Foto: Union Europeenne / AFP / Profimedia
Când ne întrebăm ce poziție are UE în ceea ce privește conflictul israeliano-palestinian, ei bine, ne izbim de răspunsul că există multe voci, dar nicio viziune comună. Chiar au apărut ironii pe rețelele sociale prin care se sugerează că liderii UE în fața problemelor globale sunt precum o colonie de gândaci de bucătărie ce se împrăștie și fuge pe unde apucă atunci când se aprinde lumina.
- A doua zi după atacurile barbare ale Hamas împotriva Israelului, comisarul european pentru extindere și politica de vecinătate, Oliver Varhelyi din Ungaria, a anunțat suspendarea ajutorului pentru palestinieni. Acesta a fost respins în scurt timp de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, Josep Borrell, și de mai multe țări și membri ai Parlamentului European. În cele din urmă, s-a decis „revizuirea” ajutorului european pentru palestinieni, în loc de suspendarea acestuia. În același timp, UE a anunțat o creștere a ajutorului umanitar pentru Gaza și înființarea unui pod aerian pentru livrarea acestuia prin Egipt.
O analiză a publicației The Conversation arată că această succesiune de evenimente ilustrează măsura în care, în ceea ce privește problema israeliano-palestiniană, unitatea celor 27 de state membre ale UE rămâne dificil de realizat. În timp ce blocul comunitar a condamnat în unanimitate atacurile teroriștilor Hamas și a afirmat dreptul Israelului de a se apăra, la scurt timp după aceea Ursula von der Leyen a fost criticată pentru că a vizitat Israelul în semn de susținere, fără a-și exprima îngrijorarea cu privire la soarta palestinienilor din Gaza.
- În trecut, Comunitatea Economică Europeană a reușit să elaboreze poziții consensuale pe această temă, dar acum pare infinit mai dificil. Prin urmare, este greu de văzut cum ar putea UE să intervină suficient pentru a influența rezultatul acestui conflict.
- Declarația de la Veneția din 1980 privind Palestina a permis celor nouă state membre ale UE de la acea vreme să își exprime sprijinul pentru dreptul palestinienilor la autodeterminare. Doi ani mai târziu, președintele francez François Mitterrand a luat cuvântul în fața Knesset-ului (parlamentul israelian). Acesta și-a exprimat atașamentul față de statul Israel, dar și față de perspectiva unui stat palestinian. Poziția lui Mitterrand a fost ulterior adoptată chiar de UE.
- În ciuda acestor declarații ferme, europenii au avut o influență redusă asupra procesului de pace din Orientul Mijlociu.
- În timpul Războiului Rece, un sistem bipolar s-a răspândit în Orientul Mijlociu: Statele Unite erau de partea Israelului, în timp ce Uniunea Sovietică susținea cauza arabă și palestiniană. Cu toate acestea, pozițiile Consiliului de Securitate al ONU, în special Rezoluția 242 din 1967, care cerea retragerea Israelului din teritoriile ocupate, au marcat un consens între puteri cu privire la necesitatea de a reveni la împărțirea Palestinei planificată în 1948-1949. În 1980, același Consiliu de Securitate al Națiunilor Unite, prin rezoluția 478, a refuzat să recunoască anexarea Ierusalimului de către Israel.
Sub egida Statelor Unite (în principal) și a Uniunii Sovietice (slăbită la acea vreme), procesul de pace a fost lansat cu adevărat la Conferința de la Madrid din 1991. Europenii și-au găsit locul în acest proces complex și ezitant prin numirea, în 1996, a unui reprezentant special (spaniolul Miguel Moratinos) și prin crearea, în 2002, a „cvartetului internațional” (Statele Unite, Rusia, UE și ONU) pentru a juca un rol de mediator.
- UE a sprijinit acordurile de pace, a finanțat Autoritatea Palestiniană și a lansat o misiune de asistență la punctul de trecere a frontierei Rafah dintre Egipt și Fâșia Gaza. Cu toate acestea, confruntate cu un conflict care a continuat să se agraveze (ascensiunea la putere a lui Benyamin Netanyahu în 1996, a doua Intifadă din 2000 până în 2006, războiul din 2006 dintre Israel și Hezbollah și colonizarea tot mai intensă a teritoriilor ocupate de către Israel), statele membre ale UE s-au străduit să vorbească pe o voce comună care să se și facă auzită.
- The Conversation mai scrie că UE nu poate fi condamnată total la neputință, căci statele membre au acționat în mod unitar și hotărât în problema nucleară iraniană încă din 2003, combinând sancțiunile și diplomația.
- De asemenea, există elemente de consens în ceea ce privește ajutorul civil acordat palestinienilor, sprijinul pentru procesul de pace și opoziția față de politica de forță, inclusiv față de colonizarea teritoriilor ocupate. Concret, europenii nu au rămas întotdeauna pasivi în ceea ce privește Israelul. Drept urmare, de-a lungul anilor israelienii au obiectat față de pozițiile UE privind coloniile din Cisiordania, chiar dacă statele membre nu au căzut de acord cu privire la nicio sancțiune.
- Tot ce au făcut europenii în 2019 a fost să accepte să eticheteze (mai degrabă decât să interzică) produsele israeliene din teritoriile ocupate, după ce Israelul s-a proclamat „stat-națiune al poporului evreu”, o discriminare împotriva cetățenilor neevrei, în special față de minoritatea arabă a țării.
- În ciuda unor puncte asupra cărora au căzut de acord, statele membre ale UE au viziuni extrem de diferite asupra chestiunii israeliano-palestiniene, fapt care limitează eficiența politică în plan internațional a blocului comunitar.
Începând cu 1917, Regatul Unit și Franța au fost cele care au încurajat renașterea unui cămin național evreiesc pe pământul strămoșesc al Israelului. În timp ce Londra a rămas, în general, aproape de pozițiile israeliene, Parisul a fost mai atent la lumea arabă și a apărat drepturile palestinienilor.
- Germania și Austria, la rândul lor, poartă cicatricile crimelor naziștilor și sunt mai înclinate să se alinieze la pozițiile Israelului. Acesta este și cazul Olandei și al mai multor țări din Europa Centrală și de Est. Spania, la rândul său, a adoptat deseori o poziție apropiată de cea a Franței, poziție care a fost transmisă de personalități politice spaniole aflate în poziții cheie în diplomația europeană, precum Javier Solana și Miguel Moratinos (în trecut ) sau Josep Borrell (în prezent).
- În realitate, nicio țară europeană nu este suficient de puternică pentru a fi un actor important de una singură, dar, împreună, sunt prea divizate. Vocile lor aproape că nu se aud, mai ales atunci când este vorba de a merge împotriva pozițiilor exprimate de puterea politică de la Washington.
- Deși UE a adoptat o poziție comună în textele Adunării Generale a ONU în peste 90% din cazuri, diviziunile reapar de îndată ce problemele devin sensibile. Așa au fost împărțite voturile statelor membre cu privire la reacția ONU la ofensiva israeliană din Gaza în 2008-2009, la admiterea Palestinei în UNESCO în 2011 și apoi la acordarea statutului de observator la ONU în 2012. În ultimul caz, 14 țări (inclusiv Franța) au votat pentru, Republica Cehă a votat împotrivă, iar 12 țări s-au abținut, inclusiv Germania și Marea Britanie (care încă era membră a UE la acea vreme).
- Analiză de la The Conversation mai indică faptul că, pe măsură ce axa „iliberală” de dreapta s-a consolidat atât în Israel, cât și în Occident, iar retorica „războiului împotriva terorismului islamist” și viziunea „securitatea mai presus de orice” au câștigat tot mai mult teren, analiza politică a conflictului din Orientul Mijlociu a avut de suferit. Din acest punct de vedere, nu este surprinzător să se poată observa cum figuri politice precum Viktor Orban, Georgia Meloni și Marine Le Pen se aliniază pe deplin la politica de securitate a guvernului Netanyahu.
- Legitimitatea instituțiilor europene de a desfășura o diplomație puternică care să fie deasupra statelor membre este fragilă. Însă, dacă UE ar introduce votul bazat pe majoritate calificată în ceea ce privește politica externă (în prezent votul privind politica externă necesită unanimitate), acest lucru ar facilita poate lucrurile săre un rol mai puternic al UE în lume. Dar și în acest caz, analiza The Conversation arată că nu putem avea siguranța că acțiunile autonome puternice al UE, nealiniate cu poziția Statelor Unite, ar putea ajunge chiar și la o majoritate.
- Prin urmare, conflictul israeliano-palestinian arată, din păcate, limitele puterii politice europene.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.