Turcia: reîntoarcerea către Islam

Pacea intervenită brusc în 1918 găsea Imperiul Otoman ȋn tabăra celor ȋnvinşi şi ȋntr-o stare jalnică, la limita existenţei ca stat independent. Posesiunile din Africa şi Orientul Apropiat fuseseră ȋmpărţite ȋntre Franţa şi Anglia, ale căror trupe se găseau chiar ȋn Anatolia, inima Imperiului, unde pătrunseseră şi armatele Greciei, dupa ce, anterior, cuceriseră insulele Egeei. Sultanul pierduse autoritatea şi, pentru a nu pierde domnia, se văzuse nevoit să solicite sprijinul celor două state ȋnvingătoare pentru a ȋnăbuşi revoltele propriilor supuşi, ȋn schimbul unor concesii umilitoare. Semnarea de către ȋmputerniciţii Sultanului a Tratatului de la Sèvres, ȋntre puterile victorioase şi “bolnavul Europei”, confirma pierderile teritoriale, după ce, cu un an ȋnainte, generalul francez Franchet d' Espèrey intra ȋn Istanbul ȋn fruntea trupelor sale ȋnvingătoare, călare pe un cal alb, aidoma lui Mahomed al II-lea odinioară, gest simbolic ce ȋncheia aproape cinci secole de supremaţie otomană asupra acestei părţi a Europei.

Din cenuşa Imperiului sultanilor avea să renască, cu o vigoare şi rapiditate rar ȋntȃlnite de-a lungul istoriei, Turcia modernă, graţie viziunii şi voinţei unei generaţii de excepţie. În noul val de „intelectuali războinici” se evidenţia Mustafa Kemal, căruia, mai tȃrziu, concetăţenii săi ȋi vor atribui supranumele de Atatürk, “părintele turcilor”. Marele merit al acestuia este că a înţeles cauzele înfrângerii Imperiului: acesta, închistat în mentalităţi islamice retrograde, nu se putea ridica la stadiul de dezvoltare economică, socială şi politică a competitorilor săi pe plan internaţional. Soluţia era renunţarea la valorile tradiţionale şi ȋmbrăţişarea pragmatismului european, a regulilor sale economice şi la despărţirea statului de religie. Dincolo de concepţiile religioase conservatoare a marii mase a populaţiei, puţin alfabetizată şi şcolită, şi-a impus viziunea modernă asupra statului, transformându-l radical, împreună cu sistemul de valori al contemporanilor săi.

Crescut ȋn cosmopolitul Salonic, avusese parte de o ȋnvăţătură laică şi intrase ȋn contact cu elementele progresiste din Imperiu. Cariera militară urmată l-a făcut să cunoască mentalităţile occidentale şi să conştientizeze diferenţele esenţiale dintre Europa şi Imperiul Otoman. A tradus manuale de strategie militară prusace şi a ȋncercat să implementeze principiile organizării moderne a armatei ȋn rȃndul trupelor pe care le conducea, ȋn Siria ori ȋn Peninsula Gallipoli. În timpul Primului Război Mondial a fost unul din puţinii comandanţi otomani care au repurtat succese militare. 

Reformele lui Kemal (de fapt, “Revoluţia lui Atatürk”, cum s-ar traduce corect „Atatürk Devrimleri”), fiindcă profunzimea şi timpul scurt ȋn care au fost aduse la ȋndeplinire au reprezentat o adevărată revoluţie ȋn gȃndirea şi organizarea fostului Imperiu) au inceput imediat după victoriile ȋmpotriva armatei noii Republici Armene, a celei greceşti şi a eliberării ȋntregului teritoriu al Republicii Turce, proclamate pe 29 octombrie 1923. 

Ofensiva ȋmpotriva grecilor a fost condusă personal de Mustafa Kemal, victoria sa strălucită redȃnd turcilor mȃndria. Aura sa eroică i-a conferit ascendentul necesar impunerii programului reformator al Partidului Popular Republican pe care ȋl constituise şi ce va fi descris de şase principii: naţionalism, etatism, republicanism, populism, secularism şi revoluţie. Se poate spune că cel puţin o parte din aceste principii erau inspirate de către noua Uniune a Sovietelor lui Lenin, primul stat care recunoscuse noua Turcie, chiar dacă unii istorici au vorbit de un nou bonapartism. Atatürk era conştient că modernizarea ţării nu se va putea face decȃt prin renuntarea la identificarea religiei cu statul şi adoptarea principiilor democraţiilor europene (chiar dacă pluripartidismul va apărea ȋn republică numai la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale).

Reformele lui Atatürk au fost rodul unei clase politice liberale, culte, mult diferită de majoritatea populaţiei, slab alfabetizată şi habotnică. Totuşi, de multe decenii, Imperiul Otoman privea cu admiraţie către civilizaţia europeană, ȋn secolul XIX sultanii adoptȃnd unele reforme, fapt ce a favorizat acceptarea “revoluţiei”. Din acest punct de vedere, otomanii pot fi comparaţi cu Rusia ţaristă, pentru care cultura şi civilizaţie Apusului avea o fascinaţie aparte. În ciuda extinderii continue a ambelor imperii ȋnspre Orient, privirile le rămâneau mereu ȋndreptate ȋnspre Occident.

În 1928, scrierea arabă este înlocuită cu cea latină, publicaţiile epocii prezentându-l pe Kemal explicându-le locuitorilor Anatoliei importanţa utilizării acesteia. Dreptul de a alege şi de a fi alese este conferit femeilor în 1934. In paralel, odată cu abolirea tribunalelor religioase în 1924 şi interzicerea aplicării Shariei, legea islamică, este iniţiat un amplu proces de reformă legislativă, fiind adoptat un cod civil (de inspiraţie elveţiană), codul penal şi codul comercial (german).

Au existat şi încercări de revenire la vechile tradiţii şi legi. Minoritatea kurdă s-a revoltat împotriva măsurilor seculare încă în 1925; un an mai târziu a existat o conspiraţie chiar în cadrul partidului, descoperită la timp, iar complotiştii judecaţi, mulţi dintre ei fiind spânzuraţi. Totuşi, nu putem vorbi de un regim represiv, măsurile extreme fiind relativ reduse ca număr.

Doctrina sa, definită de cele şase principii enumerate mai sus, a fost denumită kemalism. Cunoscător al psihologiei colective a poporului său, dar şi a elitelor ce îl conduceau, era conştient că secularismul şi republica nu vor putea fi menţinute fără un vector de forţă şi echilibru. La fel ca în alte state ale Orientului Mijlociu, acest rol i-a fost conferit Armatei, înconjurată, în ochii contemporanilor săi, de aceeaşi aură strălucitoare ca şi el. În deceniile ce vor urma, militarii, deşi nu vor mai fi implicaţi în conflicte externe majore, vor juca rolul de contrapondere a puterii civile atunci cȃnd aceasta trăda laicismul ȋn favoarea preceptelor musulmane. Intervenţiile acestora, de multe ori criticate, s-au produs la un interval aproape decenal.

Într-o ţară occidentală, intervenţii militare de tipul celor întâlnite în Turcia nu pot exista. Totuşi, imaginea de ţară democrată în ochii occidentalilor a fost creat tocmai de militarii turci. Datorită nevoii Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord de a avea un punct de sprijin în Orientul Mijlociu, ca o contrapondere a ameninţării sovietice în zonă, în 1952 Turcia devenea, împreună cu Grecia, membru al acestei organizaţii. Înalţii ofiţeri turci vor deveni liantul necesar între ţara lor şi ţările Europei. Mai mult, bunăvoinţa pe care Turcia, naţiune islamică, o arăta în anii Războiului Rece Israelului, a fost un alt atu al recunoaşterii acestui stat în cercul democraţiilor de tip occidental şi al ȋnchiderii ochilor la ȋncălcările drepturilor civile. Că nu a fost tocmai astfel o dovedeşte istoria modernă şi contemporană.

La moartea lui Atatürk este ales preşedinte unul dintre apropiaţii acestuia, fost general, conducătorul Armatei a 4 din Siria în timpul Primului Război Mondial, cel ce îşi va lua numele de la locul din Vestul Anatoliei unde repurtase o victorie strălucită împotriva grecilor în 1920: İsmet İnönü. Acest militar de carieră va menţine Turcia neutră în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. La sfȃrşitul acesteia, va deschide calea pluripartidismului, ȋnsă deznodămȃntul acestei democratizări politice i se va arăta defavorabil, partidul său pierzȃnd alegerile parlamentare din 1950. In opoziţie rămas, İnönü va juca un rol destabilizator pe scena politică. Cum performanţele guvernului nu vor fi strălucite, iar nemulţumirile sociale se vor acutiza, generalul Cemal Gürsel va orchestra, zece ani mai tȃrziu, un puci ȋn urma căruia primul-ministru era arestat, acuzat de ȋncălcarea Constituţiei şi, ulterior, executat. Generalul Gürsel va fi ales preşedinte de către Adunarea Generală ȋn 1961. In ciuda populismului manifestat, a continuat reformele laice, fiind aprobată o nouă Constituţie ce consfinţea largi drepturi cetăţeneşti şi, ȋn păstrarea echilibrului de forţe şi a conformităţii deciziilor parlamentului cu Legea fundamentală, va fi constituită prima Curte constituţională.

In 1970 avea loc a doua lovitură de stat ȋn numele kemalismului. O altă decadă şi a treia răsturnare a guvernului de către militari: 1980, anul loviturilor de stat militare, pe această listă ȋnscriindu-se Liberia şi Surinam. Luptele dintre susţinătorii extremei stȃngi şi a celei drepte ameninţau cu transformarea ȋn război civil, stagnarea economică, resurecţia fundamentalismului religios sunt motive considerate suficiente de către generalul Kenan Evren pentru a răsturna guvernul lui Suleyman Demirel şi a dizolva parlamentul. Evren devine al şaptelea preşedinte al Turciei, susţine un referendum pentru modificarea Constituţiei considerată a fi prea democrată şi permiţȃnd, astfel, ascensiunea partidelor islamiste. Pare un paradox, dar, aşa cum vom arăta, cu cȃt democraţia ȋn Turcia devenea mai profundă, cu atȃt se ȋndepărta de secularism. Ceea ce nu poate justifica, din perspectivă democratică, limitarea unor drepturi fundamentale, efectul fiind, pȃnă la urmă, identic.

Ca un exemplu simptomatic al evoluţiei ulterioare a Turciei, ȋn iunie 2014, un tribunal din Ankara ȋl găsea pe generalul Evren, ȋn vȃrstă de 97 de ani, vinovat pentru răsturnarea guvernului şi crimele asociate loviturii de stat din urmă cu trei decenii şi ȋl condamna la ȋnchisoare pe viaţă.

In ciuda limitării drepturilor civile ȋn mandatul lui Evren, ȋncepe să se formeze o pătură de mijloc cultă, apropiată ȋnvăţăturilor Islamului, ce se va implica ȋn politică. Alegerea lui Turgut Ozal preşedinte ȋn 1989, poate nu este ȋntȃmplătoare, acesta fiind un musulman sunnit practicant. Totuşi, ȋncurajează economia de piaţă şi solicită oficial primirea Turciei ȋn Comunitatea Europeană ȋn 1987 din funcţia de prim-ministru ocupată atunci. In 1993 acesta moare subit, după ce ȋncercase soluţionarea paşnică a conflictului kurd, nefericitul eveniment fiind pus pe seama ofiţerilor kemalişti ce consideraseră că se ȋndepărta de politica lui Atatürk.

In 1990, Războiul Rece se ȋncheia, iar Uniunea Europeană se pregătea de extindere prin asocierea fostelor state comuniste din Est. Această schimbare de paradigmă a aprins speranţele turcilor pentru aderarea lor la UE. Vechea admiraţie pentru civilizaţia şi cultura europeană, cȃndva concretizată prin cuceriri, era acum sublimată ȋn dorinta integrării. Pe de o parte, această integrare presupunea o democraţie veritabilă, tradusă printr-o influenţă redusă a militarilor. Pe de altă parte, libertăţile cetăţeneşti conferite ȋn mod deplin, fără intervenţia periodică a armatei care să garanteze laicismul, deschidea calea partidelor islamiste conservatoare. Acesta este şi paradoxul Turciei actuale: aducȃnd democraţia la nivel european este deschisă calea fundamentalismului religios care va conduce, astfel cum demonstrează evenimentele contemporane, la restrȃngerea celor dintȃi.

In 1997 avea loc cea din urmă lovitură de stat militară, de această dată una sui generis, denumită de comentatorii politici drept “postmodernă”. Armata, probabil ȋnţelegȃnd contextul istoric şi repulsia Europei pentru violenţă şi lovituri de stat, a comunicat un Memorandum Consiliului Naţional de Securitate pe 28 februarie, forţȃnd demisia guvernului condus de Necmettin Erbakan. Motivul acestui Memorandum era, iarăşi, ȋndepărtarea politicii guvernului de la cele şase principii indicate de către Atatürk, mai pregnantă fiind erodarea laicităţii statului de către Erbakan, un cunoscut politician islamist care, de-a lungul timpului, a fondat sau inspirat mai multe partide cu platformă politică religioasă, fiind, de altfel, exclus din viaţa politică de către Curtea Constituţională pentru ȋncălcarea prevederii din Legea fundamentală ce obliga la separarea statului de religie.

Pe fondul accederii ȋn politică a unei pături de mijloc prosperă, dar susţinătoare a partidelor de inspiraţie islamistă, ȋn ciuda admiraţiei manifestate pentru Occident şi a creşterii economice constante tradusă ȋn ameliorarea nivelului de viaţă, alegerea ȋn anul 2000 ȋn funcţia de preşedinte a Republicii a lui Ahmet Necdet Sezer, fost preşedinte al Curţii Constituţionale, fervent susţinător al laicităţii, a intervenit cumva ȋmpotriva curentului religios ce anima viaţa politică. A fost ultima victorie a kemaliştilor.

Pe scena politică deja apăruse Recep Tayyip Erdogan. Ales primar al Istanbulului ȋn 1994, acesta va fi condamnat ȋn 1999, fiind găsit vinovat de incitare la islamism. A fost ȋncarcerat pentru cȃteva luni şi i s-a interzis participarea la viaţa politică, măsură revocată ulterior de justiţie. Intr-o mişcare politică abilă, dezicȃndu-se de trecutul său islamist, devine unul din fondatorii Partidului Justiţiei şi Dezvoltării care, ȋn 2002, cȃştigă alegerile parlamentare, propulsȃndu-l, un an mai tȃrziu, ȋn funcţia de prim-ministru. La ȋnceput a promovat o politică de apropiere de Uniunea Europeană, insistenţele sale ducȃnd la deschiderea negocierilor de aderare. O Turcie ce se apropia de Europa ȋnsemna renunţarea de către armată la prerogativele sale de “arbitru politic” ȋn respectarea laicităţii. Nu trec decȃt doi ani de la moment istoric al iniţierii negocierilor de aderare şi Erdogan convoacă alegeri anticipate, acuzȃnd armata şi opoziţia că ȋncearcă blocarea accesului aliatului său, Abdullah Gül, la demnitatea de preşedinte. Cȃştigă alegerile ȋntr-o manieră spectaculoasă, iar Gül, fost militant islamist, a cărui soţie poartă vălul islamic, devine preşedinte.

In 2014, Gül, care, ȋntre timp, ȋn comparaţie cu primul său ministru, apare drept un conciliant, ȋi predă acestuia conducerea statului. Fuseseră şapte ani de creştere economică spectaculoasă a Turciei, răstimp ȋn care restul lumii se chinuise să depăşească criza economică ce măturase lumea. Uniunea Europeană, chinuită de propriile sale egoisme, descoperise că Turcia nu era tocmai o democraţie, cei aproape 80.000.000 de locuitori ai săi dublaseră numărul de moschei ȋn ultimii ani şi deveniseră nostalgici după trecutul exacerbat ȋn măreţia sa de noul preşedinte ce recitase cȃndva, la o reuniune publică, aplaudat de toţi, o strofă din poezia lui Ziya Gokalp: „Minaretele sunt baionetele noastre, cupolele lor coifurile noastre, moscheile sunt cazărmile noastre și credincioșii, soldații noștri.”

Armata, care odată intervenea pentru restabilirea laicităţii, era acum prea ocupată cu procesele penale intentate unora dintre generali şi amirali săi de puterea civilă. Reamintim că fostul preşedinte Evren fusese trimis ȋn judecată pentru faptele săvȃrşite ȋn anii ’80. Astfel că, pe 29 iulie 2011, Işik Koşaner, comandantul forţelor armate, ȋmpreună cu şefii armatei aerului, armatei uscatului şi al forţelor aeriene, ȋşi prezentau demisia. Cȃt despre puciul eşuat din 2016 evităm să ne pronunţăm, date fiind controversele asupra organizării sale. Dar nu putem omite un aspect:din moschei s-a auzit cel mai tare chemarea la luptă a populaţiei ȋmpotriva militarilor ce doreau alungarea lui Erdogan.

Acesta a fost evenimentul care a permis preşedintelui victorios să purceadă la curăţarea administraţiei, armatei ori învăţământului de toate elementele care i se opuneau sau i s-ar fi putut opune. Au urmat procese şi condamnări dure pentru toţi participanţii sau cei care erau acuzaţi de a fi luat parte la încercarea de lovitură de stat. Mulţi intelectuali turci au căutat azil politic în Occident, inclusiv în România.

Tulburările şi derapajele Turciei actuale nu au trecut neobservate de liderii europeni. Insă preşedintele său le-a reamintit mereu acestora că ţara lui găzduieşte aproape patru milioane de emigranţi ce de-abia aşteaptă să ajungă la Berlin. Acest şantaj continuu i-a asigurat mână liberă pentru intervenţiile în Siria şi, începând de anul trecut, în Libia, unde s-a erijat în susţinătorul guvernului recunoscut internaţional de la Tripoli, în schimbul recunoaşterii de către acesta a pretenţiilor turce asupra rezerveor de hidrocarburi din Mediterana.

În cursul lunii trecute, armata turcă fusese aproape de a deschide focul împotriva navelor militare franceze, eveniment surprinzător pentru doi aliaţi în NATO.

În plan intern, diviziunea dintre întoarcerea la valorile islamice şi modernitate este oarecum în echilibru, iar dorinţa unei largi pături a populaţiei de a continua kemalismul s-au văzut şi în victoria surprinzătoare a opoziţiei la alegerile din 2019 pentru Istanbul, fieful electoral al lui Erdogan. Ţinute în două rânduri (prima înfrângere a partidului preşedintelui fiind anulată de către instanţă), acestea l-au propulsat în funcţia de primar al Istanbului, odinioară capitala Romei de Răsărit, pe Ekrem Imamoglu, cel care nu s-a sfiit să conteste, de atunci, măsurile guvernului de la Ankara.

În vara lui 2020, când lumea e bulversată de crize, de la cea sanitară la cea economică, preşedintele a decis că trebuie să îşi ţină susţinătorii „conectaţi” şi a decis că trebuie să „mute” în plan simbolic: Sfânta Sofia, catedrala devenită moschee şi transformată de Ataturk în muzeu inclus în patrimoniul mondial al umanităţii, a redevenit loc de rugăciune pentru credincioşii Profetului şi, de ce nu, ai celui care se doreşte a fi noul sultan şi, poate, în curând, calif, conducătorul drept-credincioşilor musulmani. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp