Nu am fost un fan Trump înainte de alegeri. Stilul expansiv, găunos și egocentrist al candidatului, acum președinte, Trump m-a dezgustat încă de la început. O abordare care aduce în fața ecranelor alegătorii avizi de reality show, dar nu are nicio legătură cu deciziile economice, militare sau de politică internațională pe care președintele celei mai mari democrații trebuie să le ia, conform fișei postului.
După alegerea că președinte, Trump și-a făcut ca principal scop să dărâme, cu orice preț pentru America și întreaga lume, toate deciziile – majoritatea foarte bune – luate de președintele Obama, de Congres și de toți ceilalți care l-au ironizat în trecut (inclusiv din presă). Cam aceeași boală de care sufereau faraonii sau cezarii din antichitate, care distrugeau statuile predecesorilor lor și le ștergeau numele de pe toate tăblițele sau documentele oficiale – crezând că astfel îi vor scoate din istorie... Preocuparea exagerată pentru imaginea personală și reprezentantele sexului frumos îl duc pe Trump și alături de Mussolini sau dacă vreți un exemplu și mai recent, Berlusconi.
Stilul brutal de negociere și lipsă totală de diplomație față de ceilalți lideri politici ai lumii arată un personaj toxic pentru SUA și din păcate, pentru întreaga lume. În relațiile dintre țări, interesul financiar deși important, cade de multe ori în urma mândriei naționale, pe care nu poți călca cu nonșalanță. Trump a reușit până acum să jignească liderii și oamenii de rând din Mexic, Australia, Germania, Franța, China și cele 7 țări musulmane, iar lista cu siguranță nu se va opri aici, căci președintele american nu are tact, nu își ascultă colaboratorii și nici nu cred că îi păsa ce reacții poate provoca.
Lumea în care vom trăi în anii următori pare una incertă, în care China va fi practic invitată să preia rolul de lider – și nu cred că este bine pentru europeni. Atât însă despre personajul Donald Trump și show-ul televizat pe care din păcate, va trebui să îl urmărim în următorii ani – câți, nu știu exact, dar am speranțe în forța democrației americane, deși e posibil să fiu prea optimist, dacă mă gândesc mai bine...
Căci nu despre acest lucru – regretabil pentru istoria SUA și care va avea un impact negativ pe termen lung - vreau să scriu. Partea a doua a titlului, ipocrizia corporatistă, este cea care continuă să mă intrige și să mă dezamăgească profund, chiar și după ce am lucrat peste 15 ani în „sistemul corporatist” din România și știu „petele negre” ale acestui sistem oriunde în lume.
Încet, am început să îmi dau seama de motivele mult mai cinice ale corporatiștilor (președinții marilor corporații americane) și ale liderilor băncilor de investiții americane. Pur și simplu, au crezut că dacă îi cântă în strună personajului Trump, îl fac să creadă că este un mare negociator și îi oferă posibilitatea să apară în fața poporului american din fața televizoarelor ca „Președintele de încredere”, care la va aduce bunăstarea și își ține promisiunile electorale, vor putea în schimb să își vadă liniștiți de salariile și bonusurile imense. Ba chiar, o parte dintre ei, s-au gândit probabil că vor putea extrage și beneficii pentru firmele lor (taxe mai mici, scăderea competiției globale, contracte guvernamentale). O eroare gravă, pe care au plătit-o în istorie mulți ipocriți din jurul conducătorilor (puteți ciți „dictatorilor”) egocentriști și instabili emoțional.
Atunci când Trump a câștigat alegerile, mă așteptam ca piețele bursiere să se prăbușească – căci investitorii, în special cei instituționali, mai educați decât media alegătorilor din orice țară, ar trebui să recunoască un bufon și să fie speriați de faptul că acesta conduce țara. Dar, după o primă „debusolare” în noaptea alegerilor și o scurtă perioadă de așteptare de câteva zile, piețele au intrat pe o tendință crescătoare puternică, pe care nu au părăsit-o până în prezent decât pentru scurte sincope, să le spunem „consolidări”. Am pus impactul inițial pe naivitatea proverbială a americanilor, care au luat de bune promisiunile unui om preocupat doar de propria imagine și de crearea unui show TV – deși, din nou o spun, investitorii instituționali nu pot fi bănuiți de naivitate. Poate chiar au crezut că niște vorbe aruncate rotund că într-un show – este adevărat, de la o tribună oficială de prim rang – vor putea face „America mare din nou”? Și cum de au acceptat să fie admonestați și chiar umiliți de către președinte – cum altfel – pe Twitter?
Încet, am început să îmi dau seama de motivele mult mai cinice ale corporatiștilor (președinții marilor corporații americane) și ale liderilor băncilor de investiții americane. Pur și simplu, au crezut că dacă îi cântă în strună personajului Trump, îl fac să creadă că este un mare negociator și îi oferă posibilitatea să apară în fața poporului american din fața televizoarelor ca „Președintele de încredere”, care la va aduce bunăstarea și își ține promisiunile electorale, vor putea în schimb să își vadă liniștiți de salariile și bonusurile imense. Ba chiar, o parte dintre ei, s-au gândit probabil că vor putea extrage și beneficii pentru firmele lor (taxe mai mici, scăderea competiției globale, contracte guvernamentale). O eroare gravă, pe care au plătit-o în istorie mulți ipocriți din jurul conducătorilor (puteți ciți „dictatorilor”) egocentriști și instabili emoțional. Destabilizarea economiei mondiale, abandonarea comerțului liber și a cooperării largi între țările lumii ar trebui să conteze mai mult decât bonusul anual, chiar dacă el se măsoară în milioane de dolari. Și am convingerea că instabilitatea macroeconomică din SUA și globală va afecta până la urmă și rezultatele financiare ale corporațiilor respective. Dar, așa cum am văzut și în anii ultimei crize financiare, nu va afecta neapărat și pachetele salariale ale celor care conduc marile corporații americane.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.