdeau de se prăpădeau. Delegația a intrat, s-a făcut liniște. Iliescu zâmbea calm, parcă întinerise cu zece ani. Nici nu-și desfăcuse bagajul, dar a fost totuși surprins: așa repede, ați venit, copii? S-a întors către colțul celulei, unde o mogâldeață plângea cu mustața plină de muci: Ți-am zis, bă, Livache, c-o să fie bine, hai, pe ei! 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp