Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Unde noi îi avem pe Păcală și Tândală, japonezii îi au pe Migală și Trudilă

Kodawari e unul dintre acele cuvinte pe care, pentru a-l traduce în altă limbă, ai nevoie de foarte multe altele. 

Fiecare popor are cel puțin unul, românii, de exemplu, se bat în piept cu „dorul”, care le fuge de-acasă cât e vremea frumoasă. Foarte pe scurt, kodawari este exact opusul românescului „las-o, mă, că merge-așa”, dus, bineînțeles, ca orice extremă, uneori parcă mult prea departe, la capătul lumii și în tărâmul aspru al obsesiilor. 

Kodawari este un Dorel întors.

O posibilă definiție ar fi „să tinzi către perfecțiune știind că e imposibil să o atingi și că munca în sine contează”. Dar parcă mai frumos o spune personajul lui Tom Cruise, Nathan Algren în Ultimul Samurai: „Sunt un popor fascinant. De când se trezesc, se dedică perfecțiunii în orice caută să înfăptuiască.”

Vă gândiți acum probabil la toate clișeele despre japonezi: mașini care nu se strică, trenuri care nu întârzie, asfalt fără gropi, infrastructură brici. Bine. În acest articol n-o să le contrazic. Ba mai mult, o să mai adaug câteva.

În Japonia, fructele care trec de dimensiunea unui măr se vând la bucată. În viitori bani românești, cam un euro și mai bine. Chiar și fructele autohtone se vând ca alea exotice, ba unele chiar mai scump. Pentru că de acolo de unde vin, nu a fost nimeni care să învârtâ coada pepenelui să se coacă mai repede, sau să umfle merele cu chimicale să crească mai mari și fără gust, ci exact pe dos. A fost cineva care a zis, facem pepeni, atunci să-i facem pe cei mai dulci. Facem piersici? Păi să fie zemoase, ca niște fantezii erotice. Nu prin mutilări chimice, ci mai degrabă prin selecții și îngrijire. Dragoste și bălegar, de origine controlată.

(Vara, e drept, îmi e dor de munții de pepeni din țară, din piețele sau din intersecțiile din cartiere. Aici cumpăr pepene la felie de la supermarket, dar uneori felia aia face ca pepenele de Dăbuleni să pară grepfruit.)

Am văzut livezi întregi în Japonia, de piersici, portocale sau mere, în care fiecare fruct era învelit într-un săculeț de hârtie. Procedeul se numește fruit bagging și oricât ar părea de absurd sau de migălos, e cel mai simplu mod de a proteja fructele de boli și paraziți fără să te sinucizi lent cu pesticide.

Am văzut la televizor un domn, fost corporatist, căruia i s-a părut într-o zi că ouăle de la magazin nu sunt destul de gustoase și hrănitoare, drept pentru care și-a deschis propria fermă de găini. Și s-a gândit că pentru ca ouăle să fie bune, amestecul de uruială trebuie să fie un deliciu, așa că a căutat ani de-a rândul rețeta perfectă. Și a găsit-o. Pe lângă cele mai bune ingrediente, a adăugat și ardei iute, pentru că e știut că mâncarea condimentată crește temperatura corpului, iar un corp cu o temperatură crescută e mai rezistent la boli, fie el om sau găină. Gălbenușurile ouălor fostului corporatist au devenit mai roșii decât steagul japonez, iar conținutul unui singur ou, mai consistent decât un meniu complet. Iar fiica lui, supraponderală.

Dacă tot am vorbit despre găini, merită să reiau un paragraf mai vechi despre vaci.

Până să ajung aici am tot închinat ode și imnuri fripturii de vită din Argentina. Rectific: celebrei fripturi de vită din Argentina. Și ăsta e clișeu, că toți cei cărora le-am zis confirmau bălind docți... da, da... păi se știe... În Argentina... cea mai bună carne... fragedă... da... (Încă o paranteză: până să ajung în Argentina, credeam că cea mai bună carne de vită din lume e talpa pe care o vând ăia pe post de friptură la o cârciumă din Fundeni.) Eram un copil naiv care nu știa ce vorbește. Dragi vaci argentiniene, v-am iubit, dar treceți pe lapte.

În Japonia mai există restaurante cu un singur fel de mâncare. Cu variațiuni, ce-i drept, dar la bază au un singur fel. Și probabil nu vi se pare mare lucru, dar în afară de pizzerii, șaormării și terase cu mititei mai știți alte locuri care oferă un singur produs?

Nu știu exact cum să explic cât e de fragedă carnea de vită japoneză pentru că deja, cea mai japoneză comparație a dat-o Eminescu: „Atât de fragedă, te-asemeni, cu floarea albă de cireș”. Tot ce mi-a mai rămas de zis e că e atât de fragedă, încât e de ajuns să te uiți la ea în farfurie cu o anumită privire și ți se topește în gură. Secretul? Sunt legende cum că masează vacile și le aduc cvartet de coarde în staul să le cânte Schubert. Poate e iarba, poate e aerul, poate e apa. Poate e doar un mister și ce frumos ar fi să fie așa. Cu siguranță, n-au făcut prostia pe care au făcut-o românii, să amestece rasa de lapte cu aia de carne, să iasă un hibrid prost pe care să-l mulgă o viață întreagă după care să-l taie și să-l vândă mai scump ca porcul să-și scoată banii.

În Japonia mai există restaurante cu un singur fel de mâncare. Cu variațiuni, ce-i drept, dar la bază au un singur fel. Cei care citesc literatură japoneză au întâlnit desigur restaurant cu țipari, restaurant cu tăieței de hrișcă și s-au întrebat probabil ce relevanță are ce mănâncă personajele. Nu are, doar că locurile în care mergeau serveau doar acel fel. Și probabil nu vi se pare mare lucru, dar în afară de pizzerii, șaormării și terase cu mititei mai știți alte locuri care oferă un singur produs?

Dar japonezii nu se dedică perfecțiunii doar la nivel de individ. Lupta se întinde pe generații întregi. Foarte multe localuri, restaurante sau baruri japoneze sunt afaceri de familie. Cele mai multe sunt mici, cu câteva locuri la masă și câteva la tejghea, dincolo de care va sta invariabil proprietarul afacerii în persoană. Pe unul din pereți veți vedea poza lui, ultima dintr-o succesiune de alte două, trei poze, din ce în ce mai îngălbenite, cu tatăl, bunicul și tot așa, până la fondator. Valabil și pentru ateliere, făbricuțe și alte afaceri mici și mijlocii. Cam ca în bancul ăla cu „fac ce-a făcut tata”.

Kabuki, una din formele de teatru tradițional japonez, e un fel de „Astă seară dansăm în familie”. Ai, n-ai talent, dacă ești băiat și faci parte dintr-o familie de actori de kabuki, vei deveni actor de kabuki. E un fel de UNATC numai cu florinpiersici, ștefanbănici și mihaiconstantini, dar hei, ei sunt exemplele fericite.

M-am îndepărtat de subiect. Aș fi putut fi mult mai eficient cu primele paragrafe după care să vă trimit să vedeți un documentar. Are și carne, e și afacere de familie. „Jiro dreams of sushi”.

Jiro Ono e un celebru master chef făuritor de sushi, care i-a servit pe însuși Obama și pe primul ministru al Japoniei. Cei care au văzut documentarul rețin, printre multe lecții de viață, două lucruri. Primul, că așa cum spune titlul, sushi-ul îi apare lui Jiro și în visele de noapte. Al doilea și cel mai important, mărturisirea maestrului de 85 de ani, recunoscut ca fiind cel mai bun în ceea ce face: „Încă învăț să fac sushi-ul perfect. Mai am atâtea de învățat.”

(Fac o paranteză. Mi-a fost teamă că orice aș scrie despre subiectul ăsta cu dedicarea, va părea didactic. Eram pe punctul de a renunța pentru că simțeam că nu duce nicăieri. Nu-i găseam niciun final. Am ascultat Rameau, Handel, Bach și mi-ar fi prins bine un masaj. Am scris, am șters. Iar am scris, iar am șters, am mai șlefuit. Nu poți să scrii așa, în dorul lelii, mi-am zis, un articol despre căutarea perfecțiunii. Ca să poți scrie ceva valoros, lași să treacă niște ani. Dar na, articolul trebuia predat azi. Un final mai bun n-am găsit.)

Că Jiro san încă visează la ceea ce face în prezent m-a făcut să mă gândesc la trei lucruri.

În Eseu despre orbire, Jose Saramago povestește despre un personaj care tocmai își pierduse vederea: „În noaptea aceea orbul visă că e orb.”

În „Viața e în altă parte”, Kundera spune: „Da, este nebunie! Dragostea ori este o nebunie, ori nu este dragoste.”

În viața de zi cu zi, câți mai visăm la femeia de lângă noi?

Trasând o paralelă între muncă și dragoste, poate ar fi o lume mai bună dacă românii ar munci cu aproape aceeași pasiune cu care iubesc, iar japonezii ar pune și în iubire sufletul pe care îl pun când muncesc.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • check icon
    Mulți, foarte mulți români au pasiunea muncii, a inovațiilor... Tragedia românilor este că majoritatea celor cu talent se pierde în hățișul unui stat anchilozat, corupt, inert, blazat, leșinat în propria-i vomă, dacă mi se permite imaginea. Aici e problema și asta e problema rezolvată de japonezi în felul lor. Pt noi, ca europeni, nu japonezii pot fi un model, evident, deși Ceaușescu în 1971 a văzut modelul în patria clanului Kim și a procedat ca atare. Ăia nu erau chiar departe de Japonia.
    • Like 1
    • @
      Venom check icon
      Nu erau chiar departe fiindcă, de-a lungul timpului, au cam influențat cultura japoneză. Iar Ceaușescu a văzut cum a dresat Mao un miliard în devenire și a simțit (că nu pot spune că a gândit) că asta îi vine statuie lui și consoartei. Iar modelul made in China al doctoratelor uite că este bine mersi, după prima româncă de renume mondial. Sau mai aproape lui Ponta îi lipsește doar primirea în Academie. Și el a rămas fidel se vede tradiției modelului chinezesc, cum și-au lansat candidatura la campania trecută pesdiștii, nici ăia nu erau chiar departe de cultul personulității. Așadar pentru noi ca europeni cu drept de vot, distanța față de China crează doar o falsă siguranță.
      • Like 0
    • @ Venom
      check icon
      Da, detaliul este că pe C. nu China l-a impresionat, ci Coreea de Nord, acela a fost modelul și pt 1/5 din Bucureștii dărîmați începînd cu 1979.
      • Like 0
  • Delia de pepene din japonia are doar culoare, merele din japonia au doar zeama si culoare, daca lasi un mar din japonia pe masa 3 zile, pe dinafara arata bine dar innauntru va fi vinat sau cum se spune, ideea este ca decit sa apreciem ce au bun altii si prost noi,mai bine apreciem ce avem bun noi si prost altii, si numai asa ne va fi noua bine..... sa fiti iubiti voi romanii caci japonezii ce au bun este doar organizarea si venitul la program si face ce ii spune seful,iar daca a terminat de facut,asteapta sa i se dea urmatoarea comanda :) hehehehehe si sunt multe de
    • Like 0
    • @ Valentin Ionescu
      Venom check icon
      Îmi pare rău că nu am ajuns în Japonia, pentru mine este cea mai fascinantă țară. Însă, acum, dacă lacă lași la noi un măr pe masă ți-l mănâncă vecinul. La fel, dacă lași un japonez pe stradă trei zile... Înțeleg ușurat că japonezii sunt niște roboți high tech dar programați în Basic, acum nouă ca români geniali ne mai rămâne doar să ne adaptăm filozofia, că economia este deja tigru din Balcani.
      • Like 0
  • mircea check icon
    Cred ca pe vremea cand iti trebuiau trei ani ca sa te faci calfa si de multe ori parintii plateau mici averi pentru asta mesterului , existau si pe la noi lucruri bine facute.As mentiona acoperisurile de stuf din delta sau lacatele nemtesti de pe la Sibiu.Din pacate , daca in micul nostru univers balcanico-otoman aceste insule de lucru bine facut au mai putut rezista , odata cu anii de glorie socialist-comunista si cu desfiintarea micilor intreprinderi private aceste accente de lucru bine facut au fost inlocuite cu - ei se fac ca ne platesc si noi ne facem ca muncim-.Platim acum pretul solutiei tipic romanesti - decat sa-mi fac o casa a a vecinului mai bine o daram pe a lui-.In incheiere spun ca nu putem sa gandim o solutie pana nu recunoastem unde sintem.Ori politicienii nostrii , factorii de decizie , profesorii , doctorii si de ce nu toata societatea nu face altceva decat sa se minta ca inca este bine,inca se mai poate si asa.Din pacate nu se poate si vom cobora tot mai jos pana cand vom atinge fundul si vom avea in ce sa impingem...
    • Like 1
  • Tara cu cea mai avansata Agricultura din lume. Noi si ei, "Mandria de a fi roman" si MADE IN JAPAN. Ar mai fi Ikebana, Masanobu Fukuoka, Toyota, Panasonic, o politete desavarsita si onoarea. Nu avem nimic din toate astea.
    • Like 1
    • @ Victorin Borsciov
      Raul check icon
      Politetea e de fatada, nu degeaba japonezii au renumele de cel mai fatarnic popor... printre cei care au trait ceva timp acolo.
      • Like 0
  • check icon
    Ai uitat să menționezi meșterii tâmplari, la care jumătate din timpul de lucru este alocat (ă) ascuțirii dălților.
    • Like 0
  • Bravo !Savuros-astept cartea...
    • Like 1
  • Venom check icon
    Lasă că e foarte bun finalul. M-a ținut în priză, ca de altfel tot textul. Ca de altfel serialul japonez. Poate pun, ambele nații, dar o ascund atât de bine :)
    • Like 2


Îți recomandăm

E.ON predictibilitate facturi

Din 1 iulie, jocul s-a schimbat complet în piața energiei. Asta înseamnă că furnizorii nu mai practică tarife reglementate, iar prețurile se stabilesc liber, în funcție de evoluția pieței. Da, asta a însemnat și facturi mai piperate pentru mulți dintre noi, așa că apare întrebarea firească: ce putem face ca să avem mai mult control asupra facturii lunare?

Citește mai mult

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult