Kodawari e unul dintre acele cuvinte pe care, pentru a-l traduce în altă limbă, ai nevoie de foarte multe altele.
Fiecare popor are cel puțin unul, românii, de exemplu, se bat în piept cu „dorul”, care le fuge de-acasă cât e vremea frumoasă. Foarte pe scurt, kodawari este exact opusul românescului „las-o, mă, că merge-așa”, dus, bineînțeles, ca orice extremă, uneori parcă mult prea departe, la capătul lumii și în tărâmul aspru al obsesiilor.
Kodawari este un Dorel întors.
O posibilă definiție ar fi „să tinzi către perfecțiune știind că e imposibil să o atingi și că munca în sine contează”. Dar parcă mai frumos o spune personajul lui Tom Cruise, Nathan Algren în Ultimul Samurai: „Sunt un popor fascinant. De când se trezesc, se dedică perfecțiunii în orice caută să înfăptuiască.”
Vă gândiți acum probabil la toate clișeele despre japonezi: mașini care nu se strică, trenuri care nu întârzie, asfalt fără gropi, infrastructură brici. Bine. În acest articol n-o să le contrazic. Ba mai mult, o să mai adaug câteva.
În Japonia, fructele care trec de dimensiunea unui măr se vând la bucată. În viitori bani românești, cam un euro și mai bine. Chiar și fructele autohtone se vând ca alea exotice, ba unele chiar mai scump. Pentru că de acolo de unde vin, nu a fost nimeni care să învârtâ coada pepenelui să se coacă mai repede, sau să umfle merele cu chimicale să crească mai mari și fără gust, ci exact pe dos. A fost cineva care a zis, facem pepeni, atunci să-i facem pe cei mai dulci. Facem piersici? Păi să fie zemoase, ca niște fantezii erotice. Nu prin mutilări chimice, ci mai degrabă prin selecții și îngrijire. Dragoste și bălegar, de origine controlată.
(Vara, e drept, îmi e dor de munții de pepeni din țară, din piețele sau din intersecțiile din cartiere. Aici cumpăr pepene la felie de la supermarket, dar uneori felia aia face ca pepenele de Dăbuleni să pară grepfruit.)
Am văzut livezi întregi în Japonia, de piersici, portocale sau mere, în care fiecare fruct era învelit într-un săculeț de hârtie. Procedeul se numește fruit bagging și oricât ar părea de absurd sau de migălos, e cel mai simplu mod de a proteja fructele de boli și paraziți fără să te sinucizi lent cu pesticide.
Am văzut la televizor un domn, fost corporatist, căruia i s-a părut într-o zi că ouăle de la magazin nu sunt destul de gustoase și hrănitoare, drept pentru care și-a deschis propria fermă de găini. Și s-a gândit că pentru ca ouăle să fie bune, amestecul de uruială trebuie să fie un deliciu, așa că a căutat ani de-a rândul rețeta perfectă. Și a găsit-o. Pe lângă cele mai bune ingrediente, a adăugat și ardei iute, pentru că e știut că mâncarea condimentată crește temperatura corpului, iar un corp cu o temperatură crescută e mai rezistent la boli, fie el om sau găină. Gălbenușurile ouălor fostului corporatist au devenit mai roșii decât steagul japonez, iar conținutul unui singur ou, mai consistent decât un meniu complet. Iar fiica lui, supraponderală.
Dacă tot am vorbit despre găini, merită să reiau un paragraf mai vechi despre vaci.
Până să ajung aici am tot închinat ode și imnuri fripturii de vită din Argentina. Rectific: celebrei fripturi de vită din Argentina. Și ăsta e clișeu, că toți cei cărora le-am zis confirmau bălind docți... da, da... păi se știe... În Argentina... cea mai bună carne... fragedă... da... (Încă o paranteză: până să ajung în Argentina, credeam că cea mai bună carne de vită din lume e talpa pe care o vând ăia pe post de friptură la o cârciumă din Fundeni.) Eram un copil naiv care nu știa ce vorbește. Dragi vaci argentiniene, v-am iubit, dar treceți pe lapte.
În Japonia mai există restaurante cu un singur fel de mâncare. Cu variațiuni, ce-i drept, dar la bază au un singur fel. Și probabil nu vi se pare mare lucru, dar în afară de pizzerii, șaormării și terase cu mititei mai știți alte locuri care oferă un singur produs?
Nu știu exact cum să explic cât e de fragedă carnea de vită japoneză pentru că deja, cea mai japoneză comparație a dat-o Eminescu: „Atât de fragedă, te-asemeni, cu floarea albă de cireș”. Tot ce mi-a mai rămas de zis e că e atât de fragedă, încât e de ajuns să te uiți la ea în farfurie cu o anumită privire și ți se topește în gură. Secretul? Sunt legende cum că masează vacile și le aduc cvartet de coarde în staul să le cânte Schubert. Poate e iarba, poate e aerul, poate e apa. Poate e doar un mister și ce frumos ar fi să fie așa. Cu siguranță, n-au făcut prostia pe care au făcut-o românii, să amestece rasa de lapte cu aia de carne, să iasă un hibrid prost pe care să-l mulgă o viață întreagă după care să-l taie și să-l vândă mai scump ca porcul să-și scoată banii.
În Japonia mai există restaurante cu un singur fel de mâncare. Cu variațiuni, ce-i drept, dar la bază au un singur fel. Cei care citesc literatură japoneză au întâlnit desigur restaurant cu țipari, restaurant cu tăieței de hrișcă și s-au întrebat probabil ce relevanță are ce mănâncă personajele. Nu are, doar că locurile în care mergeau serveau doar acel fel. Și probabil nu vi se pare mare lucru, dar în afară de pizzerii, șaormării și terase cu mititei mai știți alte locuri care oferă un singur produs?
Dar japonezii nu se dedică perfecțiunii doar la nivel de individ. Lupta se întinde pe generații întregi. Foarte multe localuri, restaurante sau baruri japoneze sunt afaceri de familie. Cele mai multe sunt mici, cu câteva locuri la masă și câteva la tejghea, dincolo de care va sta invariabil proprietarul afacerii în persoană. Pe unul din pereți veți vedea poza lui, ultima dintr-o succesiune de alte două, trei poze, din ce în ce mai îngălbenite, cu tatăl, bunicul și tot așa, până la fondator. Valabil și pentru ateliere, făbricuțe și alte afaceri mici și mijlocii. Cam ca în bancul ăla cu „fac ce-a făcut tata”.
Kabuki, una din formele de teatru tradițional japonez, e un fel de „Astă seară dansăm în familie”. Ai, n-ai talent, dacă ești băiat și faci parte dintr-o familie de actori de kabuki, vei deveni actor de kabuki. E un fel de UNATC numai cu florinpiersici, ștefanbănici și mihaiconstantini, dar hei, ei sunt exemplele fericite.
M-am îndepărtat de subiect. Aș fi putut fi mult mai eficient cu primele paragrafe după care să vă trimit să vedeți un documentar. Are și carne, e și afacere de familie. „Jiro dreams of sushi”.
Jiro Ono e un celebru master chef făuritor de sushi, care i-a servit pe însuși Obama și pe primul ministru al Japoniei. Cei care au văzut documentarul rețin, printre multe lecții de viață, două lucruri. Primul, că așa cum spune titlul, sushi-ul îi apare lui Jiro și în visele de noapte. Al doilea și cel mai important, mărturisirea maestrului de 85 de ani, recunoscut ca fiind cel mai bun în ceea ce face: „Încă învăț să fac sushi-ul perfect. Mai am atâtea de învățat.”
(Fac o paranteză. Mi-a fost teamă că orice aș scrie despre subiectul ăsta cu dedicarea, va părea didactic. Eram pe punctul de a renunța pentru că simțeam că nu duce nicăieri. Nu-i găseam niciun final. Am ascultat Rameau, Handel, Bach și mi-ar fi prins bine un masaj. Am scris, am șters. Iar am scris, iar am șters, am mai șlefuit. Nu poți să scrii așa, în dorul lelii, mi-am zis, un articol despre căutarea perfecțiunii. Ca să poți scrie ceva valoros, lași să treacă niște ani. Dar na, articolul trebuia predat azi. Un final mai bun n-am găsit.)
Că Jiro san încă visează la ceea ce face în prezent m-a făcut să mă gândesc la trei lucruri.
În Eseu despre orbire, Jose Saramago povestește despre un personaj care tocmai își pierduse vederea: „În noaptea aceea orbul visă că e orb.”
În „Viața e în altă parte”, Kundera spune: „Da, este nebunie! Dragostea ori este o nebunie, ori nu este dragoste.”
În viața de zi cu zi, câți mai visăm la femeia de lângă noi?
Trasând o paralelă între muncă și dragoste, poate ar fi o lume mai bună dacă românii ar munci cu aproape aceeași pasiune cu care iubesc, iar japonezii ar pune și în iubire sufletul pe care îl pun când muncesc.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.